Ultima vară în oraș – Gianfranco Calligarich

0
147
Timp de citire: 4 minute

„De ce trăiesc oamenii mereu ca și cum viața s-ar putea repeta?” 

„De altfel, așa e întotdeauna. Faci orice ca să stai deoparte și apoi, într-o bună zi, fără să știi cum, te trezești într-o poveste care te poartă direct la final.”

Așa începe romanul lui Calligarich apărut primăvara aceasta la Editura Polirom, în traducerea excepțională a Ceraselei Barbone.

Mai citesc o dată. Care e miza?

Adevărul e că nu e nicio miză. E una dintre acele cărți pe care le citești pentru plăcerea pură a răscolirii fiecărui gând al naratorului. Și pentru acea doză de „dolce far niente”. Cred că, mai mult decât un oraș locuit de oamenii săi, e vorba despre un om locuit de Roma.

„Roma era orașul nostru, ne tolera, ne alina și am ajuns și eu să-mi dau seama că, în ciuda slujbelor sporadice, a săptămânilor de foame, a camerelor de hotel umede și întunecoase […], era singurul loc în care puteam să trăiesc.”

Roma e un personaj în sine. „E mai mult decât un oraș, e o parte secretă din voi, o fiară ascunsă. În cazul ei nu există jumătăți de măsură: fie e o mare iubire, fie trebuie să plecați pentru că asta pretinde dulcea fiară, să fie iubită.”

De ce merită citită?

„Avem de-a face cu o capodoperă care a rezistat în chip magic vreme de patruzeci de ani, fără nici un fel de publicitate, doar prin intermediul anticarilor şi prin ponturi transmise de la un cititor la altul. În ciuda faptului că a fost un bestseller şi un long-seller, era dificil, dacă nu chiar imposibil să găseşti vreun exemplar în librării. Motivul acestei clandestinităţi rămîne un mister… Publicată pentru prima dată în 1973, Ultima vară în oraş este una dintre acele cărţi care nu se citesc, ci se devorează.” (Il Quotidiano del Sud)

Motivele mele? Pentru că-i o lectură fină, completă, senzorială, plină de înțelepciuni sprințare, cu un amestec de vulnerabilități și neastâmpăruri. 

Pentru că adună câteva dialoguri savuroase.

Pentru că poți vedea ca-ntr-un film, portretul Romei anilor ’60.

Pentru că e delicios să vezi cum un om își împachetează viața biblioteca într-o valiză: Ulise, Moby Dick, Conrad, Marele Gatsby, Martin Eden, Nabukov, Doamna Bovary, poeziile lui Eliot și ale lui Thomas, Lumea de ieri, Chandler, Cvartetul din Alexandria al lui Durell, Shakespeare și Cehov.

Pentru toate referințele culturale: de la Piazza Navona la Corriere dello Sport, de la Andrea Chenier la Traviata, de la vinul de Chablis la cărțile lui Proust.

Pentru că, dacă vrei să trăiești câteva momente din „La dolce vita”, poți găsi replicată toate fervoarea Romei, între paginile lui Calligarich.

Pentru adevărurile puse în cuvinte simple. Pentru că „sîntem ceea ce sîntem nu datorită persoanelor pe care le-am întâlnit, ci datorită celor pe care le-am părăsit.”

Pentru portretele pe care le schițează cititorului. „Cititorii sînt o specie pe cale de dispariție, am mai zis eu. La fel ca balanele, potîrnichile și animalele sălbatice în general. Borges îi numește lebede tenebroase și susține că de-acum cititorii buni sînt mai rari decât scriitorii buni. […] Cărțile lasă impresii diferite, în funcție de starea sufleteasc cu care le citești. O carte care la o primă lectură ți s-a părut banală la a doua te poate zgudui numai pentru că între timp ai avut un necaz, ai făcut o călătorie sau te-ai îndrăgostit – în fine, ai avut parte de un incident oarecare.”

Nu-mi place neapărat să scriu recenzii, pentru că, în opinia mea, recenzia e produsul unei minți critice și analitice, ori eu… eu mă-ndrăgostesc de fraze, de personaje, de câte-un fragment sau de câte-un pasaj. Și m-am îndrăgostit și de romanul lui Calligarich, și de personajele lui, până și de căldura insuportabilă, umedă și lipicioasă a Romei.

Citește și Locuim… la Roma?

Leo si innamora di Arianna

„Noi nu eram genul de oameni care să adune lucrurile căzute pe jos.”

Arianna e tânără, foarte frumoasă și unul dintre acei oameni „care au rara trăsătură specifică de a cere ajutor dându-vă impresia că vă fac o favoare”. Are chef doar să asculte muzică, să se parfumeze cu liliac, să bea suc de rodii și să facă dulcețuri, într-o dulce lentoare.

„Eram beat de dimineață până seară. Drept să spun, ca în vremurile bune.” Acesta e Leo Gazzara. Dar nu e numai atât, el are un timp al lui; te poți plictisi sau îl poți însoți în zilele lui de vară, decupate parcă cu ochii închiți dintr-un desen, dar cert e aparține unei specii dispărute, cea a supraviețuitorilor. Singurele două arte pe care spune că le stăpânește la perfecție: „să tac și să mă adaptez situațiilor”. Însă Leo Gazzara e Artistul Spontan, Îndrăgostitul Neînțeles și Filosoful Filistin, toate înghesuite în aceeași piele, cu aceleași gesturi, dar cu viziuni diferite.

Arianna și Leo se întâlnesc. Nici unul dintre ei nu e prieten cu umbrele sale și scânteile dintre ei aprind ambiții copilărești. Și de-aici începe o altă poveste.

Despre autor

Gianfranco Calligarich s-a născut în 1947 în Asmara, capitala Eritreei, aflată la acea vreme sub administraţie britanică, într-o familie cosmopolită cu origini triestine, în vreme ce acum trăiește la Roma.

Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut în Milano, după care s-a mutat la Roma, unde a lucrat în presă şi la televiziune. Romancier şi dramaturg, Calligarich este cunoscut şi ca autor de scenarii TV şi cinematografice.  A debutat în 1973 cu L’ultima estate in città (Ultima vară în oraş), care a devenit o carte-cult şi a fost reeditată de cîteva ori.

Ultima vară în oraș e un roman solar, în ciuda tonului nostalgic. Se citește pe muzica lui Cole Porter (Roberta Gambarini & Cole Porter – So in Love) și are parfum de tufe neîmblânzite de liliac. Vă recomand.

Lectură frumoasă!

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here