Fata de laborator – o poveste cu mult verde pentru zile gri

0
103
Timp de citire: 3 minute

„Oamenii sunt ca plantele: cresc înspre lumină.”

De câteva luni facem un experiment drăguț. Eu îi cumpăr cărți pe care el nu și le-ar alege vreodată. El îmi dăruiește lecturi pe care eu nu le-aș alege vreodată. Așa a ajuns la mine „Fata de laborator – O poveste despre plante, știință și dragoste”, de Hope Jahren.

Context.

De curând am avut un interviu închegat, cu trei femei care mi-au povestit despre culisele domeniului tech, despre provocări, despre reușite. Pe măsură ce ne avântam în discuție, a intervenit un detaliu: oamenii au impresia că în informatică sau în matematică nu există creativitate. Ba este!

Iar Hope Jahren contribuie la susținerea acestei teze cu povestea sa. Doar că până am înțeles asta, mam îndrăgostit prima dată de condeiul său, de la primele pagini.

De felul în care povestește despre frigurosul Minnesota și despre familia sa scandinavă, emigrată din Norvegia în America, în 1880. De lungile și apăsătoarele tăceri din casa sa. De misterul mamei. De felul în care și-a dorit să fie ca tatăl său, varianta feminină. De felul în care s-a apropiat de plante și de literatură, datorită mamei sale. Despre perioadele în care mintea sa nu îi mai era aliat, ci dușman și cum în ciuda tulburărilor sale psihice și-a continuat cercetarea. Despre momentele de reușită din laborator, pe care le-a asumat mai degrabă cu modestie, la răsărit.

Știința m-a învățat că totul este mai complicat decât presupunem inițial și că a dobândi fericire în urma unor descoperiri este rețeta unei vieți frumoase. M-a convins, de asemenea, că a nota totul atent în scris este singura protecție reală împotriva uitării a ceva ce a fost cândva important și nu mai este, inclusiv a molidului care ar fi trebuit să-mi supraviețuiască, dar nu a făcut-o.

Este o carte în care vorbește nu doar despre momentele sale vulnerabile, ci și despre vulnerabilitățile plantelor. Te-ai gândit vreodată cum supraviețuiește un copac pe timp de iarnă, pe timp de îngheț? Sau cum reușește să reziste o iederă, când fragilitatea o caracterizează atât de mult? Sau cum se face că în uscăciune există viață? Cum rezistă cactușii? Dar de plantele care învie ai auzit?

Singura slăbiciune a unei plante agățătoare este slăbiciunea ei. Își dorește cu disperare să ajungă la înălțimea unui copac, dar nu are fermitatea necesară pentru a o face în mod politicos. O plantă agățătoare își croiește drum spre soare folosindu-se nu de lemn, ci de curaj pur și de obrăznicie fățișă.

(…)

Plantele agățătoare nu sunt sinistre; sunt doar ambițioase până în pânzele albe. Nicio altă plantă de pe Pământ nu muncește mai mult decât ele.

Și apropo de Pământ…Știu că vremurile pe care trebuie să le trecem azi nu sunt tocmai cele mai ușoare. Știu că ajungem la saturație mai repede decât am avea nevoie. Știu că ne-am încrâncenat. Știu că suntem fragili, așa…cam ca o iederă. E nevoie de multă ambiție și perseverență pentru a reuși. Și pentru a ne face bine.

Dar pentru zilele în care îngrijorarea te cuprinde, îți recomand această lectură. Pentru povestea lui Hope, dar și pentru poveștile plantelor. Pe mine m-a surprins câtă viață și inspirație există într-o plantă, chiar și în cele pe care le consideram anoste și puțin fermecătoare. Mi-a atras încă o dată atenția că Pământul supraviețuiește cu bine dacă suntem atenți. Dacă ne uităm cu respect la ce avem lângă noi și dacă ne luăm răgaz să descoperim frânturi din lumea în care trăim.

Și încă o dată zic, nimic din ce avem nu este gratuit. Cu toate că așa pare. S-avem grijă!

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here