Pe Roxana am cunoscut-o la Bookfest. Mihaela Răileanu de la Polirom mă invitase să vorbesc la o lansare de carte. Ba chiar la lansarea Premiului de Debut în Proză. Și-atunci a început chimia, de la primul cuvânt. Cu volumul și cu autoarea lui. După Bookfest, eu și Roxana ne-am întâlnit în grădina Verona, să stăm la povești, chiar cu o săptămână înainte de a naște. Am râs mult. Am dezbătut serios. Am învățat. Am râs din nou. Ne-am promis încă o limonadă și de data aceasta, în trei.
Am comandat limonada (Roxana cu ghimbir, eu cu ananas) și-am început să vorbim.
– Cum ai simțit reacțiile vis-a-vis de „Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte”?
– Pe mine m-a flatat și m-a stânjenit când oamenii mi-au trimis poze cu cartea. Dacă n-ar fi fost un concurs de debut, onest vorbind, nu mi-aș fi trimis niciodată manuscrisul la o editură.
– Cum așa?
– Pentru că nu am suficientă încredere în scrisul meu. Și am o definiție foarte restrictivă a ceea ce înseamnă scris și scriitoare. Cred că sunt foarte puțini scriitori și scriitoare. Sigur că da, mă bucură această democrație a scrisului, unde oricine poate publica și foarte mulți o și fac, însă consider că scriitori și scriitoare în adevăratul sens al cuvântului, sunt foarte puțini. Nu aș fi avut niciodată curajul de a trimite un manuscris la o editură și cu siguranță nu aș fi avut un schimb de e-mailuri – „vă rog eu aruncați un ochi și peste ceea ce am scris eu”.
În plus, mi s-a părut mult mai corect față de carte s-o trimit singură în lume, în eter și să vorbească pe cont propriu. De aceea susțin că ea a câștigat premiul, nu eu. Ba mai mult, știi povestea, cei de la editură nu au reușit să dea de mine decât în ultima zi de concurs. Am făcut o adresă cu titlul volumului și am uitat de ea, așa că editorul nu reușea să mă anunțe că am câștigat. Nu m-am gândit nici să las un număr de telefon și nici să o verific până – întâmplarea face – să fie chiar ultima zi în care puteam răspunde. Pare literatură chiar asta, dar nu e. Iar eu încă nu sunt de acord cu termenul de scriitoare. Eu sunt o femeie care (mai și) scrie.
Cred că a fost interesant și că am scris-o cât am fost însărcinată, pentru că mi se pare că atunci când ești însărcinată capeți o formă de teribilism, un sentiment de „return to innocence”. Și m-am întors la o stare foarte curajoasă – dacă eu pot să fac un copil, nu pot oare să și scriu?
– Ah, apropo de asta, mi-a plăcut ce a spus Fatma Yilmaz la lansare: că „Papa Nicolau…” ar fi primul tău copil, abia apoi urmează cel pe care îl vei naște în curând.
– Da, da mi-a plăcut și mie. Știi, este o chestiune tipic feminină să folosești metafora maternității în scris. Plath avea „copii nenăscuți”, Virginia Woolf o folosea și ea. Noi, femeile, ne raportăm la scris într-o manieră maternă. Nu-mi imaginez vreodată că un scriitor ar putea să se raporteze la una dintre cărțile sale ca la un copil. „Muntele vrăjit” – copilul lui Thomas Mann (râdem amândouă). Sau cum ar fi ca Fitzgerald și Hemingway să vorbească despre cum ar ieși în lume cu „copiii”. Nu prea-ti poți închipui, nu?
– Cam ai dreptate. Nu m-am gândit niciodată la perspectiva asta. Mi-ai dat o temă de gândire. Și apropo de teme, de copilărie și de identitate, vreau să povestim puțin despre tine și despre traseul tău până aici. Cum te-ai prezenta unui necunoscut? Cine e Roxana, știind deja că e originară din Suceava și absolventă de SNSPA și masterandă în studii europene și filosofie politică la London School of Economics and Political Science?
– Roxana e feministă în spațiul public românesc, ceea ce evident că o stilizează de multe ori (zâmbește). Am fost o fetiță foarte iubită de familie – și simt să dau înapoi din dragostea și din tandrețea care mi s-a oferit. Am fost crescută de bunica paternă pentru că sunt copilul a doi studenți la medicină care au fost total luați prin surprindere de apariția mea, deși erau căsătoriți. Așa că am crescut o dată cu ei și poate de aici s-a născut și obsesia mea cu temele medicale, tatăl meu fiind ginecolog și mama lucrând în medicina muncii.
Am avut o copilărie foarte haioasă, dar nu am făcut nici un lucru glorios. Îmi amintesc însă că lupta mea cu inechitatea socială și cu nedreptatea a început de când eram mică și aveam două prietene de etnie romă: Argentina și Doinița. Și, în timp ce celorlalți copii li se interzicea să se joace cu ele, eu aveam o voluptate aparte să mă întâlnesc cu ele, când mergeam în vacanță la bunici. Pe de o parte și pentru că ceilalți copii le evitau, pe de alta pentru că erau niște fete foarte deștepte, copleșitoare prin inteligența lor și care făceau o mulțime de lucruri pe care eu nu puteam să le fac. Bunica mea, care era educatoare și care în mod normal era gomoasă, nu mi-a interzis niciodată să mă joc cu ele, așa că am dezvoltat o relație foarte frumoasă cu amândouă, în special cu Argentina, care fost prietena copilăriei mele. De la ea am învățat foarte multe lucruri (inclusiv să-mi împletesc părul cu salivă). Eram foarte libere și ne bucuram împreună de toate mărunțișurile.
Apoi a început cursa înarmării cu premii și coronițe. Am avut tot timpul cultul de a învăța, de a-mi face temele și am terminat prima și facultatea și masterul în Londra. Cea mai bună prietenă a mea, pe care am cunoscut-o în timpul masterului este o musulmană – de aici și unul dintre personajele din carte – Afijet– care este chiar numele pe care îl poartă mama prietenei mele și cuvântul cu care se deschide Coranul, unul dintre cuvintele esențiale. Un fel de „început”. Țin minte că atunci când i-am cerut permisiunea de a folosi numele mamei pentru un personaj a zâmbit si mi-a spus că, în sfârșit, mama ei este nemuritoare, așa cum si-a dorit.
Am avut șansa de a cunoaște oameni din tot felul de spații culturale și astfel, i-am putut integra în scrierile mele. Mai ales modele feminine, pentru că, îți mărturisesc, pentru mine e foarte greu să creez personaje masculine. Nu sunt bună la asta.
– Și iată-ne ajunse la femei și la feminism. De când a început căutarea ta către această mișcare?
– Neasumat, mi-am dat seama că ceva e în neregulă, culmea, în clasa întâi. Atunci avea loc acea fabuloasă petrecere în care fiecare copil este o literă și are de recitat o poezie. Eu, pentru că aveam obsesia de a apărea pe scenă și de a-mi asuma cele mai grele sarcini, am fost foarte fericită când învățătoarea mi-a spus „Tu vei fi Abecedarul, este cel mai greu rol din toată serbarea”. M-a flatat foarte tare, numai că, o săptămână mai târziu mi-a spus că nu pot fi eu Abecedarul, ci că, pentru acest rol, trebuie să fie un băiețel. Atunci mi-am dat seama că e cartea câștigătoare să fii băiat, în multe contexte.
În timp, am văzut cum normele sociale sunt diferite în cazul băieților și fetelor. De pildă, vedeam cum băieții sunt încurajați de părinți să fie liberi, curajoși, în timp ce fetele trebuiau să fie cuminți, să ajungă devreme acasă, să-și facă ordine în cameră, eventual să mai ajute prin casă. Nu mi-am dorit niciodată să fiu bărbat, dar nu am cum să nu văd inegalitățile sociale.
– Îți aduci aminte care a fost prima lectură – trambulină pentru exprimarea manifestului tău feminist?
– Cred că a fost „Al doilea sex” de Simone De Beauvoir, pe care am citit-o undeva în clasa a IX-a și nu eram de acord cu ierarhizarea sexelor, neînțelegând cum femeia aceasta, care este feministă, califică un sex, ierarhizându-l. Și apoi a început povestea cu marea literatură dominată de bărbați – pe care am simțit-o tot timpul – și modul în care se referă la femeile care (mai și) scriu. Am avut o vară în care nu am citit decât literatură feminină: Virgina Woolf, Sylvia Plath, Iris Murdoch. Atunci mi-am dat seama că e la fel de bună ca cea a bărbaților. Nu mai spun că în programa din școlile noastre, femeile sunt marile absente.
– Roxana, vreau să ne întoarcem pe firul poveștii tale. Așadar, Suceava, București, Londra și apoi Bruxelles. Ce s-a făcut Roxana când a ajuns mare?
– S-a făcut eurocrat (râde). Încă dinainte să termin studiile în Londra mă gândeam cu groază că o să mă întorc în România. Și nu mă înțelege greșit, eu iubesc spațiul ăsta, dar nu știam ce urma să fac – unde o să-mi depun CV-ul, care sunt următorii pași?
Așa că am aplicat „cum trebuie” la niște stagii ale Comisiei Europene la Bruxelles. Eram stagiarul sfătuitorului principal al comisarului. Un fel de sfetnicul sfetnicului. A fost o perioadă foarte interesantă în care mi-am articulat foarte mult feminismul în recomandări de politici, care, spre bucuria mea, au fost luate în seamă.
Însă viața la Bruxelles este oribilă! Este hidoasă de-a dreptul, te claustrofobează. E un oraș foarte trist, care, dacă nu ai un mediu social care să-ți placă, te poate înghiți foarte ușor. Aveam 24 de ani, un job la C.E. și purtam primele perechi de pantofi cu toc din viața mea. Mai mult, ca să sublinez sentimentul de importanță, îmi luasem și niște taioare care îmi accentuau iluzia. Sigur, munceam foarte mult – lumea are impresia că nu prea se lucrează în instituțiile acestea, dar se muncește foarte mult. Aproape toate clădirile instituției aveau săli de yoga sau de sport, pentru că altfel nu cred că poți rezista. Se stătea acolo zi-lumină.
Ei bine, toate au fost bune, până într-o zi în care, un coleg grec a primit un task foarte stresant și a făcut o criză de nervi sau un atac de panică. A luat o vază de pe birou și și-a spart-o în cap. La propriu. Atunci, de față cu toată lumea. Iar acela a fost momentul în care mi-am spus că nu vreau să continui într-o instituție în care oamenii își fac rău și ajung să se autoflageleze de stres. Știam inevitabil că, dacă îmi voi construi o carieră acolo, nu voi reveni prea curând în România. Așa că m-am întors acasă și așa a început activitatea mea în Parlamentul României, culminând cu ceea ce fac acum și anume coordonarea proiectelor culturale din cadrul Institutului Cultural Român.
– Îți place ce faci?
– Da, chiar îmi place ce fac. Îmi place că sunt momente – puține, ce-i drept, în care România pe plan extern, arată bine și se prezintă onorabil. Iar pentru momentele acelea, pot să iert mult-mai-multele momente în care nu o face. Pe mine mă pasionează zona artei contemporane și atunci când văd tineri artiști în târgurile mari ale lumii, simt că am contribuit, iar asta mă bucură. Un vis de-al meu e să am la un moment dat o galerie de artă.
– Un alt rol pe care îl ai este cel de activistă feministă, așa cum scrie și în descrierea ta de pe blogul ziarului Adevărul. Cum ai ajuns să te identifici cu el?
– Rolul acesta e partea cea mai frumoasă. Deocamdată am intrat în pauză, dar o să o reiau curând activitatea. Nu mai știu cum a început, dar am avut și proteste la care am fost singurul participant (ne amuzăm copios amândouă). De exemplu, în ianuarie, în Teheran, o tânără a renunțat la hijab și l-a fluturat pe stradă în semn de revoltă. A fost ridicată de poliție și lucrurile s-au complicat. A fost embargo în media; eu am scris imediat și, prin urmare, mi s-a părut firesc să merg cu o eșarfă albă în fața Ambasadei Iranului în România. Ceea ce este foarte important e că am reușit să intru în contact pe Twitter cu feministe din toată lumea, inclusiv din Iran, care au preluat imaginea și au pus pe harta lor și România, ca formă de solidaritate. Acum 2 ani s-a întâmplat la fel, când, în Polonia s-a dezbătut în guvern interzicerea avortului, inclusiv în cazul unui viol, al unui incest sau când sănătatea mamei ar fi periclitată. Mi s-a părut aberant și ne-am adunat câteva femei în fața TNB; a fost un protest spontan, au venit jandarmii și așa m-am ales cu cele mai onorabile amenzi din viața mea.
Femeile nu înțeleg că nu există nici luptă între sexe (este o sintagmă absolut odioasă), dar nu există nici „bătălie” în interiorul aceluiași sex. Nu e nimic concurențial. Ar trebui să ne fie firească solidaritatea. Există impresia – absolut greșită – că succesul unei femei te privează pe tine de ceva. De aceea sunt fericită că am o fetiță, pentru că îmi doresc să crească solidară cu femeile și cu bărbații.
– Acum doi ani, fostul meu coleg de redacție, Petre Barbu, mi-a vorbit convingător despre o carte pe care a citit-o și l-a cucerit. Era vorba despre „Cele 40 de legi ale iubirii”, semnată de aceeași autoare pentru care am ridicat împreună mesaje de suținere, la lansarea cărții tale. Tu când te-ai întâlnit prima dată cu Elif Shafak?
Shafak mi-e foarte dragă, iar „Cele 40 de legi ale iubirii” este cartea pe care am făcut-o cadou cel mai des. La mine funcționează și compatibilitatea de gusturi dintre mine și mama. Ea a dat întâmplător peste Shafak și mi-a spus că s-ar putea să-mi placă. Eu eram la Londra pe vremea aceea și cred că prima pe care am citit-o a fost „Bastarda Istanbulului”. Dar cartea mea preferată este „Lapte negru” probabil și pentru că este despre maternitate. Mi se pare spectaculoasă ca scriitură. Și gândește-te, apropo de ceea ce îți spuneam mai devreme legat de feminism, că Elif Shafak este denumită „Orhan Pamuk feminin”. Ori despre Orhan Pamuk nu s-ar spune niciodată că e „Elif Shafak masculin”. Așa cum există un Hemingway feminin, dar nu există nici o „Virginia Woolf la masculin”. Mulți critici se gândesc probabil că acesta este complimentul suprem pentru o scriitoare.
– Roxana, dacă tot suntem la cărți, recomandă-mi niște lecturi pe care tu le vezi necesare.
– Hmm… O să recomand autori, pentru că mi-e mult mai simplu. Virginia Woolf, Sylvia Plath, Iris Murdoch (care-mi place foarte tare). Îmi place foarte tare Hemingway, îmi place Fitzgerald, Jorge Luis Borges, Romain Gary (sau Émile Ajar – e o descoperire), Pamuk (pe Pamuk îl respect, dar e ca în cazul lui Murakami – nu mi-e niciodată poftă să-l citesc). Din literatura română contemporană îmi place Radu Vancu, Dan Coman, Ioana Pârvulescu. Și, recent am citit Michel Houellebecq și mi-a plăcut foarte mult. Îți recomand să începi cu „Supunerea” care a fost lansată la câteva zile de la atentatul Charlie Hebdo.
– Rămânem pe teritoriul cărților, dar ne întorcem la „Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte”. Care au fost comentariile sau reacțiile care au rămas aproape de tine?
– Unul dintre cele mai frumoase a fost că sunt „scriitoarea care a reușit să îmbrace moartea în mătase” – pentru că una dintre prozele din volum are ca subiect moartea. Mi-a plăcut mult când am auzit mame care îți doreau să împartă lectura cu fiicele lor, iar asta a fost înduioșător pentru că dragostea mea pentru lectură vine de la mama mea și de la cărțile pe care mi le citea ea când eram copil.
Au mai fost reacții. Mi-a spus un domn că sunt cea mai frumoasă scriitoare din literatura contemporană și mi s-a părut o mojicie. Dar unul dintre cele mai frumoase complimente a venit din partea cuiva care mi-a mărturisit că toate povestirile au miezul pentru a putea fi convertite individual în romane.
– Aaa, ce frumos! Păi subscriu și eu acestui îndemn. Roxana, iată-ne și în momentul concluziilor. Și pentru că vreau să ne referim la „concluzie”, ca la un nou început, vreau să știu ce ți-ar plăcea sa-i amprentezi Norei? Ce lecții ai vrea să învețe?
– Aș vrea să fie curajoasă. Și să nu-i fie frică niciodată. Dacă ar fi ceva ce mi-aș dori pentru toate fetițele, fetele, femeile – ar fi să nu le fie frică. Pentru că există această teamă cum că nu ai fi suficientă. Și mi-ar mai plăcea să nu se sperie de lumea în care o să vină.
Am continuat. Despre solidaritate, despre maternitate, despre cărți, depre biografia lui Michelle Obama, despre artă contemporană, despre bucuriile unei viitoare mame, despre iubirea pentru literatură, despre viitoarea limonadă.
Mulțumesc, Roxana! Abia aștept să ne revedem!
P.S.: dacă nu ați citit încă „Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte”, vă îndemn s-o faceți. O să vă placă. Mult.
