Cărțile copilăriilor noastre

M-am apucat de un soi de reorganizare și, bineînțeles că nu putea lipsi din listă și biblioteca. Și, în timp ce luam cărțile una câte una de pe raft, am început să mă gândesc la cărțile copilăriei mele. Puține, prea răsfoite și aceleași cu ale prietenilor mei. Adică la polul opus de diversitatea și frumusețea cărților pentru copiii de astăzi. 

Țin minte că prima carte pe care am primit-o în dar a fost Alice în Țara Minunilor. Bunicul meu mi-o adusese dintr-una din călătoriile lui extravagante și eram absolut fascinată de ilustrațiile din paginile ei. Apoi, ceva mai târziu, am primit (cred că de Crăciun) un set de cărți (!) cu poveștile clasice Disney. Doamne cât am mai iubit cărțile acelea! De la Mica Sirenă, la 101 Dalmațieni, eram de-a dreptul încântată că am privilegiul de a păși în aceste lumi total noi pentru mine.

Însă acestea au fost excepțiile cărților copilăriei mele. Înainte de ele am jonglat cu Povești nemuritoare (probabil am recitit la nesfârșit toate volumele), ceva mai târziu m-am aventurat într-o prietenie sobră, dar fidelă alături de Jules Verne. 

Adevărul este că, atunci când eram mică, citeam orice îmi cădea în mână. Am început să citesc foarte devreme și țin minte că cel mai ușor îmi era să citesc poezii (aveau rânduri scurte). Alecsandri și Topârceanu erau cei mai iubiți.

Ocolul copilăriei în 10 cărți care m-au cucerit

Citeam de drag, citeam ca să-mi fac prieteni în cărți sau ca să mă identific cu personajele de acolo. Prima mea carte, adică nu una care să fi existat în bibliotecă înainte de existența mea, a fost Heidi, fetița munților. Nu știu cum a ajuns la mine, probabil tot aleasă de bunicul meu, ca și Alice în Țara Minunilor. 

Apoi, au urmat cele două mai descoperiri ale vieții mele de cititor: Poveștile scrise de Frații Grimm și de Hans Christian Andersen.

Apetitul pentru beletristică a venit însă, îndată ce l-am cunoscut pe Creangă în celebrele lui Poveşti. Povestiri. Amintiri. Am citit, analizat, mâzgălit și recitit cartea aceea cum nu cred că am tratat o alta. Nu țin minte să fi avut vreun prieten imaginar în copilărie, dar dacă am avut, cu siguranță ar fi fost un Ion Creangă la fel de bun povestitor și șugubăț.

Apoi, cu banii primiți în urma unui premiu I (probabil după clasa I), am mers într-o librărie cu bunica mea și am rugat-o pe doamna de acolo să mă ajute recomandându-mi câteva „cărți care-mi îmbogățească vocabularul”. Țin minte perfect episodul și zâmbetul mare al doamnei de după tejghea. Ea mi-a recomandat cărțile pe care aveam să le citesc de multe ori în vacanța de vară care urma. Mai țin minte doar că m-au fascinat Micul lord Fauntleroy și Regele Arthur și cavalerii mesei rotunde.

Într-o altă vacanță țin minte că m-am amorezat teribil de celebra Prinț și cerșetor. O împrumutasem de la Biblioteca Județeană, pentru care mi-am făcut permis cu un fast sinonim cu aroganța. Eram mândra posesoare a unei chei care îmi dădea dreptul de a împrumuta, o dată la 2 săptămâni, câte 4 sau 5 cărți universuri noi. Ce putea fi mai frumos pe lume? 

Apoi, într-o zi, mama a venit cu o recomandare: Robinson Crusoe. O altă poveste care m-a dat peste cap și pe care o citeam atât de intens încât mă visam rătăcită pe o insulă pustie, scriind un jurnal de naufragiat.

Ultima amintire legată de o vizită însoțită, copil fiind, într-o librărie, este cea în care, alături de bunica mea, intram într-o librărie nou deschisă din Piatra Neamț. Era un concept cu totul nou, unde aveai voie să te plimbi printre cărți, să răsfoiești ce-ți face cu ochiul, ba chiar să iei singur cărțile pe care vrei să le cumperi și să le duci la casă. Era ceva minunat, nu mai trebuia s-o deranjezi pe doamna de la tejghea cu întrebări naive și aveai timp să te gândești ce vrei să iei cu tine. E foarte vie amintirea asta în memoria mea: o mulțime de cărți stivuite una peste alta, pe rafturi, în cutii, în sertare semi-deschise, oameni plimbându-se printre ele și bunica mea, cu o răbdare infinită, care mă aștepta în timp ce răsfoia cărți cu rețete naturiste. Aveam voie să-mi aleg premiul din acel an: orice carte voiam. Doar că eu am găsit o carte în… 3 volume: Stăpânul Inelelor de J. R. R. Tolkien. Mi se părea că trișasem, dar eram fascinată de ce descoperisem, iar bunica mea a fost de acord să achite, fără nici o remușcare. Drumul spre casă (nu foarte lung) mi s-a părut că durează ani. Aveam să ajung și să încep primul volum imediat cum mă descălțam! 

Mi-ar plăcea teribil să fiu copil astăzi, când sunt atât de multe cărți frumoase, cu povești minunate, create de edituri dedicate celor mici, când se vorbește despre emoții, când există ilustrații superbe, personaje extraordinare și un timp de „joacă” special dedicat cărților. Aventurile lui Habarnam și poeziile ludice ale lui Carmen Tiderle le-am descoperit mai aproape de prezent, și nu regret deloc.

Voi obișnuiați să citiți în copilărie? Și dacă da, care sunt cărțile de care vă aduceți aminte cu drag?