Suzanne Lenglen, nesupusa divă a tenisului din anii ’20

1
115
Timp de citire: 5 minute

I se spunea La Divine, Notre Suzanne sau The Goddess. Exista în interiorul său o dualitate din care (poate) că-și lua forța: atunci când juca nu doar că ataca adversarul cu lovituri puternice și agresive, dar folosea și o anumită eleganță pentru a defila în fața spectatorilor, cucerindu-i chiar și pe cei care nu erau interesați de sport.

Suzanne Lenglen a fost un fenonem și a rămas în istorie ca cea mai mare jucătoare de tenis din lume. A fost prima vedetă a tenisului feminin profesionist, prima sportivă din tenis cu renume internațional, numărul 1 în lume la tenis timp de cinci ani, cu un catalog impresionant de 250 titluri de campioană și 116 victorii consecutive.

Influența sa nu s-a oprit doar la tehnica de joc, ci și la estetic și atitudine – fiind cea care a descătușat rigorile vestimentare ale jucătoarelor de tenis de la acea vreme.

Purta ruj roșu, își dezvelea brațele, lăsa să i se vadă picioarele și ciorapii din mătase, iar câteodată, între pauzele de joc, își stingea setea cu un coniac. Ca să pun această imagine în contextul anilor ‘20, trebuie să menționez că echipamentul acelor vremuri, pentru jocul de tenis, nu însemna pentru doamne mare lucru. Fie că era vorba de plimbare sau de jucat tenis, alegerile vestimentare erau aceleași: corset, rochie lungă, pălărie. Cam ca în imaginea de mai jos:

Până la Suzanne Lenglen.

Un nume imprimat în istorie. Cum se construiește?

În „Formula. Legile universale ale succesului”, profesorul de știință Albert-László Barabási folosește știința pentru a descompune succesul și „a înțelege acele forțe invizibile” capabile să influențeze parcursul unui om. În prima lege vorbește despre performanță și despre cum aceasta nu este unica bază pe care se construiește succesul, ci și rețelele sau, cum îi spune autorul,  vizibilitatea – detaliu pe care, cu siguranță, Suzanne nu îl știa, dar îl aplica. Se făcea văzută! Și știa că era urmărită.

Ușor bolnăvicioasă încă din copilărie, Suzanne a fost crescută în spiritul sportului și al activității continue pentru a-și ridica rezistența fizică. Obișnuia să înoate și să facă ciclism la opt ani. De asemenea, și-a exersat dexteritatea și ușurința de a se lăsa privită jucând diabolo – o jucărie inspirată din jocul chinezesc Yoyo.

Contextul i-a fost și favorabil. Tatăl său, farmacist de profesie și antreprenor prin experiență, s-a ocupat de bunăstarea familiei, dar și de interesele fetiței – Suzanne fiind singurul copil al familiei. Iernile și le petreceau la Nice, în Franța, într-o vilă poziționată vis-a-vis de unul dintre cele mai celebre și istorice cluburi de tenis franceze: Nice Lawn. În curtea din fața vilei s-a întâlnit prima dată cu tenisul, atunci când tatăl său i-a cumpărat o rachetă de tenis, din magazinul de jucării, după ce a împlinit 11 ani. Tot acolo Charles Lenglen, tatăl, i-a văzut abilitatea cu care cucerea jocul de tenis.

Contextul i-a fost favorabil lui Suzanne și, în același timp, nelipsit de muncă. Atunci și-a început cariera.

Văzând că fiica sa este pasionată de jocul de tenis, Charles i-a făcut rost de o rachetă de tenis adevărată. Mai departe, s-a implicat în studierea jocului de tenis bărbătesc și în antrenamentul fiicei întocmai ca pentru un bărbat. Lui Suzanne nu i-a luat mult timp să exceleze.

Cu joc agresiv și puternic, la 15 ani, după doar patru ani de antrenament, Suzanne câștiga marele campionat World Hardcourt Championships din Paris.

 „Stăpânea fiecare lovitură cu mintea unui geniu. Nu a dat niciodată unui adversar același tip de lovitură de două ori la rând. Era în stare să te alerge mile… jocul său era bine plasat, înșelător și ferm. Am avut cea mai bună lovitură pe care a avut-o vreodată cineva, dar nu numai că reușit să se ridice, dar a fost atât de rapidă încât a și înscris.”, povestea jucătoarea Elizabeth Ryan, într-un interviu, despre Lenglen.

În schimb, atunci când a fost întrebată despre tehnica folosită, Suzanne a răspuns simplu:

„Metoda mea? Nu cred că am așa ceva. Arunc cu demnitate și nu mă gândesc la nimic altceva decât la joc. Încerc să lovesc mingea cu toată forța mea și să o trimit acolo unde nu este adversarul meu.”

Primul Război Mondial a fost o perioadă de pauză pentru Suzanne. Sau cel puțin o pauză oficială fiindcă în intimitatea casei sale, și-a continuat antrenamentele. Iar atunci când a revenit, a rămas în mintea tuturor. Francezii o numeau Notre Suzanne sau chiar La Divine, americanii îi spuneau The Goddess, iar lumea modei îi sorbea din mișcări și ținute (printe alții, Vogue descria ținuta sa ca fiind „extraordinar de șic datorită libertății, adecvării și excelenței liniilor sale simple.”).

Un simbol național și un etalon în modă

După ce războiul s-a încheiat, societatea a încercat să-și regăsească normalul. Francezii au văzut în conaționala lor un simbol pentru prosperitatea și optimism, căci Suzanne deja se impunea în turneurile de la Wimbledon – câștigând în total 90 din 92 de meciuri jucate. Era prezentă și știa că este privită. Dar nu însemna că se mulțumea. Era severă cu propriile mișcări și lovituri.

În același timp, își cunoștea bine interesele și gusturile. Apariția sa la primul turneu jucat la Wimbledon a stârnit un val confuz de șușoteli și indignări printre cei prezenți. Purta o fustă până aproape de genunchi, o bluză fără mâneci, un ruj roșu pe buze, dar și o bentiță dintr-un material lejer, încheiată într-o parte cu o broșă.

„Există o nouă modă în Paris – incontestabil nouă și diferită. (…) Acest stil nou reprezintă triumful tinerei atletice peste fiecare dintre noi: creatori, femei inteligente de poziție recunoscută, și industria de rochie în general.”

(Vogue, 1929)

Cel care semna ținutele purtate de Suzanne era designerul Jean Patou (sau „cel mai elegant bărbat din Europa”, cum îl descria presa americană) – un pasionat de sport și un creator care își dorea să contribuie la dizolvarea rigidității corsetului și la eliberarea femeii – un rival al monumentalei Coco Chanel. Suzanne i-a fost muză toată viața, i-a croit echipamentul de tenis pentru a-i pune în valoare plusurile din teren: libertatea, forța și fluiditatea. Dar de altfel, i-a croit și vestimentația din afara terenului de tenis.

Suzanne a continuat să joace până la 39 de ani, după care s-a dedicat culiselor tenisului: a scris câteva cărți despre tehnică, a devenit directoarea Școlii Naționale de Tenis din Paris, a predat chiar și la propria școală, a jucat și într-un film. Condiția fizică nu i-a permis multă vreme să-și continue activitatea.

Astmul, anemia și leucemia au pus capăt timpului său. Dar nu și numelui. În 1997, cel de-al doilea teren de la Roland Garros, cu o capacitate de 10.000 de persoane, a căpătat numele său. Patru ani mai târziu, federația franceză de tenis i-a adus un omagiu organizând prima cupă în onorea numelui său.

Citește mai multe povești în 30 de femei care ne-au schimbat lumea

1 Comentariu

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here