Timp de citire: 15 minute

Atunci când mi-am dorit să încep seria de interviuri cu oameni care se locuiesc pe deplin, m-am gândit prima dată la Anca. Ea este unul dintre puținii oameni care nu încearcă să epateze și care se locuiește sincer, cu toate atributele care o fac specială: iubește, respiră și trăiește frumos, în propriul ei ritm, nebântuită de preamultul de care fugim cei mai mulți dintre noi.

Anca Dumitrescu scrie poezii, colecționează porțelanuri, e fondatoarea celui mai mare centru de pregătire și recrutare pentru însoțitori de bord, din România, are două pisici minunate și e muza unor branduri pe care le ador la rândul meu. Pe lângă toate astea, e o prietenă bună și acel gen de om rar, care răspunde pozitiv oricând te poate ajuta cu ceva.

„Uneori versurile mi-s scut

Alteori pod

Sunt o amestecătură ciudată de nocturn, buze și-ntâmplare

Voia sorții e voia scriiturii mele

Cuvântul ficțiune mi-e străin.”

1. Versurile de mai sus aparțin unui poem scris de tine. Anca, te-am invitat în seria asta de interviuri pentru că tu te ocupi cu frumosul: scrii poezii, gătești, faci lumânări, aduni porțelanuri vintage și toate acestea în timp ce ești fondatoarea Vreau să fiu StewardesăCând ai timp să le faci pe toate? Cum le împletești într-o zi? Cum arată o zi obișnuită din viața ta?

Când am citit prima oară întrebarea ta, primul instinct a fost să mă întreb și eu cum oare se petrec toate într-o singură zi din viața mea? Cred că, doar când vine cineva din afară și-mi așterne așa în fața ochilor tot ce fac într-o zi, îmi pot da mai bine seama de tăvălugul de lucruri care trece peste mine în înșiruirea asta de zile numită viață. 

Cum am timp să le fac pe toate?! Permite-mi să fiu sinceră cu tine și să-ți spun că nici eu nu știu exact, că nu am o rețetă secretă a acestui mod în care-mi duc existența, că las lucrurile să fie și eu să curg pur și simplu odată cu ele. Că nu controlez atât de mult și că, la un moment dat, mi-am dat seama cum viața mă duce de mână și eu nu trebuie decât s-o las, să nu mă opun, să am curaj și să nu spun niciodată NU la provocările pe care mi le așază în drum.

Uitându-mă în urmă, simt că au venit natural toate în viața mea: poezia ca o extensie a tot ceea ce port în suflet și-are nevoie să prindă formă, să strige, să se facă auzit, gătitul ca terapie, ca bucurie, ca mod de-a împărți cu cei pe care îi iubesc o bucată din cine sunt, porțelanurile vintage ca o moștenire a tot ce am iubit și trăit acasă, în familie, cu părinții și bunicii mei, școala de însoțitori de bord ca expresie a dragostei pentru pedagogie pe care am observat-o și, cel mai probabil, însușit-o de-a lungul timpului de la tatăl meu, profesor universitar. 

Cum arată o zi obișnuită din viața mea? Imaginează-ți un tren CFR, cu care sigur te-ai plimbat adesea pe la noi. Un tren care, uneori e atât de lent, încât ai putea oricând să te dai jos din el și să alergi în paralel cu calea ferată (acestea sunt diminețile mele), alteori o ia la goană și se smucește din toți rărunchii tocmai ca să-ți arate că se poate și așa, dar doar când vrea el și pe unde vrea el și deh, pe unde îi permite și drumul, că nu-i mereu de capul lui. (Asta e Anca după ora 11-12 încolo, când mă afund în muncă și-apoi e greu să mai opresc locomotiva).

Zilele mele încep pe la 7 dimineața, iar în sezonul rece chiar la 8, atunci când aleg să întârzii sub plapuma călduroasă și să mai visez puțin cu ochii semi-deschiși, chiar dacă m-am trezit deja. Vara îmi place să mă trezesc cât mai devreme posibil și să nu ratez nimic din spectacolul naturii, din liniștea aia care îmbracă orașul înainte ca totul să devină o amestecătură de praf, mașini, aglomerație și zgomot.

Trebuie să-ți spun că la mine diminețile-s sfânte. Dacă există ceva ce apăr până în pânzele albe, ceva la care țin și care-mi oferă o oază de echilibru în călătoria asta prin viață, acel ceva sunt diminețile mele și timpul pe care-l petrec atunci cu mine. Nu răspund la telefon până la ora 11 decât dacă arde țara, nu-mi pun întâlniri la prima oră și nici nu ies pe ușă cu noaptea-n cap (decât în zilele în care am cursuri). E parte din înțelegerea cu mine însămi, din ce mi-am propus să-i ofer sufletului meu în fiecare zi pentru tot ce el îmi oferă necondiționat.

Așa că mă trezesc, practic yoga pentru 30-45 de minute și-ncerc să-mi opresc puțin mintea din toate gândurile, limitele și scenariile pe care le croșetează o mare parte din timp. Sunt un mix ciudat de rațiune și simțire, iar când rațiunea preia frâiele simt că mă transform într-un personaj care nu-mi place deloc, care vrea mereu să dețină controlul și să facă lucrurile într-un mod (mult prea) corect. Ultimul an mi-a arătat, în diverse forme, cât de important este să cobori în suflet, să îi dai voie simțirii să vorbească și mai ales să înveți cum s-o asculți, să lași din mână bagajul de prejudecăți, obiceiuri și frici cu care ești obișnuit și să te înalți ușor spre orizonturi de care nici măcar nu ai avut până atunci habar. 

„Când zilele sunt pline și simt că bateria mi-e pe terminate, dau drumul la apă fierbinte în cadă și la Spotify, pun un pahar de vin lângă, îmi iau caietul de lucru și stau așa, uneori și mai bine de 2 ore scriind în cadă, uitând de tot ce mai există în jur.”

Anca Dumitrescu

Așadar, încep ziua cu yoga, meditație, duș. Apoi trec în bucătărie și m-apuc de gătit. Uneori e un simplu mic dejun, alteori prepar și prânzul, în funcție de cât timp am. Iubesc micurile dejun bogate, omleta cu mărar și trufe, pâinea prăjită cu (mult) unt și miere din flori de portocal, dulceața de caise și cafeaua la French Press. Pentru mine, mâncarea, modul în care așez masa, ceașca din care-mi beau cafeaua, lumina care intră pe fereastră și muzica ce răsună prin casă sunt toate un rezervor de energie care mă face să mă simt vie, motivată, recunoscătoare vieții că respir, că există încă un răsărit în viața mea care-mi dă ocazia să FIU și să mă ofer lumii, cât și cum pot. 

După ora 11 începe viața mea profesională, care pendulează între Vreau să fiu Stewardesă – centrul de pregătire și recrutare însoțitori de bord și Philocaly, micul meu univers de obiecte vintage pentru (a)casă.

Seara mă-nconjor cu oameni dragi, luăm cina împreună, vedem un film la Elvire Popesco, bem un negroni la A1 sau, cine știe, ne prinde târziul pe terasă la Control. Alte dăți, când zilele sunt pline și simt că bateria mi-e pe terminate, dau drumul la apă fierbinte în cadă și la Spotify, pun un pahar de vin lângă, îmi iau caietul de lucru și stau așa, uneori și mai bine de 2 ore scriind în cadă, uitând de tot ce mai există în jur. 

2. Care a fost crezul care a rostogolit brandul Philocaly de astăzi? 

Dostoievski spunea că „frumusețea va salva lumea”. Cred că de-aici începe și tot crezul Philocaly, un cuvânt care vine din limba greacă și de care eu sunt profund legată (înseamnă dragoste pentru frumos). Așa că, atunci când mi-a venit ideea acestui magazin de obiecte vintage, Philocaly mi s-a părut alegerea perfectă pentru numele care urma să-l poarte. O oază de frumos în care să ne-oprim din goana prin care trecem prin viață, un moment de bine, pace și visare pe care să-l avem doar pentru noi sau, de ce nu, să-l oferim în dar cuiva drag sufletului nostru. 

3. „Obiecte vintage pentru casă și suflet.” îmi place mult afirmația asta. Cui sunt dedicate porțelanurile și comorile Philocaly? Cum arată clienții voștri, ce gesturi au, unde se poartă obiectele voastre? 

Clienții Philocaly sunt aceia dintre noi pentru care lumea-i făcută din detalii.

Oameni care iubesc ritualurile și caută în viața lor acele mici momente de frumos și bucurie de care avem nevoie ca să mergem mai departe liniștiți și senini. Un porțelan fin, o pânză veche pe care-o întinzi pe masă, un sfeșnic în care arde cuminte o lumânare, o masă aranjată frumos pentru o zi oarecare, fără necesitate de ocazii speciale, din asta e creat universul lor, asta caută într-o zi obișnuită: un colț de liniște, o modalitate de a-i spune timpului să nu mai gonească așa, o reîntoarcere la ce-i simplu și plăcut privirii, fără pretenții și sclipici inutil.

Nu, nu vindem obiecte perfecte, vindem obiecte cu povești, obiecte care merită să fie date mai departe și să-și ducă istoria în cuiburi noi, cu oameni și-întâmplări pe măsură. 

4. Anca, povestește-mi despre tine, despre cum ai început să dai formă gândului antreprenorial, ce făceai înainte și cum ai ajuns să pui pe picioare o școală, o carte și un brand pentru paseiști? 

Anca a fost o visătoare, mereu. Încă este. Exact ca tatăl ei, de la care a moștenit acest obicei de a visa cu ochii deschiși, de a-și imagina viața cu tot ce poate ea să ne ofere mai frumos. Așa cred că am ajuns azi aici, tot ce am construit/creat/reușit la un moment dat era doar un vis în sufletul meu. Am terminat facultatea de jurnalism și încă din primul an de facultate m-am angajat în presă.

La scurt timp am devenit cel mai tânăr redactor șef din România, apoi director editorial al acelei publicații, apoi nimic din toate acestea. Când am simțit că munca pe care o făceam nu mă mai reprezenta, că ceea ce altă dată îmi aduce bucurii infinite mai mult mă sufoca, m-am desprins de tot și-am zburat. A fost cel mai frumos zbor de care puteam să am vreodată parte. Și-acum, după fix 10 ani, îmi dau seama că s-a întâmplat așa doar pentru că am avut curaj într-un anume context al vieții mele. Curajul de a spune NU, de a-mi asuma consecințele, a înfrunta necunoscutul și a păși cu încredere spre următoarea etapă din viață.

Ce a venit după mi se pare că doar a curs, ca un râu care-și face loc printre munți, stânci și văi, ca s-ajungă, fără măcar să știe, într-o mare ce-l așteaptă cu brațele deschise. Totul a început cu școala de însoțitori de bord, o idee care a răsărit dintr-o nevoie existentă în piață și neacoperită la acel moment de nimeni: pregătirea viitorilor însoțitori de bord pentru jobul care îi aștepta, transformarea lor în cel mai buni candidați la un interviu, facilitarea angajării lor la mari companii aeriene din toată lumea. Asta înseamnă centrul de training și recrutare Vreau să fiu Stewardesă, asta am făcut din 2013 până azi.

Apoi, pandemia mi-a adus Philocaly, magazinul de obiecte vintage pe care l-am conturat împreună cu părinții mei. Practic, de la ei a început totul. Tata a iubit mereu obiectele vechi, pe care le aduna, le restaura cu grijă și le integra în cel mai frumos mod posibil în casa noastră din Petroșani. Apoi mai era și bunica și vitrina ei de porțelanuri, pe care le scoate doar la ocazii și, ca orice lucru la ce nu ai acces mereu, devine așa, o dorință nestăvilită să poți dispune de el oriunde, oricând, fără opreliști. Și da, cea fără de care nimic din toate astea nu ar avea sens e mama. Mama care coordonează toată partea de selecție și achiziție produse, mama care se ocupă de coletele trimise clienților, de depozit, de tot motorul care ține viu Philocaly, de direcția în care merge acest proiect. Fără ea, Philocaly nu ar exista, o spun cu toată dragostea și mândria din lume. 

Cât despre cartea de poezii – (Micro)scop pentru suflet, cred ca e doar o prelungire a mea în cuvinte. O nevoie teribilă pe care am resimțit-o de-a lungul anilor de a-mi pune viața în cuvinte, de a extirpa din mine ceea ce nu putea scoate în altă formă. E fix ceea ce spune și titlul ei: un microscop pus pe sufletul meu, o încercare de a afla cine sunt eu, cum vreau să trăiesc, să iubesc, să mă mișc prin viață, un jurnal a tot ceea ce m-a făcut să mă simt vie în ultimii 8 ani din viață. 

5. Care ți-au fost cele mai mari provocări? Dar cele mai mari bucurii? 

Cea mai mare provocare pentru Anca-antreprenorul a fost să găsească un echilibru între viața profesională și cea personală, mai ales că sunt omul care mereu s-a confundat cu munca lui. Munca a fost o prelungire a mea, a fost acea stâncă de care m-am ținut strâns și pe timp de furtună, dar și pe soare și cer senin. Așa că îi sunt recunoscătoare. Am avut câțiva ani din viață când munca m-a salvat. Pentru că viața mea personală avea multe de înfruntat, m-am agățat cu toată ființa de muncă așa încât să pot merge mai departe. 

„Mici detalii care însumate m-au ajutat să ies din întuneric și să las viața să învingă.”

Anca Dumitrescu

Cancerul mi-a răpit unul din cei mai importanți oameni din viață la final de 2021 și, în acele momente când te revolți pe univers, când ai vrea să iei în mână o armă și să spui “Moarte, știu că ești aproape, am venit să-mi închei socotelile cu tine și să te alung din viața mea”, dar înțelegi că totul e în van, că moartea câștigă și tu nu poți fi decât un spectator, fix în acele momente munca mea a fost un panaceu.

Ca un balsam pentru suflet a fost tot timpul zâmbetul cursanților mei, dragostea și căldura lor, modul în care am relaționat cu ei în sala de curs, succesul lor de mai târziu, sentimentul că am pus o parte din mine în dezvoltarea lor profesională. 

Și da, Philocaly și tot frumosul lui m-a salvat. Știu că poate părea exagerat și poate bolnăvicios, văzut din exterior, că cineva se poate agăța așa de niște obiecte și de muncă, însă eu mi-am făcut scut din frumos, din delicatețea unui porțelan de Limoges, din lumânările pe care le facem în atelierul nostru, din mesajele pe care de atâtea ori le-am scris către clienții noștri fideli prin care le mulțumeam că ne susțin munca și le trimiteam un gând bun. Mici detalii care însumate m-au ajutat să ies din întuneric și să las viața să învingă. 

Acum că lucrurile încep timid să revină pe făgașul lor și eu mă obișnuiesc cu ideea că viața nu merge decât înainte, mi-am propus și să învăț să mă pot desprinde de muncă într-o oarecare măsură și să las mai mult spațiu pentru viața personală. 

Cele mai mari bucurii au venit din sentimentul de libertate, din faptul că am putut face mereu ce inima mi-a șoptit. Am plecat din postura de angajat tocmai pentru că mi-am dorit să creez un spațiu de muncă după chipul și asemănarea mea. Și, odată cu timpul, acest lucru s-a conturat așa de frumos încât și eu uneori mă chestionez dacă e adevărat. Și da, una din cele mai mari bucurii e fix acea că simt că ceea ce fac contează, are o oarecare importanță, lasă urme și are rezultate.  

6. Pentru că vorbeam mai devreme despre ritualuri, ai unul pentru momentele în care te simți tristă sau… copleșită?

Da! Când am cum, salvarea mea a fost să cumpăr un bilet de avion și plec în locul care m-a ajutat să renasc, în Isla de mi Corazon, o insulă micuță, pierdută în Oceanul Atlantic, locul meu de putere, de pace, de liniște și de frumos. Am ajuns aici în ultima zi din 2019, m-am îndrăgostit iremediabil de ce mi-a fost dat să văd și să simt și de-atunci n-am mai putut trăi fără acest pământ binecuvântat. Așa că, azi îmi împart existența între Strada Frumoasă și insulă.

Ajung adesea pe insulă ca un aparat stricat, fără vlagă și chef de viață și plec mereu alt om, un chip care se uită în oglindă și nu-i încape în piele fericirea ce-o observă în ochi, pe piele, pe buze și-n suflet.

Când sunt copleșită îmi place să fiu cu mine, cu (ne)liniștile mele. De aia am și tot fost atât de mult plecată pe insulă. Sunt un lup singuratic, îmi plac solitudinea, momentele pe care le am doar cu mine, acel timp nemăsurat pe care-l petrec cu ochii lipiți de ocean, îmi place să mă pun noaptea-n pat și s-ascult valurile până adorm, îmi doresc să mă trezesc sub cerul albastru și să fac plimbări lungi printre vulcanii ăștia ce-mi provoacă atâta melancolie, într-un mod pe care nu pot să-l explic. Toate s-au transformat într-un ritual, într-o formă paralelă de a trăi și simți viața în acești ultimi doi ani.

7. Știu că, pe lângă insula ta, iubești Bucureștiul și ai o relație specială cu orașul ăsta intens. Cum se împacă gălăgia și ritmul capitalei cu nevoia ta de liniște, cu ritmul tău, cu jazzul ascultat în surdină și cu ceaiul de tei băut în porțelan englezesc?

Bucureștiul a fost pentru mult timp iubitul meu secret, iar iubirea asta se accentuează în fiecare an de prin mai până în septembrie, când mai mult vreau să trăiesc afară, când pedalez desculță pe străduțele lui, când treptele Ateneului sunt fierbinți până târziu și nopțile parcă au mereu ceva obraznic în ele.

Am străzi, clădiri, locuri pe care le iubesc în București, case în fața cărora mă opresc doar să contemplu și-atât. Îmi place teribil de mult să stau în fața anumitor case vechi din Cotroceni sau de la Grădina Icoanei și doar să-mi imaginez cum trăiesc oamenii acolo: ce ritualuri au, ce le place să facă, cum arată casa lor pe dinăuntru, cum au grijă de ea etc.

Pentru fiecare, Bucureștiul este exact ce dorim să vedem. Unii dintre noi țin ochii larg deschiși pe trafic, zgomot, mizerie, fațade care se prăbușesc, spații verzi tot mai puține și-n general un mic haos în tot ce înseamnă administrație și dezvoltare. Și da, ăsta e Bucureștiul, pe de-o parte, cum aș putea să neg asta? Dar nu mă obligă nimeni să trăiesc aici, că doar nu sunt un copac cu rădăcinile adânc înfipte în pământ, nu?! Însă, dacă tot îmi asum un trai aici, aș vrea totuși să-l fac să conteze.

Așa că aleg să văd ceea cu adevărat contează pentru mine din acest oraș și merg exact în locurile care îmi oferă o experiență care-mi lasă sufletul mai ușor, mai fericit, mai împăcat cu viața pe care o are: momentul ăla când ridic privirea în sala Ateneului și-i văd tavanul, iar muzica ce vine de pe scenă e balsam, când în weekend stau câteva ore bune la MNAR și mă uit garoafele lui Luchian (să mă iertați pentru plictiseală, dar sunt omul care poate vedea un tablou de 20 de ori cu ochi mereu noi), cafeaua băută pe Calea Victoriei, blocul meu din Strada Frumoasă construit de prima femeie arhitect din România, câteva cafenele unde mereu am sentimentul că-s exact între prieteni, plimbările prin Cișmigiu, Cotroceniul și magnoliile lui, croissantele de la Pain Plaisir, cireșii înfloriți din Grădina Japoneză în fiecare aprilie. Bucureștiul e pentru mine o sumă de experiențe, nu un oraș, tocmai de aceea se împletește atât de bine cu cine sunt și cum vreau să-mi trăiesc zilele. 

8. Anca, există două suflete blănoase pe care nu le putem scoate din ecuație când vorbim despre a încetini ritmul. Ce te-au învățat pisicile tale?  

Dulce și Piper m-au învățat că viața-i făcută tocmai din momentele alea când te-ai decis să pui totul pe pauză și să stau nițel cu labele-n sus, chiar dacă totul în jur ți se pare că arde și fără tine se duce de râpă. Nu arde, de fapt, nimic și lumea nu se oprește pentru tine.

E doar percepția asta găunoasă pe care o avem despre despre viață, că totul trebuie făcut la foc automat, ACUM ACUM ACUM și nimic nu se poate încetini. Așa că, în momente ca astea, mă uit la ce fac Dulce și Piper, la ritmul în care trec zilele pentru ei și-mprumut și eu din lentoarea și liniștea lor. E terapie curată, parol! 

9. Povestește-mi, te rog despre Papionul Albastru, dar și despre despre cartea ta confesiune, (Micro)scop pentru suflet. Cum au apărut, cum s-au materializat?

Viața fără poezie ar fi absurdă, asta mi-e clar. Pentru mine, poezia a fost mereu rostul, motorul, farul, lumina. Am scris, tot timpul inima mea a păstrat un vers prin care să-și poată exprima starea. Am scris în cele mai obscure momente ale vieții și-n cele mai fericite, în egală măsură. Papionul Albastru a fost terenul de joacă pentru poezia mea, pseudonimul sub care mi-am așternut gândurile fără ca cineva să știe cine e în spatele respectivei scriituri.

A venit în lumea mea după ce mi-am dat demisia din presă și credeam că gata, odată cu sfârșitul jobului meu de jurnalist, n-o să mai pot scrie vreodată. Deh, viața se vede foarte dramatic la 20 și-un pic de ani, câți aveam eu atunci. Așa că am scris ani la rândul doar ca să pot scoate la lumină stări și sentimente pe care altfel îmi era imposibil să o fac. Părți intime din mine, bucăți și mai intime din relațiile mele cu cei din jur. Cum spune Nora Iuga, hârtia mi-a fost cea mai bună ladă de gunoi, am deșertat acolo tot ce mă aglomera pe dinăuntru, tot ce trebuie să tai din mine ca să pot trăi și merge mai departe.

Așa că, după 8 ani de scris, o editură a venit și mi-a propus să pun totul între 2 coperți. Să mă confesez și oficial, cum s-ar spune, pe-o hârtie care să-mi poarte numele și care să poată ajunge și în mâinile altor oameni. Așa a apărut (Micro)scop pentru suflet, pe 18 ianuarie 2021, zi de care-mi amintesc și-azi ca una din cele mai fericite ale existenței mele. Eram pe insulă și, când m-am trezit și-am văzut anunțul cu lansarea cărții, coperta cărții publicată peste tot și mesajele care curgeau,  inima mea se făcuse atât de mare că pur și simplu nu mă mai încăpea. Așa că, la 12 beam prima șampanie a zilei, la 1 făceam baie în ocean, iar spre seară sărbătoream cu prietenii de-aici din insulă, care între timp mi-au devenit familie. Mă uit la o fotografie cu mine din acea zi și nu cred să fi văzut vreodată mai multă lumină pe chipul meu. 

Cred că toată poezia mea e un episod intim. Nu m-am sfiit vreodată să mă prezint exact așa cum sunt în versurile mele: goală, plină de vulnerabilități, pasională până aproape de delir, neputincioasă adesea în fața iubirii, o „amestecătură ciudată de nocturn, buze și-ntâmplare” cum bine ai surprins tu cu un vers de-al meu, la începutul acestui interviu. Poate tocmai de aceea cuvântul ficțiune mi-e atât de străin, iar cel care-mi citește cartea pune, fără să vrea, un microscop pe sufletul meu și mă observă în cele mai intime detalii. 

10. Anca, în final, ce faci când vrei să te oprești puțin din goană? Unde îți cauți energia? Cum te încarci? Ce-ți aduce bucurie? Ba chiar poți să faci o listă ad-hoc de lucruri, tangibile sau nu, pe care să le împărtășești ca sfaturi.

O să fac o listă cu tot ce mă încarcă, tot ce sunt, fac, simt sau țin aproape în zilele existenței mele:

  • Toate diminețile în care ceru-i albastru
  • Versurile lui Marin Sorescu
  • Bicicleta mea Lila
  • Cafeaua la French Press
  • Clafoutis cu caise 
  • Mirosul de iasomie
  • Nopțile de iunie
  • Vocea Mariei Callas
  • Vioara lui Paganini
  • Lumina apusului
  • O baie goală în oceanul rece
  • Parfumurile lui Frederic Malle
  • Dulce și Piper
  • Piele ușor aurită de soare
  • Rochiile albe
  • Prietenii care te sună sau îți scriu doar ca să vadă cum ești, cum te simți, ce-i în inima ta azi
  • Vocea mamei mele, conversațiile cu tata
  • Pedalatul desculță pe Calea Victoriei
  • O ceașcă frumoasă de porțelan
  • O lumânare pe care-o ard în fiecare dimineață imediat ce mă trezesc
  • Călătoriile cu trenul la vagonul de dormit
  • Vinul roșu
  • Lăcrămioare
  • Pepene rece
  • Politețea, răbdarea, empatia
  • Sunetul cicadelor
  • Ferestrele mari, prin care să curgă lumina
  • Parchetul care scârțâie
  • Bărbații care știu să facă o femeie să roșească în cel mai delicat mod.

Anca, mulțumesc tare mult pentru ușa asta deschisă și pentru încântare și sper să ne revedem curând!

Fotografii: Andreea Mitran & Felicia Simion

____________________________

*Interviul cu Anca Dumitrescu face parte din seria de interviuri sub umbrela proiectului editorial „Încetinește”. 

Încetinește. Încet, în ritmul inimii. Lucrurile făcute cu mânecile suflecate, în toate colțurile țării, de meșteri de-o viață sau de artizani tineri, de oameni care-și umplu zilele cu naturalețe și firesc. Oameni care se locuiesc pe deplin, împreună cu toate năzuințele lor. 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

2 × three =