E o zi oarecare de luni și eu mă străduiesc să termin cât mai repede task-urile zilei și să ies afară. A început să plouă mărunt, zgomotos și mi-e o poftă de ploaie de primăvara și de plimbat până mi se udă hainele. Mi-e sete la propriu de ploaia asta. Sufletului meu îi este sete de trăirile astea.
Câteva ore mai târziu, mă eliberez de trebuie și ies afară. Trag în plămâni aerul unei capitale cu prea multe claxoane, înrobită de zgomot și de grabă, dar la fel de însetată de mirare. Pentru că eu cred că mirarea ne poate salva. Măcar puțin.
Notă: folosesc cuvântul „mirare” cu sensul lui învechit de admirație, prețuire, stimă, sinonim cu încântarea; sentiment de bucurie, de mulțumire, de entuziasm, de satisfacție. Farmec, vrajă. Aspect, fapt sau lucru care produce o vie plăcere.
Starea de încântare
Am terminat de curând Vraja lumii de Katherine May (în traducerea ireproșabilă a Andreei Călin) și… m-a vrăjit. A pus cuvinte acolo unde nu am avut vocabular pentru stările și emoțiile care m-au cuprins în ultima vreme. Cu sensibilitate, răbdare și candoare, May vorbește despre cum putem să (re)găsim frumusețea lumii.
Mi-a plăcut mult călătoria ei. Și, ca de fiecare dată când îți expui rănile sau cicatricile și se mai alătură voci cu aceleași dureri, mi-am dat seama că nu doar eu m-am simțit dezarticulată, confuză, neliniștită (poate), copleșită sau… „neîmpământată”.
„Ultimul deceniu ne-a copleșit pe atât de mulți dintre noi cu o senzație din ce în ce mai puternică de irealitate. Chiar și înaintea sosirii acestei pandemii globale eram blocați într-un tăvălug de schimbări permanente, fără să avem vreodată șansa de a le asimila. Fluxurile de știri, pălăvrăgeala de pe rețelele sociale, modul în care familiile noastre s-au divizat în funcție de opțiuni politice: parcă am fost tăiați pe jumătate, apoi pe sfert, iar acum suntem un fel de moloz social.” – Katherine May
Gând la gând. Simțeam, de la o pagină la alta cum gândurile mele cuprind aproape aceleași forme ca ale autoarei. Da, și eu mă simt în ultima vreme neputincioasă, lipsită de energie, cu bateriile pe datorie.
Dar.
Am momente când simt cum mă bucur profund, iar bucuria (sau liniștea) îmi acordă spațiu să-mi „revin”. Iar momentele astea sunt sinonime cu încântarea. Încântarea aceea copilărească, naivă, aproape prostească, fără ghidaj, fără limite, fără aparat. Și așa ajung să-mi dau spațiu și să zâmbesc la gândul că ies afară să mă plimb prin ploaie.
„Asta caut: șansa de a mă topi în curgerea învolburată a lumii, de a mă simți copleșită, de a pătrunde atât de profund în țesătura ei, încât să uit uneori de mine.” – Katherine May
Să ne permitem să ne (mai) și mirăm
Parfumul cafelei de dimineață, când soarele sparge întunericul pleoapelor și afară se aud câteva triluri curajoase. Tabloul ăsta olfactivo-auditiv mă face întotdeauna să mă trezesc într-o stare de mirare că exist și că viața poate fi atât de simplă la prima oră, dar atât de frumoasă. Simt că prima sorbitură aduce cu ea o modificare în geografia mea interioară: mă încântă totul. „Ce mirare că sunt!”, vorba poetului.
Practicarea încântării nu ne e la îndemână. Cumva, nu știu cum, ne-am pierdut, tulburați, această capacitate și că am înlocuit dedicarea căutării frumuseții vieții, cu variante mai accesibile, precum Netflix. E un exercițiu intens care seamănă cu repunerea în mișcare a unui mușchi care nu a mai fost folosit de prea multă vreme. Și atunci, de unde începi? Cum dai vălul frustrărilor și nervilor deoparte, doar ca să te bucuri?
Când eram copil, bunica mea, deși trebăluia toată ziua și rar o puteai vedea strâns, avea câteva ritualuri de la care nu făcea abstracție. Într-o parte din ele, mă lua și pe mine, fie pe post de martor, fie pe post de asistentă și mă bucura atât de tare treaba asta, că simțeam cum zâmbesc cu toate celule ființei mele.
Unul dintre ritualurile „de oameni mari” unde mi se permitea să exist și eu, era atunci când, un musafir ne vizita pe neașteptate și bunica mea pregătea în timp record tava argintată cu o coregrafie aproape studiată și, de fiecare dată, cu aceleași elemente pentru fiecare: o cafetieră din porțelan, o farfuriuță din cristal cu dulceață de casă, o linguriță din argint, un șervet de bumbac brodat și apretat, un bol cu fructe din grădină și un pahar din cristal plin cu apă rece. Primeam și eu același tratament regesc (mai puțin cafea) și mi se umplea sufletul cu un cocktail de mândrie, vanitate și încântare. Continua o discuție relaxantă, în care participam și eu timid, dar îmi plăcea să savurez momentul acela ca și cum timpul ar fi stat în loc, fix cât dura o dulceață și-o cafea.
Nu am poze de atunci, și cu toate astea e una dintre cele mai vii imagini pe care le păstrez. Iar acest ritual este moștenirea pe care și astăzi îmi construiesc momente de încântare.
Cum faci să vezi frumusețea lumii?
Ce mă ajută în ultima vreme să adun momente de încântare, nu are nici o legătură cu programul sau cu intenția. Sunt momente răzlețe, spontane sau ritualuri pe care îmi dau timp să le savurez. Copacii plini cu floare – sunt o minune. Un prânz cu o prietenă bună – un dar. O plimbare mână-n-mână – cel mai frumos motiv să ieși din casă. O vizită neplanificată într-o livadă de portocali din Valencia – un miracol.
Predic încântarea fără să fac abstracție de universul vieții noastre. O și practic sau, cel puțin, mă strădui s-o fac. Da, în continuare e trafic, mail-urile continuă să cadă, task-urile se adună, notificările se înghesuie pe telefon.
Dar printre toate acestea, am învățat că pot să fac loc încântării. Că o lumânare pe birou poate să fie metafora luminii de care am nevoie. Că poate, deși nu simt că mă pot apleca asupra unei cărți, răsfoirea unei reviste cu mult frumos în ea, îmi face bine. Că a împleti o pâine poate vindeca. Că a te minuna poate fi, și ea, o salvare.
P.S.: am spicuit aici doar schița unei idei, dar dacă simțiți că vreți să mai citiți ceva în această direcție, recomand Vraja lumii de Katherine May.
Dacă ți-a plăcut, pe aceeași temă poți citi și:
Arta de a(-ți) dărui (un pic mai mult) timp
