Un pictor a stârnit o revoluție. Hundertwasser și libertatea de a fi imperfect

1
Timp de citire: 7 minute

E liniște în casă. Se aude doar tastatura din când în când și poate câte un foșnet de frunze. E început de septembrie. În rest, în tăcere, continui să citesc jurnalul unui pictor atipic. E scris cu atâta patimă și ardoare încât îmi imaginez un interviu cu el. Cam așa:

Știu că viziunea ta despre lume, artă și arhitectură ignoră obișnuitul, omogenul, ba chiar îl respinge. De ce faci asta?

„Nu suport să merg pe stradă și să văd că fiecare fereastră arată la fel. Mi se face rău când le văd. Și mă surprinde să observ că oamenii care trec pe lângă ele zilnic, nu protestează. Am depășit două mari revoluții, cea a foametei și cea pentru libertate, și totuși nimic nu se schimbă. Abia acum începe sclavia, una mai rea decât tot ce am îndurat până acum. Următoarea revoluție va fi a celor care se răscoală împotriva liniilor, o monotonie pe care nici măcar tehnologia nu o vrea.”

Și de ce nu am vrea? Cum crezi că afectează asta un om de rând sau de ce ar fi atât de dăunătoare uniformitatea?

„Îndrăznesc să spun că linia pe care o desenez imaginar, cu piciorul, în drum spre un muzeu e mai importantă decât picturile aliniate de pe peretele muzeului. Și am o nemărginită satisfacție când îmi dau seama că linia desenată de mine nu este niciodată dreaptă și că e așa cu o justificare pe măsură. Ba chiar mai mult, atunci când termin o pictură, mă duc în grădină și o compar cu plantele. (…) Sunt mulțumit în momentul în care sunt convins că ceea ce am creat este la fel de anormal, impetuos, imprevizibil, subtil și de necopiat precum sunt frunzele unui copac sau precum fiecare om de pe pământ.

„Activitatea mea artistică” a încetat de multă vreme să mai fie limitată de cuvântul ”artă”. Ceea ce fac acum nu se mai numește artă, în înțelesul vechi al termenului, ci este mai degrabă responsabilitatea unui om care alege să îi avertizeze pe ceilalți în fața marilor pericole. Ca de exemplu, pericolul colectivizării, care se folosește de standarde și linii drepte. Asemănător este și pericolul milioanelor de copii de sloganuri sau uniforme (producția în masă din America). (…) Linia dreaptă poate duce către un declin al umanității.

O nouă dorință se va pune în mișcare: aceea de a tânji după ceea ce altul deține deja (o dorință pe care s-au bazat revoluțiile anterioare, capitaliste, comuniste). Fiindcă această dorință va avea ca rezultat ceea ce nimeni nu își dorește: nefericire, una fără limite – până când va fi mai greu de suportat decât foamea, frigul sau sărăcia.

(…) Pentru că așa începe: europeanul seamănă cu orientalul, o femeie japoneză arată ca o franțuzoaică, mărul are gust de prună și carnea ca brânza, nu exită diferențe între diverse sisteme de guvernare, țesăturile și materialele sunt aceleași peste tot în lume. 

Înțeleg acum, practic semnalul de alarmă se trage în fața pericolului omului de a nu-și pierde esența proprie, de a nu-și rătăci autenticitatea. Și atunci ce poate face cineva în privința asta?

Să se dezbrace și să pună pe el haine frumoase: haine care i se potrivesc, în care se simte puternic. Și să trăiască în case pe care le-a construit pentru el, astfel va fi fericit, iar peisajul nu va mai fi gri. Și să lase copacii să crească pe acoperișuri, copaci înalți, vechi de 100 de ani (…), atunci va putea să străbată acoperișurile pădurile Vienei: verdele va fi nesfârșit.***

***Răspunsuri preluate din textele pictorului, publicate în anii 1953 (Catalogul primei expoziții în Paris), 1954 (Scrisoare către un scriitor austriac pe care îl interesa viziunea lui Hundertwasser despre politică, știință, religie), 1966 (în ”True Freedom”), 1967 (discurs ținut la Galeria Hartmann din Munich).

Îți trebuie o viziune completă și complexă asupra lumii ca să coși astfel de răspunsuri și să îți creezi un manifesto atât de puternic. Poate și o mare nemulțumire. 

Așadar, cum începe totul?

În 1928, 15 decembrie, la Viena – atunci când se naște Friedrich Stowasser (mai târziu Hundertwasser). Urmează timp de un an școala Montessori, unde iese în evidență printr-o sensibilitate aparte pentru forme și culori, o perioadă despre care se spune că ar fi începutul pasiunii sale pentru natură. Și așa avea să rămână. Pictorul austriac a militat toată viața pentru frumos, organic, diferit și autentic. Iar ceea ce a realizat, ca artă, proiecte, construcții (ulterior a devenit și arhitect) a avut ca temelie această valoare personală: grija și respectul față de natură.

„Suntem oaspeții naturii și trebuie să ne comportăm ca atare.”

FRIEDRICH HUNDERTWASSER

Drept urmare, foarte rapid și-a dezvoltat un stil propriu. La 21 de ani era cunoscut pentru creațiile sale „excentrice” – o periodă în care decide să-și schimbe și numele. Friedrich Stowasser a devenit astfel Friedrich Hundertwasser, traducându-se prin „o sută de ape” (mai târziu primește și porecla „Tămăduitorul arhitecturii”). Tot până la 20 de ani Friedrich Stowasser își pierduse o mare parte din familia din partea mamei: în contextul Germaniei naziste, au murit în lagărele de concentrare bunica, mătușa și o altă bună parte din rude – ceea ce s-a suprapus cu pierderea tatălui, la un an după nașterea sa, astfel rămâne doar cu mama. Reușesc să scape sau cel puțin să nu iasă în evidență (date fiind rădăcinile evreiești) prin înrolarea în organizația Tineretul Hitlerist. Ironia sorții face ca după terminarea războiului, Friedrich să fie absolventul Academiei de Arte Frumoase, din Viena, aceeași instituție care l-a respins pe Hitler

Până la 26 de ani călătorise în Toscana, Sicilia, Roma, Napoli, Paris, Tunisia, avusese câteva expoziții în Paris și Viena și își formulase teoria pentru procesul de creație: eliberarea de sub convențiile rigide ale artei sau ale tehnicilor, ale liniilor drepte, ale suprafețelor plane și asta pentru a pune în evidență subiectivitatea și forța interioară a creatorului. Călătoriile au continuat: Japonia, Grecia, Norvegia, Uganda, Sudan, California, Noua Zeelandă (acolo unde dorește să fie și înmormântat: sub o magnolie, pentru a fi mai aproape de natură) și încă multe altele. 

Spunea că „Paradisul e aici, dar noi îl distrugem”, drept urmare și-a oferit libertate totală de creație, așa cum își închipuia și argumenta că o afișează copiii, dat fiind că ei nu se cenzurează, că nu transformă procesul de creație în ceva pretențios, ci doar creează. Astfel a combinat peisaje cu portrete, a îmbinat materiale, și-a amestecat propriile culori astfel încât să nu fie limitat de o singură paletă de nuanțe și s-a lăsat inspirat de natură.

„Linia dreaptă este desenată mișelește cu rigla, fără rațiune sau sentiment; o astfel de linie nu exită în natură.”

FRIEDRICH HUNDERTWASSER, THE PARADISE DESTROYED BY THE STRAIGHT LINE

Realizări… imperfecte

M-am tot întrebat oare de ce se lipesc de noi alte concepte sau manifestări culturale, de ce le adoptăm atât de ușor? Oare perioada și contextul social au un rol în asta? Adică de ce acum și nu cu cinci ani mai devreme?

Când am descoperit liniile lui Hundertwasser, mi-am amintit imediat de Wabi – Sabi – un concept japonez pe care eu l-am descoperit acum doi ani și care părea să fie peste tot: lecturi, interviuri, texturi. În continuare este prezent în trenduri (în materie de porțelan, design, materiale) și aparent așa va continua să fie. Wabi – Sabi este o filosofie de viață, oarecum asemănătoare cu a pictorului și arhitectului austriac, prin care se celebrează simplitatea, natura, imperfecțiunea, formele neregulate și repararea.

Poate că acum era momentul să înțelegem și să ne asumăm mai mult o astfel de filosofie pentru că pentru prea multă vreme, așa cum teoretiza și Hundertwasser, ne-am „hrănit” cu linii drepte, cu irosiri, cu o monotonie vizuală. 

Dar el a început mult mai devreme să aibă un impact asupra peisajelor cu formele sale imperfecte, astfel arhitectura i-a cucerit timpul și interesul, și nu doar pe el: Hundertwasserhaus (Casa lui Hundertwasser – în Austria), Grüne Zitadelle (Citadela verde), Quixote Winery (în California), Casa Ronald McDonald (în Olanda), The Forest Spiral of Darmstadt, Berăria Kuchlbauer (în Abensberg).

„O podea denivelată este o încântare pentru picioare” sau oamenii ar trebui să aibă dreptul la fereastra lor (The Window Right), astfel încât să o modifice până când spune ceva despre cel care locuiește dincolo de fereastră, sunt alte două crezuri ale lui Friedrich Hundertwasser. Le-a apărat prin discursuri (chiar și dezgolit), prin forme, prin culoare, prin scris. Dacă Van Gogh și Monet au încercat să trateze suferința exterioară (lipsa banilor, lipsa recunoașterii, lipsa iubirii), atunci Hundertwasser a avut o suferință interioară: aceea că lumea nu este un loc destul de fericit și autentic.

Foto: Shutter, Pixabay, www.hundertwasser.com

_____________________________________

Acest material face parte din campania Inspirația FREYWILLE, pe care suntem onorați să o găzduim pe canvasul nostru digital. Parteneriatul dintre CoverStories și FREYWILLE poartă în ADN-ul său conexiunea dintre artă, inspirație și povești frumoase, dar și dintre bijuterie, emoție și feminitate. FREYWILLE este unul dintre brandurile care ne inspiră și care creează alchimie folosind arta, pulberea de aur și emailul pentru a sculpta eleganța atemporală a bijuteriilor sale. CoverStories și FREYWILLE vă invită să citiți povești care inspiră, care umplu și care explorează și să descoperiți atemporalitatea unor bijuterii care ascund povești și trezesc emoții.

1 COMMENT

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

nine + four =