Un toc, trei penițe și cerneală – Interviu cu Sorin Trăistaru de la Bine Scris

0
393

„Eu m-am gândit că dacă un om e încântat de jobul lui, asta o să mi se întâmple și mie. Drept urmare, am dat la finanțe-bănci.”

Dar oare cine nu a simțit asta măcar o dată?

Sorin Trăistaru locuiește în București. În ultimii cinci ani sufrageria i-a devenit birou, loc de întâlnire cu prietenii, spațiu în care își stabilește următoarele proiecte și direcții de creație, mediu de mărturisiri intime, dar și de relaxare. Bine Scris este proiectul la care lucrează de când caligrafia i-a devenit pasiune și job full time. Dar până aici drumul a fost lung, iar procesul uneori anevoios.

I-am dat follow pe Instagram. Uitându-mă la creațiile sale mi-am amintit de un citat: ”It took me a few seconds to draw it, but it took me 34 years to learn how to draw it in a few seconds”. Îi aparține uneia dintre cele mai cunoscute și apreciate artiste de grafică de design, Paula Scher, al cărei nume se leagă de logo-uri precum Microsoft, Muzeul de Artă Modernă (MoMa) sau Metropolitan Opera. Îi mărturisesc asta lui Sorin în timp ce ne sorbim din cafea – eu, din ceai – el. Îmi spune:

„Am văzut documentarul pe Netflix. Și știu că mai zicea o chestie foarte interesantă, și anume că este motivată de faptul că încă nu a făcut her best work. În momentul în care lucrezi la nivel internațional și încă spui asta… Îmi place foarte tare de ea.”

Dar cum interpretezi tu asta, având în vedere că faci parte din aceeași lume? Pentru că în momentul în care vorbim despre perfecțiune, asta pune foarte multă presiune pe tine, ca artist, și nu numai.

Bineînțeles. Când lucram în agenție, șeful mi-a spus, la un moment dat, că fac 80% din treabă în 20% din timp, iar în rest mă plafonez pe niște detalii. Cumva asta se întâmplă și acum, deși în ultimii 2 ani mi-am mai schimbat atitudinea referitor la tendința către perfecțiune. Încerc să nu mai intru în detalii pe care doar eu și încă alți trei oameni posibil să le vadă.

Dar de unde crezi că provine asta? 

Eu am ajuns la concluzia că e doar felul meu de a fi. Este posibil să fie din cauza faptului că nu am făcut o facultate de profil și că tot ce am învățat a fost pe cont propriu, în timp ce îi urmăream pe alții și încercam să învăț din tehnicile respective sau să mă uit la o lucrare și să îmi dau seama cum a fost făcută. 

Apoi voiam să văd dacă pot să fac același lucru și dacă aș putea reutiliza acea tehnică pentru a o folosi în diverse alte chestii. Și așa mai departe, ceea ce implică foarte multă observație, atenție la detalii. Neavând baza asta teoretică pe care o au studenții de la design, cumva m-a împins să fiu mai critic.

Sorin, în biroul-sufragerie, în compania Lufei.

Simți nevoia mai des de o dublă verificare a ceea ce faci?

Exact, e un fel poate și de compensare.

Dar ce părere ai tu despre cursurile oficale, despre învățarea de la un profesor, de mers la ore, de o validare printr-o diplomă oficială? Ai simțit vreodata nevoia asta?

Este o întrebare foarte bună. Mie nu îmi place școala. Și nu în sensul în care am fost un elev slab, doar că nu îmi place ce se întâmplă din punct de vedere al organizării sau din cauza felului în care este privit elevul.

Ne antrenăm într-o discuție despre școală și despre ceea ce l-a marcat în acea perioadă. Profesorii au o putere mare de influență, chiar dacă pe moment, uneori, nici una dintre părți nu își dă seama. În schimb, anii își spun părerea, drept urmare te trezești că ții minte filosofia de viață a unui profesor, pe care poate ai și adoptat-o puțin. Iar de partea cealaltă, de la catedră, dintre generații de elevi, îl ții minte pe acel copil care nu scria frumos în școală. 

Dacă e să intrăm în detalii, eu am fost ok cu matematica în clasele I-IV, din clasa a V-a nu am mai înțeles nimic și a fost o discrepanță de la 10 la 5 până în clasa a VIII-a. Atunci am început să fac meditații și am început să o înțeleg din nou, ca mai târziu să dau la liceu, la profil de chimie-fizică. Ajunsesem de la aproape corigent la matematică, în generală, la olimpiadă de matematică, în liceu.

Am avut și o profesoară de fizică care punea accent pe a-ți pune mintea la lucru. Avea și un sistem aparte de notare, puncta activitatea fiecărui elev, cu un sistem de plusuri și minusuri: la câteva plusuri aveai un 10, la câteva minusuri aveai un 3.

Ea era pasionată de munca ei și avea o altă deschidere față de elevi și pedagogie. Ne punea foarte mult să gândim. Aducea tot felul de dispozitive sau experimente și ne îndemna să ne dăm seama cum funcționează. Și ne învârteam pe lângă catedră după răspunsuri. O interesa să încercăm, să ne dăm seama cum funcționează acel sistem. Și ne-a mai zis ceva de care nu am uitat: nici un vis nu e prea fantezist pentru a nu putea fi îndeplinit și că ar trebui să ne urmăm visul.

Ca să îți dau un exeplu, în perioada aceea toți băieții ne uitam la „Fast and Furious” și toți voiam să ne cumpărăm o Dacie și să o tunăm. 

E un proces creativ și acolo. (Zâmbesc)

Bineînțeles. (Zâmbește)

Tot în perioada aceea cred că era și pe MTV o emisiune…

Exact, exact: „Pimp my ride”.

(Râdem).

Oricum am rămas inspirat de vorbele profesoarei, dar și cu o curiozitate față de fizică.

Ups & Downs – un proces sănătos de dezvoltare. Sunt câteva articole pe care le-am răsfoit despre fericire, abordate din diverse unghiuri. Unul propunea următoarea ”speță”: De ce ”don’t worry, be happy” este un sfat prost? Argumentarea și concluzia textului aducea în față faptul că, în ultima vreme, tindem să supraapreciem fericirea sau să credem că se cuvine ca totul să fie la superlativ, ne stabilim niște așteptări false pentru ”căutarea fericirii” sau nu mai suntem atât de disponibili să muncim pentru a ajunge din punctul A în punctul B. Procesul lui Ups & Downs este unul pe care și Sorin l-a experimentat. Deși poate să descurajeze și să te scoată de pe o anumită direcție, e mai bun decât ”don’t worry, be happy”. De ce? Pentru că te forțează să îți pui întrebări, să culegi din alte domenii și să îți îmbogățești arta. Ceea ce a făcut și Sorin.

Așa cum mi-ai spus tu că ai Ups & Downs, așa le am și eu. De exemplu, anul acesta am avut o perioadă în care am încercat să învăț teorie muzicală. Voiam să înțeleg care e logica din spate.

Dar știi să cânți la un instrument?

Cânt la chitară, dar nu știu teorie muzicală, nu așa cum mi-aș dori. Am încercat să intru mai mult în detalii și mi-am bătut capul câteva săptămâni la rând cu game. Apoi am avut o perioadă în care am fost mai interesat de astrofizică și l-am urmărit mult pe Neil deGrysse Tyson.

Asta voiam să te întreb! Eu când „l-am cunoscut” pe el, mai exact când l-am auzit vorbind, am rămas fascinată. Am ascultat aproape 3 ore un podcast în care era invitat fără să mă plictisesc sau să îmi doresc să verific telefonul.

Da, exact. Am observat și eu că vorbește cu foarte multă pasiune și că îți transmite asta, chiar dacă e un subiect foarte vast. Îl asculți și parcă ai vrea să înțelegi mai mult, chiar dacă nu ai o legatură directă cu domeniul. 

Sorin, tu ai pornit de la dorința de a fi mecanic auto când erai mic, ai continuat cu interesul pentru fizică în școală, ai cochetat cu muzica,  ai încercat finanțe-bănci, ca mai apoi să absolvi facultatea de psiho-pedagogie. Cum s-a instalat în acest peisaj caligrafia?

Cred că dacă e să iei toată înșiruirea asta și să o legi de ceva, aceea ar fi explorarea: a ceea ce făceau oamenii din jurul meu și aveam impresia că aș putea să încerc și eu, a dorinței de exprimare, a curiozității sau impulsului de intra în miezul lucrurilor și de a vedea ce se întâmplă cu ele. Cumva prin aceasta concluzie am ajuns să lucrez și în publicitate. Și din nou m-am înșelat.

În timpul facultății am lucrat câteva luni într-un anticariat, după care m-am angajat într-un ONG ca PR assistant. Credeam că dacă mie îmi place să vorbesc, asta trebuia să fac. A fost primul meu job serios. Doar că aveam impresia că nu aduc o contribuție prin ceea ce făceam.  Și am hotărât să îmi dau demisia.

Drept urmare, am început să îmi fac un portofoliu de grafică și să-mi caut de muncă într-o agenție de publicitate. Doar că nu am socotit bine pentru că am stat alte 7-8 luni căutându-mi de lucru. Într-un final am prins un interviu. 

Și legătura cu caligrafia s-a făcut prin intermediul acestei schimbări?

Legatura se făcuse încă de pe vremea când lucram în ONG. Am primit de la Ana, prietena mea, un toc, trei penițe și cerneală. Așa am început. Încercam să imit ce vedeam la alții. În perioada aceea țineam și primele ateliere de caligrafie. Ulterior am schimbat agenția cu un studio mai mic, iar mai târziu am ajuns să lucrez pe cont propriu.

Cum a fost pentru tine această migrare, de la angajat la propria afacere? Te întreb având în vedere și domeniul pentru care făceai schimbarea: caligrafia. A impactat asta mai mult sau mai puțin schimbarea?

A fost foarte dificil, dar în același timp această trecere a fost binevenită pentru că mă frustram foarte tare la muncă. Mă frustra faptul că aveam proiecte care durau 2 luni de zile, în care grafica nu se modifica, doar se încercau tot felul de schimbări minore. Aveam impresia că pierd timpul și că nu făceam ceva care avea sens. Nu am fost niciodată genul care să fie mulțumit cu faptul că ”salariul e ok, munca e lejeră, programul e bun, o să rămân aici.”

Într-adevăr, caligrafia nu este o temă de actualitate, doar că oamenii vin în continuare la atelierele de caligrafie pentru că vor să se relaxeze și nu neapărat pentru că vor să scrie scrisori cu toc și peniță ca acum 100 de ani. Motivația oamenilor s-a schimbat, dar interesul a rămas.

De ce crezi că se întâmplă asta?

Din ce am vorbit cu oamenii de la ateliere, unii sunt foarte nostalgici. Alții au pur și simplu motive funcționale: ori sunt designeri, studenți, ori absolvenți la arte și vor să aprofundeze puțin. 

Mă gândesc că atunci când ai luat decizia de a nu mai fi angajat, te simțeai oarecum confortabil cu caligrafia, nu?

Da, aveam deja 2 ani de când țineam atelierele lunare. Practic pe atunci jobul meu era de luni până vineri în agenție, iar în weekenduri aveam ateliere.

Atunci ți-ai creat și pagina și tot proiectul tău?

Exista Bine Scris, dar de puțin timp. Doar atelierele le aveam din perioada din agenție, pe care le țineam cu un coleg de facutate, Georgian. Cu el m-am intersectat pur și simplu, trezindu-ne amândoi pasionați de caligrafie. A fost o perioadă foarte productivă în care amândoi aveam job, iar după program ne vedeam în Centrul vechi, la bere. Ne aduceam penița, telefonul, urmăream artiști și aveam tot felul de discuții care se materializau în multe resurse. 

Am înțeles contextul în care ți s-a întâmplat caligrafia, dar cum te-a găsit pe tine pasiunea asta sau cum ai găsit-o?

La vremea respectivă nu făcea multă lume caligrafie, ateliere nu existau deloc. Singurul atelier la care fusesem a fost cel al lui Ovidiu, la Street Delivery. Atunci pentru mine a fost un punct de turnură pentru că am învățat cum ar trebui să studiez de fapt: că trebuie să îmi liniez foaia, că există un raport între cât de lată este penița și cât de mare trebuie să fie litera, că este un unghi al peniței de care trebuie să ții cont.

Până atunci procesul era făcut oarecum intuitiv? 

Da, era destul de haotic. Legat de motivație, nu erau ateliere de caligrafie când am început să le facem, nu erau atât de mulți oameni care făceau asta și cumva mi-a dat încredere. Pentru că a fost o perioadă de creștere, mi-am dat seama că îmi place foarte mult și să le vorbesc oamenilor despre caligrafie și să le predau. M-a încurajat, s-a format un bulgare în tot acel context. 

Din toată munca ta, atelierele sunt doar o parte. O altă mare parte e munca de culise, de acasă. Cum te descurci cu asta? Cum îți păstrezi viu interesul?

Cred că asta se leagă cu ce m-ai întrebat mai devreme. În primii doi ani, îi tot spuneai Anei că  ”Nu mai pot! Eu nu mai pot să generez încă un self-initiated project doar de dragul de a face ceva și de a posta pe social media!” Acum m-am mai calmat.

M-am gândit că până la urmă acele proiecte sunt tot pentru mine. Oricum întotdeauna am făcut asta, chiar și în agenție, dacă nu aveam neapărat ceva la care să lucrez, eu tot lucram la ceva. Cred că motivația vine tot din curiozitate, pentru că eu nu am un stil anume.

Nu te-ai gândit să adopți unul?

Ba da, observam artiști care aveau un stil și mă gândeam că a-mi găsi un stil era tot ce conta. Am renunțat la gând pentru că nu am vrut să mă concentrez pe un stil propriu, ci pe a experimenta cât mai mult.

Nu crezi că te limitezi în momentul în care vrei de la bun început un stil al tău și doar al tău?

Ba da, evident. Dacă nu vine organic, te limitează foarte mult și poți pierde imaginea de ansamblu. În continuare proiectele pe care le fac arată foarte diferit. Mai fac din când în când câte un poster pe teme sociale și Ana îmi spune că nu arată și nu are legatură cu munca pe care o fac în mod normal. Și așa este. Dar mie îmi place să gândesc, să intru în miezul lucrurilor. De aceea îmi place să le fac. Cred că asta încheie și lungul șir de explorări, de la mecanic auto la prezent: îmi place ideea și căutarea de a transmite un mesaj. 

Și dacă tot suntem aici, prin caligrafie cuvintele par să fie făcute din plastilină. Capătă forme și culori diferite în funcție de mesajul pe care vrei să îl transmiți. Care e procesul din spate? Cum ajunge o literă să se transforme?

De cele mai mult ori este vorba de lettering. Ordinea ar fi: caligrafie – lettering – type design (font design).

Caligrafia a fost la început, când oamenii au început să scrie. Ulterior s-au dezvoltat mai multe stiluri caligrafice, până când a apărut tiparul, iar cu ocazia asta au apărut și primele fonturi, care imitau cumva scrisul caligrafic. După care tehnologia a evoluat și fonturile au devenit instrumentele cu care se făceau toate bucățele de tipar, iar literele au început să aibă contraste mai mici și detalii mai vizibile. Mai târziu, s-a ajuns la calculator, unde puteai să desenezi orice literă, nefiind limitat de tehnologie. Dar letteringul a coexistat în toată perioada asta, a mers în paralel.

Legat de proces, dacă este ceva self-initated și am chef să explorez o anumită estetică, mă duc în direcția aceea. Dacă este pentru un client, atunci iau întâi cuvântul și îl scriu de foarte multe ori, îmi fac niște schițe micuțe, apoi aleg una sau două care mi se par cele mai bune. Mai adaug detalii, încep să lucrez vectorial, mai adaug detalii și evident, mă consult cu clientul.

Ultimul lettering pe care l-am avut a venit printr-un fost coleg care m-a rugat să îi fac un poster cu discursul lui Charlie Chaplin din ”The Great Dictator”. Discursul este foarte actual. Evident că am avut partea mea de documentare. M-am gândit să fac un lettering foarte mare cu ”The Great Dictator” și apoi o să adaug paragrafe cu discursul, pentru că posterul trebuia să aibă oricum dimensiunea de A1, deci nu era necesar să poți să citești tot textul în timp ce treceai cu mașina. 

Prima încercare pe care i-am trimis-o avea un scris cursiv, inspirat din caligrafie. După care feedback-ul a fost că scrisul era destul de elegant și nu avea legătură cu personajul. 

Apoi a găsit el un model de lettering pe profilul meu și m-a întrebat dacă pot să mă inspir de acolo. Eu știam deja la ce se referea fiindcă de fapt prima idee fusese legată de faptul că filmul este un comentariu și o parodie la adresa lui Hitler. Și îmi propusesem să fac schițez caractere care se foloseau în vremea respectivă și să mă duc în direcția de litere gotice. După care m-am gândit că e prea la primă mână și voiam să ies din zona de confort. Așa am ajuns la primul draft cu scris cursiv pe care i l-am trimis, dar tot la prima idee m-am întors.

Deci instinctul tău inițial fusese corect. Apropo de asta, ce te-a învățat pe tine caligrafia?

Cred că m-a învățat să am mai multă răbdare și să accept deciziile proaste și că sunt momente proaste de făcut caligrafie. De exemplu, după ce bei cafea pentru că posibil să îți tremure mâna. Da, m-a învățat să am răbdare, să fiu mai înțelegător cu mine, să știu că există un proces.

Dar dacă ar fi să îți ceară sfatul cineva care e interesat de arta caligrafică, ce i-ai spune?

Neapărat de făcut: să explorezi cât mai mult, neținând cont de regulile caligrafice. Pur și simplu să te obișnuiești cu instrumentul și să faci ceva care îți face plăcere. După care, al doilea lucru de făcut ar fi să te duci la resursele istorice. De exemplu, când predam goticele, luam manuscrise de pe internet și le ofeream cursanților literele făcute de mine ca suport de curs.

Ce să nu faci: să pici în capcana lui „așa mă exprim eu”, „este un freestyle”, „este stilul meu”. Și fac din nou comparația cu muzica: în momentul în care înveți să cânți la un instrument, înveți cele mai plictisitoare lucruri. Practic de la gamă și până la improvizație este un drum foarte lung. Și asta e valabil atât pentru caligrafie, cât și pentru scris. Nu poți să iei penița în mână și să spui că improvizezi pentru că la fel de bine nu poți să mergi la pian și să apeși la întâmplare pe clape și să spui că e o compoziție pe care ai făcut-o în stilul tău. E un proces pe care trebuie să îl parcugi, iar dacă e să apară stilul tău, o să apară. 

Și alt lucru pe care să nu îl faci este să nu scrii fără să nu subliniezi foaia.

Sorin vorbește despre caligrafie cu pasiune. Așa cum o făcea și profesoara sa de fizică din școală. Așa cum o fac și persoanele care îl inspiră sau care îl motivează astăzi. Cu adevărat suntem suma oamenilor pe care îi ținem aproape. 

De multe ori în conversația noastră Sorin a amintit despre transformarea sa, despre schimbare. Dar la fel de mult a vorbit și despre proces, despre învățare. Astfel că i-am lansat provocarea CoverStories. Ce a ieșit este rezultatul unei introspecții: cum ar arăta ultimii 5 ani din viața lui Sorin dacă ar fi scriși?

Mulțumesc, Sorin, pentru lecția de caligrafie: și la propriu, și la figurat!

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here