#thewonderer este vocea intimă care își pune neîncetat întrebări: când, în ce fel, de ce? Uneori absurd. Alteori vremelnic.
Dar se înființează în aceste pagini și încearcă răspunsuri pentru a-și liniști setea. A sa și poate că și a altora.
Este 10.01 și este prima zi a anului. Prima zi a anului în care lucrez. Prima zi a anului în care lucrez în mod oficial. Am cafeaua în ceașca înflorată, muzica lofi, un geam în față, blocuri vechi dincolo de el, un cer plumburiu, ploaie, frig, dar un pic mai multă energie față de zilele trecute.
Este prima zi a anului în care nu mă duc la birou, nu mai există corporație în viața mea din mai 2021. Dar uite că îmi tot amintesc despre acele zile. Viața de freelancer nu-i cusută doar cu roz, sunt zile în care totul e așa de neclar încât te întrebi de ce mai faci asta și când o să-ți revină forța. Nu mi-am făcut planuri mari și rezoluții pentru noul an, vision board sau liste. Undeva în minte ele există, dar efortul de a le pune pe hârtie pare prea mare. Nu știu dacă vacanța generoasă de 4 săptămâni a făcut bine sau m-a scos de pe pilot automat și am început să simt, cu adevărat, și altceva despre munca mea.
Ce e acel altceva mă întrebi, nu?
Păi…nu știu cum să explic. Cu informațiile recent culese, ți-aș răspunde că e un comportament des practicat de mintea mea: când e greu, când e multă incertitudine, puțin control, gândurile mele se organizează doar în jurul unei idei: NU POT. NU SUNT ÎN STARE. NU-S BUNĂ.
Dar ce tot înseamnă asta mă întrebi, nu?
Nici eu nu știu sigur. Am citit undeva, acum câteva săptămâni, că viața ta nu trebuie să aibă sens pentru alții, trebuie să aibă sens pentru tine. Și uau, cât de mult ecou am simțit. Așa-i. Așa-i. Așa-i. Știi ce? De fapt… dacă e să depăn ghemul acesta de neputințe, în mijlocul lui ar sta pulsând întrebările: „Dar cum o să se vadă asta din exterior?”, „Ce o să spună X despre asta?”, „Cum o să mă privească Y acum?”, „Este îndeajuns de cool?”.
Gura lumii. Gura internetului. Gura oamenilor pe care îi cunosc, dar și a acelora pe care nu-i voi ști niciodată. Aceia care sigur trăiesc la rândul lor neputințe, frici care-i paralizează, gânduri care-i limitează, tristeți profunde, tulburări, zile în care abia se ridică din pat, își toarnă cafeaua fierbinte în cană și o iau de la capăt – oricât de neclar ar fi tabloul vieții lor.
Nu știu, viața are propria pulsație și tare aș vrea să n-o mai limitez. Să mă concentrez pe propria respirație, iar atunci când e ceață, să-mi amintesc că undeva acolo, pe toată planeta asta generoasă, cineva trece printr-un greu similar. Și dacă mi-ar spune că nu poate, că nu e în stare, i-aș răspunde blând și scurt: Ai răbdare.
***
#thewonderer încearcă răspunsuri la întrebări mari sau mici.
Dacă nu-ți dă pace o întrebare, dă-ne de știre.
