Mă întorc de la Mara Mura unde am avut o întâlnire simpatică și productivă, însoțită de o prăjitură și de multă cafea.
Termin întâlnirea și hotărăsc să mă întorc acasă în plimbare, pe jos, doar-doar mi-oi mai dezmorți picioarele și gândurile. Ca tot posesorul de conturi sociale active, documentez. Fotografiez clădiri vechi, ba chiar mă opresc în fața unei fântâni arteziene pentru a asista la o intersecție romantică între doi guguștiuci. La capătul unei treceri de pietoni încetinesc pasul un pic pentru a ține ritmul unei bătrâne care traversează încet strada.
Mă bucur de oraș cât pot de mult. Mie îmi place mult Bucureștiul ăsta. Cu toate ale lui. Cu aproape toate ale lui.
Atenție, cade tencuiala! Ocoliți.
Epifaniile se întâmplă atunci când nu te aștepți. Uneori, în timp ce mergi și vezi la un moment dat, scris pe un carton, cu marker negru, cu fonturi parcă bete: „Atenție, cade tencuiala. Ocoliți.”
Și mă opresc. Mă încearcă niște sentimente confuze: mulțumesc că mi-ai zis, de ce cade tencuiala?, pe unde să ocolesc?, de ce să ocolesc?, de ce nu face nimeni nimic mai mult decât să scrie pe-un carton? E o clădire frumoasă, veche, cu stucaturi impresionante, chiar în mijlocul capitalei. Pare că se întâmplă chiar ceva activități de bonton aici. Poate e sediul unei companii? Oricum ar fi, clar mi-e că e locuită, nu abandonată.
Dar. Nu-i mai ușor să scrii un pseudo-avertisment decât să faci efectiv ceva? Aparent, e mai simplu.
Așa cum e mai simplu să mâzgălim un carton decât să luăm o bidinea și-un trafalet și să rezolvăm problema tencuielii.
Așa cum pare mai simplu să arătăm cu degetul la neputința cuiva, decât să dăm o mână de ajutor.
Așa cum e mai simplu să ridicăm o piatră pentru a o arunca decât pentru a construi.
Așa cum e mai ușor să criticăm decât să încurajăm.
Așa cum e mai simplu să învinuim și să pasăm responsabilitățile între noi, decât să luăm atitudine.
Aparent, e mai ușor să ignori. Sau să arunci, decât să repari.
Oare?
Trăim toți câte o singură viață. Scurtă. Mult prea scurtă ca să ne punem piedici și semne cu „Ocoliți”. Putem da vina pe anii de comunism care ne-au secat de resurse empatice și de sentimentul de comunitate. Putem da vina că „pe noi n-a avut cine să ne-nvețe, domne’” sau putem arunca responsabilitatea în curtea primăriei, prefecturii, statului român, „sataniștilor care ne conduc” (asta scrie pe multe ziduri din București vara asta; preferam varianta cu „privește cerul”). Dar responsabilitatea e de fapt la noi, la fiecare în parte.
După Colectiv, am auzit o mulțime de regrete legate de nedreptate și o mulțime de „n-o să mai fac așa”. Am auzit și am citit oameni care declarau sus și tare că nu or să mai folosească „scurtături”. Că nu vor mai traversa pe roșu. Că vor fi mai înțelegători. Că „nu vor mai” sau că, dimpotrivă, „vor să” mai mult și mai bine decât înainte. Și, cu toate astea, câteva dezastre (să nu uităm de Beirut) și-o pandemie mai târziu, tot tratăm lucrurile lejer, tot continuăm să conducem cu furie și să claxonăm nervoși pe începătorul care abia săptămâna trecută și-a luat carnetul.
Tencuiala e problema noastră. Țurțurii (vine acuși iarna) sunt cei care-or să ne vină de hac.
Lucrurile nu se vor schimba, dacă nu le schimbăm noi
Știu, sună a clișeu ieftin, dar e un adevăr comun pe care îl tot auzim, fără să-l conștientizăm.
Dar dacă proprietarii sau chiriașii clădirii ar încerca cu un minimum de efort să restaureze o fațadă în loc să pună un carton de avertisment? Știu, e greu, înseamnă efort, construirea sau văruirea cere timp și implicare. E migălos, e stresant, poate pe alocuri să aducă frustrări – ceea ce mâzgălirea pe un carton a unui vag avertisment nu o face.
Dar ce se întâmplă dacă am face toți la fel? Dacă nu s-ar mai repara, dacă nu s-ar mai construi? Ni s-ar prăbuși toate clădirile, cu tot cu cartoanele lor.
E prea mult zgomot în jur ca să mai contribuim și noi cu derapajele vicioase spre care suntem înclinați. Suferim, așa cum scrie Andrei Pleșu în „Despre frumusețea uitată a vieții” „de un masochism galopant”, mai mult decât e în interesul nostru. Ne auto-intoxicăm cu avataruri, false impresii și indispoziții, când, de fapt, noi toți suntem ființe fragile, construite mai mult din emoții decât din carne.
Lucrurile nu se rezolvă cu țipete nervoase, ci cu blândețe.
Nu cu atitudini de eu-le-știu-pe-toate, ci cu verticalitatea unei perspective obiective. Eventual, cu încrederea că, dacă vom pune noi mâna primii pe bidinea, poate ni se va mai alătura o pereche de mâini harnice. Și așa, prin puterea exemplului, de la foarte-mic, poate-poate vom reuși să construim și să facem loc frumosului, în viața asta scurtă. Și să dăm jos toate cartoanele cu „Ocoliți”.
Să ne fie zilele mai blânde și mai înțelepte!
Despre oameni, blândețe și bun simț, mai poți citi și:
Ce ne lipsește de fapt sunt ceilalți
