Talentul: există cu adevărat?

3
187

Scriu de peste 12 ani. Profesional, vorbind. Altfel, am mâzgălit pentru prima dată o carte de poezii de-a lui Lucian Blaga, acum aproape 30 de ani. Dar astăzi, scrisul e meseria mea. E tot ce știu să fac, în diverse contexte, sub diferite forme. Unii ar spune că e talent, alții că e vocațional sau că „așa a fost să fie”. Eu aș spune că de fapt a fost multă muncă, mult exercițiu și câteva sacrificii. Și dacă stau bine să mă gândesc, talentul chiar există?

Talentul e o temă care mă preocupă de aproape un an. N-am îndrăznit să scriu niciodată pe această temă pentru că ideile mi se lovesc buluc de alte idei și tot așa. Dar, de curând, am citit o carte – Micul ghid al talentului – 52 de ponturi pentru îmbunătățirea abilităților – semnată de DANIEL COYLE și, trecând de la o pagină la alta, am găsit unele din aceste idei, cristalizate și articulate de către autor.

Talentul – moștenire, capacitate înnăscută sau calitate dobândită

De câte ori nu ați auzit „Ce talentat ești!” sau despre un artist „Are foarte mult talent”? De multe ori nu ați fost martori ai unor declarații de laudatio de tipul „Felicitări e munca și talentul tău!”?

Talentul e un subiect care poate face tema unor discuții complexe, iar ceea ce fac eu aici e doar o invitație la dezbatere. Pe de o parte, pare că talentul există ca un dar pe care îl primești la naștere. Dar oare nu sunt doctori mai „talentați” decât alții? Sau ingineri asemenea? În timpul facultății nu am auzit pe nimeni vorbind despre „talent la sociologie”, dar de ce n-ar exista? Pe de altă parte, studii recente arată că creierul funcționează la fel ca musculatura și că fără efort sau antrenament nu obții nimic. De unde putem înțelege că talentul este o construcție dobândită după multă muncă. Altfel, n-am fi toți talentați la Netflix sau la mâncat înghețată?

„Cei mai mulți dintre noi auzim de mici că talentul se moștenește la fel ca părul șaten sau ochii albaștri. Prin urmare, presupunem că cel mai evident semn de talent este succesul timpuriu, imediat și lipsit de efort, adică să fii copil-minune. De fapt, un corpus de studii consacrate de cercetare arată că această presupunere este falsă.” spune Daniel Coyle în cartea despre care am vorbit mai devreme.

Și în acest sens, exemplele sunt și celebre și nenumărate, amintindu-i aici numai pe Walt Disney (concediat pe motiv că n-are imaginație), Albert Einstein, Agatha Christie, Fred Astaire, ș.a.m.d. Cumva, dacă ar fi să sintetizez cartea lui Coyle, talentul ar fi o sumă de exersări a unei abilități pe care ți-o dorești. Nu are de-a face cu înclinația, ci doar cu exercițiul, antrenamentul, efortul susținut.

În interviul cu Andra Badea, scris de Daniela, ilustratoarea spune că „Talent pentru mine e un exercițiu ca orice altceva, se poate învăța. Dincolo de părțile tehnice pe care le poți învăța (compoziție, culoare, forme) se poate învăța și observația, sensibilitatea, bunul gust. Te naști cu această înclinație spre frumos în aceeași măsură cu care ne naștem cu toții – oricine adoră o zi cu soare pe plajă. De la asta până la a aprecia un Klimt e un parcurs întreg. Nu poți să ai pretenția să te naști plăcându-ți Klimt. E un gust care se educă, cum e cafeaua fără zahăr.”

Talent versus muncă

Pictorul Chuck Close spune ceva care mi s-a lipit de memorie: „Inspirația este pentru amatori”. Se fac câțiva ani de când în interviurile mele nu întreb niciodată „Ce te inspiră?” pentru că inspirația poate veni oricând, oriunde, sub orice formă. Aș primi același răspuns de fiecare dată. Nu există „locuri” pentru inspirație, există „momente”. Momente în care cauți activ inspirația, în care cercetezi, exersezi, te preocupi în mod conștient și deliberat.

Și, pentru a nu dezbate într-un monolog nesfârșit, am întrebat câteva persoane aproape de mine, ce cred ele despre talent. Dacă el există ca dat sau e o construcție personală. 

Adrian Buga, critic de artă spune că „Talentul este la purtător din naștere, evident că e o greutate venită de sus sau de jos. Toți suntem talentați, prin natura sfântă a noastră, dar puțini aleși reușesc să-și înțeleagă talent hărăzit. Dacă nu înțelegi că ai un talent, atunci o să mergi pe drumul tău cu smerenie, dar în întuneric, pentru că nu e tristețe mai mare să știi că ai un talent, cât de mic, și să-l irosești. Cei care au talent și-l recunosc vor merge tot timpul purtând o flacără în ei, iar dacă vrei să mergi pe un drum luminat și nu-ți folosești lumina proprie, măcar aproprie-te de cei care luminează mult.”

Adi Hădean are o opinie care se apropie foarte mult cu a mea: „Ne gândim la talent ca la ceva dat, dăruit de viață, Divinitate, hazard. Dacă ne gândim serios la asta, realizăm că nu există talent, nu în această formă, cel puțin. Talentul e strict determinat de atenția noastră la detalii, iar atenția la detalii e determinată de interesele noastre, ale căror detalii ni se dezvăluie doar pentru că ne interesează, nu din alt motiv. Cu alte cuvinte, lucrurile care ne interesează cu adevărat sunt sursa talentului nostru și doar inconstanța în interesele noastre, adică trecerea rapidă de la un interes la altul face din noi persoane lipsite de un talent anume. Cazurile de persoane multi-talentate sunt foarte rare.”

Diana Cosmin, unul dintre oamenii alături de care am lucrat și cu care împărtășesc bucuria scrisului, este de părere că ”Talentul există în fiecare dintre noi ca direcție, ca fir roșu care ne ghidează instinctiv către un anumit drum. Un sculptor nu s-ar apuca de cioplit în stâncă și un scriitor nu s-ar apuca de așternut idei pe hârtie dacă n-ar exista un impuls existențial dincolo de rațiune. De multe ori se întâmplă la vârste mici, când clar nu poate fi altceva decât inclinație și instinct. Din acel punct, însă, devine responsabilitatea noastră cum navigăm pe acel drum.

Talentul e firul roșu, dar destinația ne aparține și ține de cât de bine ne organizăm, de cât de bine cultivăm ceea ce ne-a fost dat, cât de dispuși suntem să mergem mult și până la capăt pentru el. Niciun talent nu e complet fără muncă, de asta există și cimitire pline de „foste tinere speranțe” care n-au depășit niciodată acest statut și s-au irosit pentru că drumul era prea greu și munca prea multă. Numărul de ore de muncă poate compensa de multe ori lipsa unui talent tumultuos, dar talentul nu poate supraviețui fără muncă zilnică. Dacă talentul este un dat, un imbold care nu ține de noi, ce facem cu el este în întregime răspunderea noastră. Artista Carla Szabo mi-a spus cândva un lucru care mi-a rămas în minte, când am complimentat-o pentru creativitatea ei: talentul e ca un curent electric care trece prin noi. Nu ni se datorează, dar este alegerea noastră pentru ce îl folosim și cum”.

Concluzii? Nu știu dacă își au locul, dar eu aș înlocui termenul talent cu pasiune. Pentru a fi cel mai bun pianist, skior, programator, pictor sau scriitor, ai nevoie de pasiune. De motivația de a exersa la nesfârșit, chiar și cele mai banale acțiuni ale activității tale. Ai nevoie de o înclinație, pe care tot pasiune aș numi-o. Și mai ai nevoie de disciplină, care nu poate fi constantă decât dacă e condusă de pasiune. „Flacăra” de care vorbește Adrian mi-o traduc tot în pasiune. 

Voi ce credeți? Există sau nu talent?

3 Comentarii

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here