Tu știi să-ți faci un rost în viață?

2
364

Eu când o să fiu mare o să mă fac doctoriță. Tot ce știam atunci era că pentru asta trebuia să iau note bune, să stau cuminte în bancă și să ascult. Părea o ecuație destul de simplă și chiar era. Excelam la toate aceste criterii, doar că nu eram nici prima din clasă, nici doctoriță nu mai voiam să fiu, nici nu găseam ceva special la mine, așa cum unii copii păreau să aibă.

Are talent la desen. Are talent la muzică. Are talent la sport. Știe matematică. Se pricepe la hartă. Îi tot auzeam pe adulți în timp ce eu le „picam” pe toate cu brio. Stăteam în bancă și luam note bune, dar nu vedeam dincolo de ele, nu consideram important instrumentul pe care mi-l cream și care avea să mă însoțească toată viața: efortul. Eu nu aveam talent. Și a stat lipită de mine multă vreme această etichetă.

Până când oamenii, discuțiile, cărțile, viețile altora mi-au arătat că nu există extragere la loz în plic în ceea ce privește succesul, cariera, familia, prietenii – viața în sine. Dar și că întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” este prost adresată. Mai degrabă „Ce vrei să înveți?”. 

Although we may find ourselves at a historical moment rich in possibilities for mastery, in which more and more people can move forward their inclinations, we in fact face one last obstacle in attaining such power, one that is cultural and insidiously dangerous: The very concept of mastery has become denigrated, associated with something old-fashioned and even unpleasent. (…) They romanticize the self-destructive artist who loses control of him or herself. Anything that smacks of discipline and effort seems fussy and passé. (Robert Green, Mastery)

Una dintre lecturile care mi-au deschis ochii în ceea ce privește talentul și măiestria într-un domeniu este Mastery, a lui Robert Green. Mă întorc mereu la pasajele subliniate în carte și prind curaj de fiecare dată. Este copleșitor să citești despre unele dintre cele mai luminate minți ale omenirii, în urma cărora a rezultat evoluția, și să înțelegi că n-au fost atinși de o mână divină, ci ei și-au creat drumul succesului, în ciuda tuturor aparențelor. Un Leonardo da Vinci, un Charles Darwin sau un Mozart despre care am citit în termeni de muncă, disciplină, organizare și nu ca despre niște privilegiați.

Cum ar fi să îți spun, de exemplu, că Vincent van Gogh nu avea talent la desen? Că mai întâi chemarea lui a fost cea a preoției și că a ajuns la măiestria picturii după zeci de studii, schițe, încercări și greșeli?

Trecură astfel două luni încheiate. Desena din zori și pînă-n seară și apoi copia la lumina lămpii. Pe urmă îl cuprinse din nou dorința să vadă un pictor și să discute cu el, să-i afle părerea. Căci, deși socotea că făcuse unele progrese și dobândise ceva mai multă îndemânare și limpezime, era totuși plin de îndoieli și de incertitudini.(…) Dorea să aibă de-a face cu un maestru adevărat, cu cineva care să-l ia sub aripa lui și să-l învețe încet și cu grijă primii pași ai minunatei măiestrii. Ar fi făcut orice în schimbul unui asemenea ajutor, i-ar fi curățat pantofii și i-ar fi măturat prin atelier de zece ori pe zi. (Irving Stone, Bucuria Vieții)

Povestea vieții lui Van Gogh nu este una deloc ușoară.

A suferit mult, chiar până la înfometare și nu doar o dată. A suferit din lipsă de iubire, din lipsă de înțelegere, din lipsă de integrare, din prea multă înflăcărare. Nu a fost deloc cumpătat și poate adeseori bunătatea sa i-a dăunat. S-a dedicat mereu unui crez, unei pasiuni, indiferent că a însemnat preoția sau desenul. A suferit fără să se plângă, dar mai mult decât atât suferința sa a avut mereu o cauză mai înaltă: bunăstarea celorlalți sau desenul.

I-am aflat povestea și din alt unghi: cel al artistului care muncește, nu doar al artistului neînțeles și suferind. L-am citit dincolo de poveștile despre urechea tăiată sau nebuniile sale. Vincent van Gogh a înțeles încă de atunci că talentul nu există și a continuat să creadă în munca sa în ciuda reacțiilor familiei și ale criticilor de artă ale vremii. Vincent van Gogh și-a făcut un rost din suferința îndurată și a ajuns la înălțimea pasiunii sale nu din întâmplare, ci pentru că a muncit.

 Și atunci m-am gândit, de ce să nu știe toată lumea despre asta?

Felul în care și-a găsit Vincent van Gogh un rost în viață se aseamănă cel mai bine cu un montagne russe. Poate că a moștenit firea pătimașă, poate a încercat să demonstreze mamei că este demn de atenția și iubirea sa, poate că dezamăgirile i-au alimentat firea, dar cert e că nu s-a ferit de căutări, de suișuri sau coborâșuri – care oricum se întâmplau cu viteza lui de azi pe mâine. Așadar, iată parcursul său și ceea ce am învățat și reconfirmat pe măsură ce am descoperit povestea lui.

Rareori își pusese întrebarea cum arată. Acasă la el, în Olanda, niciodată nu i se păruseră importante asemenea lucruri. Acum, însă, își dădu seama că, spre deosebire de înfățișarea englezilor, avea o față puternică și un cap masiv. Ochii îi erau înfundați în orbitele care păreau două crăpături într-o stâncă. Nasul proeminent, cu nările răsfrânte în lături, era drept, tăios ca o muchie de cuțit. Fruntea înaltă, boltită, era tot atât de mare cât și distanța dintre sprâncenele stufoase și gura senzuală. Maxilarele îi erau late și puternice, iar gâtul scurt și gros dispărea aproape sub bărbia masivă, încât părea o întruchipare a tăriei caracterului olandez. (Irving Stone, Bucuria vieții)

Vincent van Gogh, vânzător de artă la 16 ani

„Dar, cum lucrurile nu se pot schimba, am de gând să nu iau nimic în tragic” 

Aici începe parcursul său pentru ceea ce înseamnă carieră: vânzător la sucursala din Haga a Galeriei de artă Goupil, după care este promovat și transferat la Londra. E o perioadă care îi țese pe interior frumosul, care îi va fi atât de folos atunci când va descoperi sărăcia și angoasa din Borinage, câțiva ani mai târziu.

Descoperă picturi, face liste cu pânze pe care le apreciază, admiră pictori, citește foarte mult, caută să se îmbogățească vizual, dar și cu fiecare nouă experiență: „sunt foarte nerăbdător să cunosc pictorii englezi.” 

La Londra descoperă puterea naturii în artă și o împărtășește cu Theo, fratele său, cel fără de care Vincent nu ar fi supraviețuit. Are energie, zvâc și își dorește să muncească cât mai mult cu putință. Este mulțumit de leafa pe care o primește și are impresia că la 20 de ani este pregătit de…căsătorie.

Eu o duc bine; am un interior minunat și pentru mine este o foarte mare plăcere să cercetez Londra, să observ felul de viață al englezilor și pe englezi în persoană. Apoi, am natura, arta și poezia; și dacă asta nu ajunge, atunci ce-ar putea ajunge? (Dragă Theo, Vincent van Gogh)

Eu o duc bine. Mă plimb mult; locuiesc într-un cartier liniștit, plăcut, aerisit. (…) Aici duc o viață minunată ”neavând nevoie de nimic și posedând totul”, și am impresia că încep să devin încetul cu încetul un adevărat cosmopolit, cu alte cuvinte nici olandez, nici englez sau francez, ci pur și simplu om! (…) Continuă să faci plimbări cât mai dese, să iubești natura din toată inima, căci acesta este adevăratul mijloc de a învăța să înțelegi din ce în ce mai bine arta. (Dragă Theo, Vincent van Gogh)

Vincent vindea cam cincizeci de reproduceri pe zi în numele firmei Musee Goupil and Company și, cu toate că i-ar fi plăcut mai mult să se ocupe de vânzarea picturilor în ulei și a gravurilor, era mulțumit totuși că realiza încasări mari pentru patronii săi. (Irving Stone, Bucuria vieții)

De dragul iubirii, se uită, poate pentru prima dată, cu atenție, în interiorul său. Nu mai voia să fie ursuz, căuta oamenii și prieteniile, voia să se facă plăcut, se îndrăgostise de Ursula și voia să se căsătorească cu ea. Tot de dragul iubirii suferă pentru prima dată dezamăgirea de a fi refuzat, care pentru el a însemnat capătul trăirilor. Aici s-a întrerupt și pasiunea sa pentru artă pentru mulți ani. În schimb găsește un înlocuitor: Biblia.

În cele două luni care urmară, încercă zadarnic s-o facă să-și schimbe gândul. Ieșiră din nou la iveală toate vechile lui ciudățenii: dacă nu putea fi cu Ursula, prefera să rămână singur, pentru ca nimeni să nu îi tulbure gândurile îndreptate numai spre ea. Devenise ursuz față de colegi. Întregul univers surâzător pe care îl trezise la viață dragostea pentru Ursula apusese, iar Vincent devenise iarăși băiatul ciudat și morocănos pe care-l știau cei de acasă. (Irving Stone, Bucuria vieții)

Vincent van Gogh, predicator la 20 de ani

„Nu există altă îndeletnicire pentru mine pe pământ decât cea care se situează între meseria de pedagog și cea de pastor…”

Se spune – și pe bună dreptate – că de fericirea noastră suntem doar noi înșine responsabili. Pentru Vincent van Gogh, în schimb, fericirea a fost mereu legată de o persoană. La început a fost Ursula, apoi verișoara Kay – care i-a marcat viața, pentru puțină vreme Christine – pe care nu a iubit-o cu patimă, dar și-a dorit să o salveze de la obiceiurile nesănătoase pe care le avea pentru a avea o familie. 

De aceea atunci când Ursula îi refuză cererea, nimic nu se mai putea întoarce la normal pentru el. Nici munca pe care atât de mult o îndrăgise la Goupil, drept pentru care își dă demisia. În schimb se apleacă înspre studiul Bibliei și a lecturilor neîncetate. Este perioada în care trudește mult pentru a deveni predicator.

Uneori, mintea mi-e tulbure, capul îmi este adesea încins ca un cuptor înroșit, iar gândurile mi-s încurcate. Cum aș putea învăța toate lecțiile astea atât de grele și încâlcite? Habar n-am. După toți anii aceștia agitați, nu-i ușor să te obișnuiești cu o muncă simplă, regulată și să perseverezi pe calea aceasta. Dar eu merg înainte. (Dragă Theo, Vincent van Gogh)

Este greu să înveți, dragul meu, latina și greaca. Sunt, totuși, foarte fericit, absorbit de lucrurile pe care le-am dorit cel mai mult. (…) Cât de fericit aș fi, dragul meu, nici nu pot să-ți spun cât de fericit, să iau examenul, să pot învinge toate greutățile! (Dragă Theo, Vincent van Gogh)

Este perioada în care i se fixează și mai mult sensul muncii și a unei vieți în afara zonei de confort:

Nu trebuie să ai niciodată prea mare încredere când te afli într-o situație în care nu întâmpini nici o greutate, nici o piedică, unde nu te încearcă nici o îngrijorare; trebuie să faci în așa fel încât viața să nu-ți fie prea ușoară. (Dragă Theo, Vincent van Gogh)

Este perioada în care este inspirat de sensuri mai profunde, de căutări și de încercări nenumărate:

Așa au mărturisit în lucrările lor toți oamenii aleși, toți cei care au privit ceva mai departe, au cercetat și s-au ostenit ceva mai mult decât ceilalți, care au iubit mai mult decât ceilalți, care au pătruns în adâncurile oceanului vieții. Să ne îndreptăm spre adâncuri, asta e și datoria noastră, dacă vrem să tragem năvodul plin de pești; și dacă se întâmplă să fim nevoiți să rămânem pe mare toată noaptea și să nu prindem nimic, nu trebuie să ne pierdem nădejdea pentru asta, ci să aruncăm năvodul din nou la ivirea zorilor.

Dar urmează o nouă dezamăgire: încercarea de a se înscrie la universitate dă greș. Astfel este nevoit să se întoarcă acasă la Etten, la părinți – unde nu-și găsește locul.

Vincent van Gogh, misionar în Borinage

„Cred c-am îndurat tot ce poate îndura un om în răstimpul acestor doi ani petrecuți în Borinage”

Chin. Așa s-ar rezuma anii petrecuți în regiunea minieră Borinage, la frontiera cu Franța. Are 25 de ani când i se acceptă dorința de a fi predicator. Ajunge în această zonă atât de săracă încât săpunul însemna un lux, iar copiii, pe timp de iarnă, nu puteau ieși de sub așternuturi pentru că nu aveau ce să pună pe ei. Vincent încearcă din puținul pe care îl primește de la parohie să își ajute comunitatea de mineri și familiile lor, se duce înspre ei și cu bucăți de pâine, nu doar cu felii de predici. Coboară alături de ei în mină și încearcă să fie unul de-al lor astfel încât aceștia să îi primească cuvintele cu mai multă deschidere.

Veniseră cu toții să-l audă pe Vincent rostind prima predică în biserica lui. Când n-au mai fost locuri pe bănci, dădura fuga prin vecini după lăzi și scaune. Peste trei sute de oameni se înghesuiau înăuntru. Cu sufletul încălzit de bunăvoința femeilor care-l ajutaseră în după-amiaza aceea, ca și de faptul că, în sfârșit, vorbea în propria lui biserică, Vincent rosti și o predică plină de patos, pornită de-a dreptul din inimă, încât pe fețele oamenilor se șterse orice urmă de tristețe. (Irving Stone, Bucuria vieții)

Dar ambiția îi slăbește pe zi ce trece, alături de credință. Sărăcia cruntă și neregulile sapă în sufletul lui îndoiala. Încep întrebările.

Vincent simțea că-i dau lacrimile, dar nu era în stare să rostească nici un cuvânt. Nu văzuse niciodată o sărăcie atât de cumplită. Pentru prima oară își puse întrebarea la ce-i puteau folosi oare acestei biete femei rugăciunile și Evanghelia când copilașii ei mureau de frig. Oare Dumnezeu nu vedea toate astea? (Irving Stone, Bucuria vieții)

Religia, în numele căreia vorbea, era o poveste pentru trândavi, care nu folosea nimănui. Ar merita ca minerii să-l disprețuiască și să-l alunge din Borinage. (Irving Stone, Bucuria vieții)

Începe sărăcia financiară și cea spirituală, alimentată de izgonirea sa din rolul de predicator. O altă dezamăgire! 

De zile întregi Vincent nu se hrănise decât cu cafea. De la accident nu mai pusese în gură nimic altceva. Era atât de slab încât abia se mai ținea pe picioare. În cele din urmă, căzu din nou pradă frigurilor și disperarea se cuibări iarăși în sufletul său. (…) Nemaiavând rufe de corp, se înfășurase în pânză groasă de sac. (…) Vincent zăcea pe paie într-un colț al barăcii. (Irving Stone, Bucuria vieții)

Dăduse iarăși greș. (…) N-avea nici o meserie. N-avea nici bani, nici sănătate, nici putere, idei, entuziasm, dorințe, ambiții sau idealuri. Și, ce era mai rău, n-avea nici măcar un punct de sprijin pe care să-și bizuie existența. Până la douăzeci și șase de ani se văzuse învins de cinci ori. Acum simțea că nu mai are curajul să o ia de la început. (Irving Stone, Bucuria vieții)

De câte ori nu am fost fiecare dintre noi în etapa asta? De câte ori nu ți s-a frânt spiritul pentru că drumul pe care mergeai se termina într-un punct mort? De câte ori nu te-ai așezat la capătul patului, cu capul în mâini, fără să te cuprindă entuziasmul pentru nimic?

Deja la partea aceasta din povestea pictorului am înțeles un lucru: indiferent de numele pe care îl porți și de potențialul pe care îl ai, drumul până la măiestrie nu este drept. Viața îți adaugă tot felul de alte niveluri, pe care, într-un fel sau altul, trebuie să le treci, la fel ca într-un joc. Iar alteori, e nevoie să îți curatoriezi experiențele și drumurile pe care mergi.

Probabil că acum te întrebi…și totuși? Cum și-a revenit Vincent van Gogh?

Prin lecturi.

Prin desen.

Prin Theo.

În Bucuria vieții, de Irving Stone, există un capitol în care se povestește un moment hotărâtor pentru felul în care a continuat viața lui van Gogh. Îi spune „O întâmplare lipsită de importanță” și m-a făcut să mă gândesc la toți acei mici pași pe care îi facem zilnic pentru mai binele nostru, dar cărora nu le dăm prea mult credit. Mai puțin înseamnă mai mult.

În cazul pictorului, această întâmplare lipsită de importanță are legătură cu o veche pasiune: cititul. O dată cu ea, a descoperit și alte vieți. O dată cu alte vieți, a descoperit că nu este singur în dezamăgirea sa.

Cu cât treceau săptămânile și citea povestea sutelor de oameni obișnuiți care, ca și el, luptaseră cu viața, avuseseră puține izbânzi și multe înfrângeri, Vincent reușea să dobândească o imagine mai adevărată asupra lui însuși. (…) În fiecare carte pe care o citea încerca să descopere țelul care ar putea da vieții lui un nou rost.

Dezamăgirea nu s-a vindecat complet, dar a lăsat loc unui fir de speranță. Până când…

Într-o zi senină de noiembrie, tot hoinărind cu mâinile în buzunare și cu mintea goală, se așeză pe o roată ruginită de fier. Tocmai ieșea pe poartă un miner bătrân, cu șapcă neagră trasă peste ochi, cu umerii gârboviți și cu genunchi osoși. Ceva din înfățișarea bătrânului, nu-și dădu seama limpede ce anume, îl atrase.Într-o doară, fără vreun interes special, se căută prin buzunare, scoase un capăt de creion și o scrisoare primită de acasă și desenă în fugă, pe spatele plicului, silueta măruntă a omului.

(…) Mâna îi era stângace și țeapănă și nu izbutea să aștearnă pe hârtie linia pe care o avea în minte. Folosi mai mult guma de șters decât creionul, dar nu se dădu bătut și se căzni mai departe, stăruitor, să copieze schițele. (…) ”Sunt proaste, își spune cu un zâmbet ciudat, foarte proaste. Dar cine știe, poate că mâine am să fiu în stare să desenez ceva mai bine.”

Poate că a fost o fărâmă de interes pentru artă care mai exista de pe vremea când lucra pentru Goupil, poate că avea nevoie neapărat de frumos, încât îl putea vedea și în urât, cert este că din acel moment, Vincent van Gogh nu s-a mai desprins de desen. 

Studiază anatomii, copiază picturi celebre, caută să vorbească cu critici de artă sau pictori care să îi ofere o direcție, cercetează natura, caută modele, consumă toți banii primiți de la Theo pe materiale – desenul devine drumul pe care simte că trebuie să meargă, indiferent de circumstanțe.

N-aș putea să-ți spun cât de fericit că am reînceput să desenez. De multă vreme mă preocupa lucrul acesta, dar l-am socotit întotdeauna ca fiind ceva imposibil și mult peste puterile mele. Acum însă, deși îmi dau seama de lipsurile pe care le am și de faptul că depind în mod penibil de-atâtea lucruri, mi-am regăsit liniștea spirituală. (Dragă Theo, Vincent van Gogh)

Când lucrez în aer liber, fac studii după copaci. Ca să fiu sincer, socot că arborii sunt întocmai ca niște figuri. (…) Theo, sunt așa de fericit că am o cutie de culori! (Dragă Theo, Vincent van Gogh)

Tot ce va face, va fi pentru pictură. Nici măcar pentru rezultatul de a vinde și de a fi celebru, ci pentru procesul în sine. În ultima parte a vieții, când se stabilește la Arles, pictura ajunge să îl împlinească cât pentru tot ce a suferit până atunci. Nu scapă de îndoieli, dar continuă în perseverență – cu o forță atât de mare încât picta chiar și două pânze pe zi. Căuta nebunește un loc care să-l inspire și lăsa culorile să-i inunde pânza goală.

Devenise o mașină de pictat, oarbă, grămădind pânzele, una după alta, cu înfrigurare, fără să-și dea seama ce face. Livezile ținutului erau în floare. Nici nu se mai gândea ce pictează. Picta pur și simplu. Toți acei 8 ani de trudă intensă își găseau, în sfârșit, expresia într-o uriașă izbucnire de energie biruitoare. Uneori, o pânză începută în zori o termina până la amiază. Se întorcea înapoi în oraș, bea o ceașcă de cafea și se îndrepta greoi în altă parte, purtând sub braț o pânză neîncepută. (Irving Stone, Bucuria vieții)

Își stabilise și un ritual (se trezea în zori și străbătea natura chiar și 3 – 4 ore până găsea un colț potrivit), își pregătea singur culorile și pânzele, le picta și tot el le înrăma. Picta neîncetat, iar la capătul zilelor dormea și 16 ore neîntrerupte pentru a se recupera. Apoi o lua de la capăt, însoțit de aceleași îndoieli pentru valoarea muncii sale. Dar…

”Oricum, își spuse el, o pânză pictată prețuiește mai mult decât una nepictată. Nici nu am altă pretenție; asta pare o justificare destul de bună ca să merite să pictezi mai departe.” (Irving Stone, Bucuria vieții)

Și-a făcut rost din suferință și nu s-a plâns. Și-a urmat instinctul și a avut încredere în procesul învățării, cu toate că a avut foarte puțini susținători. Chiar și familia i-a stat împotrivă. Dar a reușit. Cu toate că nu a știu din timpul vieții prețul pe care îl avea pensula sa, a reușit să-și transforme stângăcia în măiestrie.

Și atunci, data viitoare, când te vei gândi că nu poți, amintește-ți că și Vincent van Gogh a învățat să picteze.

Renunțase la dorința de a avea succes. Picta pentru că nu putea altfel, pentru că asta îl impiedica să-și mai frământe mintea. Putea să trăiască fără nevastă, fără cămin și copii, putea să trăiască fără iubire și prietenie, putea să trăiască fără sănătate și siguranța zilei de mâine, fără confort și hrană, chiar și fără Dumnezeu. Dar nu putea trăi fără acel ceva, care era mai puternic și decât el însuși, care era viața lui: forța și talentul creator. (Irving Stone, Bucuria vieții)

Acest material face parte din campania Inspirația FREYWILLE, pe care suntem onorați să o găzduim pe canvasul nostru digital. Parteneriatul dintre CoverStories și FREYWILLE poartă în ADN-ul său conexiunea dintre artă, inspirație și povești frumoase, dar și dintre bijuterie, emoție și feminitate. FREYWILLE este unul dintre brandurile care ne inspiră și care creează alchimie folosind arta, pulberea de aur și emailul pentru a sculpta eleganța atemporală a bijuteriilor sale. CoverStories și FREYWILLE vă invită să citiți povești care inspiră, care umplu și care explorează și să descoperiți atemporalitatea unor bijuterii care ascund povești și trezesc emoții.

2 Comentarii

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here