Singura moștenire pe care o am

0
170

În fotografia de mai sus e primul aparat cu care mi s-a făcut o fotografie. E aparatul cu care nu mi se dădea voie să mă joc și lucrul la care tânjeam „când voi fi mare”. E al bunicului meu. Singura moștenire pe care o am de la el. 

Am fost crescută de bunicii mei. Cu tot ce au avut ei mai bun să-mi dăruiască: o bibliotecă imensă, mult bun simț, duminici în parc, rugăciuni, plăcinte în cuptor și ierni pe care le știu din sania trasă spre grădiniță și-napoi.

Cred că sunt norocoasă pentru că i-am avut și că m-au modelat așa cum au făcut-o, pentru că m-au învățat să scriu la trei ani și pentru că mi-au cumpărat tone de călimări cu cerneală albastră și zeci de caiete pe care să le pot mâzgăli cu idei de copil. Cu toate astea, caligrafia mea a rămas una dintre cele mai mari enigme pentru mine. (Adică am scris urât dintotdeauna.)

Poveste din Piatra Neamț

Prima poză pe care o am, imediat de după botez, este făcută cu aparatul bunicului meu. Același aparat care m-a imortalizat la nunta unor rude când abia învățasem să merg, dar și în cimitirul bisericii de la poalele dealului, peste drum de casa noastră, unde îmi plăcea să merg cu bunicii mei să aprindem lumânări și să aducem flori proaspete. Același aparat care scotea poze total aleatoriu, dar de fiecare dată în aceleași nuanțe pastel.

Același Cmeha 8 (se citește Smena) care stătea așezat pe raftul de sus în dulapul din dormitorul pentru oaspeți, unde, ori de câte ori mă aventuram, nu făceam decât să-l dau jos, să-i desfac geanta de piele și să mă uit prin obiectivul pătrat și neclar, încercând să-mi imaginez povești. Adoram parfumul de naftalină și de colonie pe care o răspândeau pălăriile așezate pe același raft cu aparatul de fotografiat. Îmi plăcea sunetul rotiței care se învârtea sub degetul mijlociu și al butonului care se declanșa sub arătător.

Mi-s clare ca zilele trecute, momentele când bunicul meu pregătea filmele de 35 mm să le ducă la developat și mă rugam de fiecare dată să mă ia și pe mine. Uneori, mă lua și ne opream la câte o înghețată (dacă era vară), alteori pe la scrânciobe (leagăne), în parcul pentru copii care se afla chiar lângă noi. Ce dor mi-e de „Orășelul copiilor”!

Țin bine minte duminicile începute la biserică și continuate acasă cu lapte cu cacao, poale-n brâu cu brânză de vaci și stafide, musafirii de după-amiază pentru care bunica mea scotea dulceață de nuci verzi pe farfurii de porțelan și apă minerală în pahare de cristal. Țin minte toate ritualurile acelea mici de seară, de împletire și despletire și-mi aduc aminte de serile în care ne uitam toți trei la Surprize, Surprize

Aparatul ăsta e mai mult decât un aparat vechi. E moștenirea mea. E simbolul tuturor amintirilor mele dragi, e legătura dintre poezia copilăriei și oamenii care m-au construit. E dovada că nimic nu-i mai prețios în viață decât oamenii pe care îi avem lângă noi. Aparatul ăsta e semnul acela care rămâne după ce se vindecă cicatricea – bucuria că te-ai vindecat și mărturia că s-a întâmplat.

Astăzi, în locul parcului de joacă, e construit un Kaufland. Și mie mi-au rămas doar aparatul ăsta, câteva fotografii și amintirile. Adică singura moștenire pe care o am cu adevărat. 

Țineți-vă aproape oamenii dragi, duceți-vă mai des acasă, ieșiți mai mult cu prietenii voștri de suflet, chemați-i acasă pe cei care vă sunt dragi. Oamenii sunt singura reală moștenire a noastră.

Fotografii de Maria Bordeanu

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here