Timp de citire: 14 minute

Care e perspectiva unui coach asupra oboselii? Există vreun tipar care se repetă în felurile în care nu ne permitem să ne oprim?

Invitata mea de azi este Cristina Oțel – Master Trainer și Life Design coach, gazda podcastului „Pauza de bine” și om care zâmbește des și are la îndemână, de cele mai multe ori, o energie molipsitoare.

Azi vorbim despre odihnă ca formă de reconectare cu noi – adică acea pauză pe care ne-o acordăm ca să întoarcem oglinda spre interior și către ce e important pentru noi. Vei citi despre incertitudine și cum sapă în energia noastră, despre convingerile limitative țesute în jurul ideii de odihnă, despre valori, emoții și întrebări cu care să stăm atunci când se face liniște.

Dar mai întâi.

Luxul de a nu te grăbi dimineața.

Cafea instant, televizor aprins și aglomerație? Nu! Ca să-ți începi bine ziua ai nevoie de o cafea proaspăt măcinată, de un ziar, de o emisiune radio sau de puțină muzică. Să nu te grăbești dimineața nu înseamnă o pierdere de vreme. Înseamnă să-ți oferi nu numai o primă plăcere-ritual, ci și să îmbunătățești calitatea întregii zile care te așteaptă. Și oare ce înseamnă o zi, și încă una, și încă una? Viața ta!

Fragmentul de mai sus îi aparține lui Dominique Loreau în „Arta rafinamentului” și e doar o bucățică din semnificația cu care autoarea îmbracă conceptul de „lux”. Mai adaugă:

„Luxul este câte puțin din fiecare și, asemenea simplității, ține doar de simțul valorilor, de bun-gust, de atitudine, de o stare de spirit modelabilă, de o anumită manieră de a consuma și de a concepe viața.”

Cristina își pune căștile și apasă butonul de record de 3 ani încoace. În 2019, începe podcastul „Pauza de bine” și-l continuă, cu mici excepții, în fiecare săptămână – fie în varianta solo, fie alături de invitați. Este un podcast iubit și la îndemână dacă te preocupă dezvoltarea personală. Fiecare interviu se încheie cu aceeași întrebare: „Cum arată pentru tine o pauză de bine?”. Iar eu am fost curioasă cum se vede, din exterior, răspunsurile la această întrebare. Are oare vreo legătură cu simplitatea, așa cum zicea mai sus Dominique Loreau?

„Concluzia e că pauzele de bine sunt surprizător de similare și de necomplicate. Dacă e ceva ce aud des este ideea de timp cu și pentru mine. Ceea ce poate să însemne un moment de liniște, un moment de răsfăț senzorial, o ieșire în natură sau conversațiile bune cu prietenii. Lucrurile simple au magia lor.”

Cristina Oțel, Master Trainer și Life Design coach

Cristina, care e relația ta cu odihna azi?

O iubesc. Dar n-am iubit-o mereu. Pe mine m-a ajutat mult și lentila de Human Design ca să mă înțeleg mai bine. Eu sunt un om cu foarte multă energie și viteză mare de execuție, la multe lucruri. Dar asta mi-a adus și tendințe de a face lucruri în locul altora, să fac pe plac ca să corespund. A fost o perioadă în care mi se părea că dacă mă opresc, pierd ceva.

Îmi aduc aminte că atunci când mi-am luat concediu de maternitate pentru prima dată, am zis că după un 1 an mă întorc. Dar nu a fost o decizie luată dintr-un spațiu de valori și de împăcare cu faptul că acel an mi-ar fi de ajuns, ci gândul care nu-mi dădea pace era că „cineva o să-mi ia locul”. Deși cineva chiar îmi ținea locul cât eu eram în concediu.

Ce ai făcut cu acel gând?

La momentul respectiv n-am făcut nimic, m-am întors la muncă după un 1 an de zile și m-am apucat de treabă. Printre primele lucruri pe care le-am făcut a fost să-mi fac un career plan cu managerul meu.

Însă, a doua oră când am intrat în concediu de maternitate, inițial am optat pentru 1 an – dar gândul nu mai era că-mi poate lua cineva locul, îmi spuneam așa: „dacă voi simți nevoia, o să extind durata”. Nu-mi mai era frică de nimic. Mi-am dorit ca a doua experiență de a fi mamă să fie altfel.

Tot atunci a apărut și gândul de a începe să lucrez pe cont propriu, s-au adunat mai multe, culminând cu extinderea perioadei de concediu, iar mai târziu cu plecarea din companie și începerea unui alt capitol în cariera mea.

Ce crezi că te-a ajutat cel mai mult în procesul de reacomodare cu ideea de timp, pauză, odihnă?

Mai întâi, m-am apropiat de niște burnout-uri. Nu pot să spun că am trecut propriu-zis prin burnout, dar am fost pe aproape. Am suferit până când mi-am dat seama că nu mai pot și nici nu mai vreau să funcționez așa.

Am început să-mi pun acele întrebări pe care înainte nu-mi dădeam voie să le aud și m-a ajutat mult: „Ce mai vreau să fac?, „Ce nu mai vreau să fac?”, „Cum vreau să fie experiența mea de mamă?”, „Ce e important pentru mine?”, „Cum arată cariera potrivită mie?”. Pentru că mi-am dat acel spațiu, am fost mult mai prezentă.

Recent ai menționat într-un episod de podcast că vezi multă oboseală în jurul tău. Cum o interpretezi tu, din fotoliul tău de coach? Are legătură cu toamna și ultimele luni din an, când simțim poate o presiune de a face, de a compensa? Sau e ceva mai mare?

Așa e, mi se pare că domnește în aer o oboseală, însă nu e aceeași la toată lumea. Eu cred că mai ales după o perioadă de 2 ani și jumătate de pandemie (e mai bine acum, dar tot nu suntem gata cu ea), după care a venit războiul, urmat de inflație și o criză financiară, incertitudinea este foarte obositoare.

În conversațiile de coaching cu clienții, îmi dau seama că unii sunt obosiți de atâtea schimbări și de atâta incertitudine din compania la care lucrează. Alții pentru că și-au luat prea multe angajamente – antreprenori care au intrat în prea multe proiecte care sunau bine. Cineva îmi mai spunea vara aceasta că până în septembrie nu are nici un weekend liber.

De asemenea, aud oameni care nu și-au luat vacanță de foarte mult timp, care îmi spun că alții au așteptări de la ei și că asta e o presiune și își iau o pelerină de salvator, că „dacă nu fac eu, nu face nimeni” sau „lasă că fac eu pentru că eu pot mai bine”.

Deci oboseala asta care plutește în aer vine în mai multe feluri. Eu văd mult o oboseală emoțională – acolo unde dacă nu ne creăm un spațiu în care lăsăm emoțiile să iasă la suprafață, ne vor ajunge din urmă și nu vom ști ce să facem cu ele.

Ne lipsește vocabularul emoțional. Problema e că dacă nu învățăm să punem un nume acestor emoții, nu știm nici să le gestionăm autentic. Într-un fel gestionăm furia, în altul tristețea sau teama.

„Și atunci, ce avem de câștigat din a lua o pauză? Înțelegem că emoțiile noastre nu există ca să le băgăm sub preș, ci pentru a ne uita la ele și a le lua ca pe niște mesageri care ne arată ceva despre noi, la un moment dat.”

Îmi poți da un exemplu?

Da. Să spunem că pe mine mă enervează copilul care îmi spune că sunt cea mai rea mamă din lume. Așa și arăt, ca un om furios. Dar dacă mă opresc și mă uit puțin la situație din postura de observator, pot să-mi dau seama că deși am arătat furie, eu simt frică sau vină – că am greșit și cred despre mine că nu sunt o mamă bună pentru copil.

Sau poate mă întristează fiindcă eu îl iubesc și mă doare când îmi spune asta. Pot să arăt furie, dar dacă nu exersez un spațiu de liniște, de verificare cu mine, ca să mă întreb ce s-a întâmplat și ce am simțit, nu voi ști că furia, de multe ori, maschează altceva.

Și atunci, ce avem de câștigat din a lua o pauză? Înțelegem că emoțiile noastre nu există ca să le băgăm sub preș, ci pentru a ne uita la ele și a le lua ca pe niște mesageri care ne arată ceva despre noi, la un moment dat.

Pentru că dacă nu identific emoția de drept, nici nu pot să o gestionez. Dacă eu simt teamă că am eșuat ca mamă, dar aleg să rămân doar la nivel de furie, ceea ce fac e să țip, să pedepsesc, să-l controlez pe copil. Dar emoția de dedesubt rămâne neatinsă, „netratată”. Și le tot bag sub preș, până când începe „să se vadă” câte lucruri am ascuns acolo.

Dar dacă eu îmi îmbunătățesc relația cu emoțiile mele, pot să lucrez ușor și la stima de sine, la relația cu mine – iar asta mă ajută să mă poziționez altfel și în relațiile cu ceilalți.

Toate lucrurile astea funcționează dacă vrei să faci schimbări și ești dispus să depui eforturile necesare. Pentru că altfel e mult mai simplu să dai vina pe altcineva. Însă te trezești peste ani că nu te mai înțelegi cu părinții tăi, cu copiii tăi, nu înțelegi de ce nu vin copiii acasă, în vizită. Știi că se spune că nu e niciodată prea târziu să începi. Sunt de acord cu asta, cu mențiunea că, la un moment dat, va fi prea târziu.

E un exercițiu de vizualizare care pe cât de vechi și cunoscut este, pe atât de valoros:

  • Imaginează-ți că ai ajuns la bătrânețe, ai nepoți și știi că viața ta e pe sfârșite. Când stai la povești cu ei, ce ai vrea să le poți spune despre cum a fost viața ta?

Nu spun să facem asta în fiecare zi, dar când te gândești că viața asta e finită, că se va termina cândva, cu toate emoțiile neplăcute pe care ți le aduce la suprafață, te și ajută să apreciezi un pic mai mult zilele pe care le ai. Te ajută să capeți și un pic de perspectivă. O pauză de genul acesta, de reconectare cu tine, devine ca un pas în spate care te ajută să vezi în perspectivă, să observi unde ești și să-ți pui întrebări.

Mie îmi place să-i spun că ne ridicăm deasupra cu balonul cu aer cald. Și aici mai e ceva. Ne vine mult mai ușor să ne uităm la ce ne lipsește încă. Și asta poate să obosească foarte mult: să mă uit mereu la ce nu am încă, la ce nu am realizat încă, unde nu am ajuns încă – în loc să iau în calcul și cât drum am parcurs deja.

Și tot în direcția asta, am participat acum câțiva ani la un eveniment de parenting – unde a vorbit Urania Cremene, și spunea că fiecare dintre noi are un Everest. Fiecare știe pentru el, într-o perioadă anume, care e Everestul pe care vrea să-l cucerească. Dar întrebarea era: „Mai urci muntele dacă, la sfârșit, nu e nimeni acolo sus să te aplaude și să te felicite pentru ce ai făcut?”.

E o întrebare pe care am luat-o cu mine.

„Ne vine mult mai ușor să ne uităm la ce ne lipsește încă. Și asta poate să obosească foarte mult: să mă uit mereu la ce nu am încă, la ce nu am realizat încă, unde nu am ajuns încă – în loc să iau în calcul și cât drum am parcurs deja.”

Ce frumos zis! Deci ne uităm la emoții, la a vedea lucrurile din balonul cu aer cald. Ce alte tipuri de oboseală ai mai observat, Cristina?

E multă oboseală care provine și din felul în care luăm decizii.

Când spun asta, mă gândesc la valori și la deosebirea între deciziile luate pe bază de valori – cele care te atrag spre anumite zone sau deciziile pe bază de frică de anumite consecințe. Un client chiar îmi spunea că multe dintre deciziile pe care le ia, au în spate teama de a nu rata ceva, FOMO.

Ori atunci când pierdem din vedere valorile noastre (presupunând că le-am identificat deja), la un moment dat, pentru că nu hrănești nevoile din spatele lor, ajungi să simți o oboseală pe care n-o mai poți duce, o oboseală care poate semăna și a resemnare („ăsta e jobul, ce să-i faci?”).

Asta te face să alergi și după rezultate sau obiective care nu sunt ale tale. Ai văzut pe cineva că face ceva, vrei să faci și tu. Ai văzut pe Social Media că cineva face câte un Reel în fiecare zi, vrei să faci și tu – fără să te întrebi dacă e potrivit pentru tine, dacă e relevant, dacă e aliniat cu felul în care vrei tu să lucrezi.

Ori dacă ești antreprenor și tu îți petreci toată ziua pe Social Media, când mai ai timp să fii expertul care ești? De asta cred că toate aceste acțiuni duc la o anumită oboseală – una care se naște și din lipsă de aliniere cu cine ești și cu ce e important pentru tine.

Pentru că dacă tu nu știi ce e important pentru tine, o să îți zică ceilalți.

Ori acea oboseală n-are cum să dispară dacă nu ne luăm timp să ne cunoaștem. Poate că sună ciudat, dar cine ești dincolo de etichetele cu care de prezinți de obicei? Ce e important pentru tine și de ce? Și chiar așa, dacă îți identifici valorile, cum le definești?

În ce sens?

De exemplu, pentru noi două poate că e importantă familia, dar felul în care definim această valoare poate să fie complet diferit. Poate pentru mine e despre timpul petrecut împreună, poate pentru tine e despre siguranță sau acceptare. Dincolo de a ști care îți sunt valorile, e important să te uiți și cât de aliniat ești cu ele. Poate că familia e importantă pentru tine, dar în fiecare seară, la ora 10, ești încă la laptop. Și aici mai e ceva: nu e despre a te simți rușinat sau a te simți defect într-un fel, ci despre a conștientiza unde ai de lucrat, cum ai putea să faci ca lucrurile să meargă un pic mai bine.

Lucrul cu sinele nu e ceva confortabil. Dar uite că și asta poate să ducă la oboseală: să tot lucrezi cu tine. Când și cum te oprești? Uneori e foarte obositor să tot descoperi, să tot dezgropi lucruri despre tine.  E bine să învățăm lucruri despre noi, să lucrăm cu noi – cu mențiunea că uneori e nevoie să ne și oprim un pic.

Lucrul cu sinele nu e ceva confortabil. Dar uite că și asta poate să ducă la oboseală: să tot lucrezi cu tine. Când și cum te oprești? Uneori e foarte obositor să tot descoperi, să tot dezgropi lucruri despre tine.  E bine să învățăm lucruri despre noi, să lucrăm cu noi – cu mențiunea că uneori e nevoie să ne și oprim un pic.

Și în coaching le spun clienților că e important să lăsăm 1 sau 2 săptămâni între întâlniri pentru ca ei să poată integra ceea ce am discutat în ședința de coaching. Doar niște conștientizări fără să fie urmate de acțiuni, n-o să schimbe nimic. Și atunci, trebuie să îți dai acel spațiu în care să poți înțelege ce ai descoperit și să acționezi.

Exact ca și în cazul cărților, mai ales cele din sfera de dezvoltare personală. Sunt lucruri acolo care au nevoie de timp, au nevoie să fie implementate. Dar dacă tu doar citești cartea și apoi sari la alta, ce se întâmplă? O dată că nu-ți iei timp să procesezi și să lași informația să se sedimenteze. Apoi nici nu aplici nimic din ce ai citit. Ori asta nu se cheamă creștere.

La un moment dat poate să fie chiar și o fugă de tine – e mult mai comod să citești o carte și să faci exercițiile în gând, decât să te oprești și să te duci să porți o conversație provocatoare sau să iei pixul și să scrii.

În acest sens, odihna ar putea înseamna și asta: să fac o pauză dacă simt că am nevoie de o gură de aer. Poate ești în terapie, în coaching, mergi la retreaturi, citești cărți – cu ce ai rămas? Ce ai aplicat de acolo și în ce fel ești mai bine decât înainte să fi citit acea carte, de exemplu? Altfel ajunge să fie doar o alergare.

Tot în ideea de creștere, pe de altă parte, noi avem și așteptări foarte mari de la noi. Suntem cei mai mari critici, fiecare pentru sine. Avem impresia că dacă am înțeles ceva sau dacă ceva ne-a ieșit o dată, gata, ar trebui să funcționeze perfect, fără să mai eșuăm, să nu mai greșim într-o conversație. Ori realitatea e că sunt câteva etape prin care trecem ca să ieșim de pe pilot automat.

Procesul funcționează așa:

-> Afli despre cum ai putea să faci lucrurile diferit. Și te trezești în fața situației care te provoacă. Să spunem că ai o conversație dificilă. În acel moment, nu mai contează că știi teoria; emoțiile tale o să preia controlul și vei face ceea ce ai făcut de fiecare dată până atunci pentru că e ceva super confortabil și cunoscut pentru tine. Deci mai întâi vei ști ce ai de făcut, dar e posibil să nu poți să aplici sau reușești, dar nu într-un mod susținut. Însă conștientizezi că ai fi putut să faci lucrurile diferit, după ce se întâmplă.

-> Apoi urmează o etapă în care îți dai seama că nu e bine ce faci în timp ce o faci, dar nu te poți opri. Tot se lasă cu ceartă, dar există totuși o voce interioară care zice „hei, nu e ok ce faci”.

-> În timp, ajungi în punctul acela în care realizezi, îți dai seama și te oprești și redirecționezi.

-> Pentru ca mai apoi, să-ți dai seama de dinainte și să nu mai intri pe autostrada veche, cum îi spun eu.

Doar că noi avem mari așteptări de la noi, mai ales când vorbim de sistemul familiei. Acolo suntem cel mai expuși pentru că în orice alte situații avem tot felul de filtre care ne apasă frâna. Dar întorcându-mă, da, uneori avem nevoie și de pauze în procesul de creștere, de dezvoltare. Nu înseamnă că ne dăm bătuți din a lucra cu noi, înseamnă pur și simplu că ne luăm o pauză. E eliberator. Uneori, o pauză e doar o pauză.

Eu văd odihna, în orice formă a ei, ca pe un semn de iubire de sine: fie că e o pauză de 5 minute între ședințe, o vacanță de 2 săptămâni sau 1 an sabatic.

Cristina, dacă te-aș întreba care e perspectiva unui coach asupra odihnei, ce-ți vine prima dată în gând?

Eu văd odihna, în orice formă a ei, ca pe un semn de iubire de sine: fie că e o pauză de 5 minute între ședințe, o vacanță de 2 săptămâni sau 1 an sabatic. De asemenea, pentru mine odihna înseamnă să pui și limite: pe timpul tău, pe energia ta.

Dar cum facem să ne împrietenim cu pauzele noastre? Să nu mai vină la pachet și cu sentimente de vinovăție sau cu remușcări.

Sunt foarte multe convingeri limitative pe care le avem în raport cu odihna – adică acele gânduri pe care ni le-am spus foarte des sau pe care le-am auzit mult în jurul nostru și pe care le-am preluat ca fiind niște adevăruri.

Dacă e ceva ce aud des despre ideea de pauză, de a te opri, de odihnă, rezumarea ar fi că este o pierdere de timp. Ca generație, și-mi asum această genereralizare, am fost învățați să facem, să fie despre note, despre clasamente. Dacă noi ne luăm identitatea din rezultatele pe care le obținem, va fi o roată de hamster: nu ne vom permite să ne oprim. Și-atunci vom vedea și pauza ca o pierdere de timp.

Aud des și „o să mă odihnesc la pensie” – fără să ne punem întrebarea dacă apucăm pensia, dacă o să-mi permită să mă odihnesc, să călătoresc, dacă sănătatea și corpul meu o să mă ajute.

Aud des și „o să mă odihnesc la pensie” – fără să ne punem întrebarea dacă apucăm pensia, dacă o să-mi permită să mă odihnesc, să călătoresc, dacă sănătatea și corpul meu o să mă ajute.”

Mai întâi, cred că e important să ne uităm care e relația cu odihna și care sunt primele cuvinte care ne vin în minte când ne gândim la odihnă, cu ce cuvinte o asociem. Sunt cuvinte cu o conotație pozitivă sau din contra, negativă?

Acesta poate fi un punct bun de start: „Când spun odihnă, la ce mă gândesc?”. Dacă apar emoții care nu ne fac să ne simțim confortabili (frică, rușine, vinovăție), dacă mă surprind că mă înfurie subiectul, să mă opresc un pic și să mă întreb ce se întâmplă de fapt – cu răbdare, un pic de curaj și curiozitate.

***

Chiar cred că e nevoie să ne uităm puțin la povestea pe care ne-o spunem noi despre odihnă pentru că dacă nu lucrăm cu convingerile noastre pe zona asta, orice obicei sănătos nou am vrea să implementăm, convingerea veche și nesănătoasă pe care o am va avea câștig de cauză.

Și atunci hai să ne uităm puțin la care e relația noastră cu munca, cu a fi ocupat și cu odihna. Să nu ne propunem să introducem toate tipurile de odihnă deodată. Uită-te la tine, la ce ți se potrivește, la ce nevoi ai.

Și mai ține minte că este exact ca acea regulă din avion, mai întâi îți pui tu masca de oxigen. Poate avem tendința să facem lucruri pentru ceilalți sau să fim tot timpul în mișcare, dar la un moment dat trebuie să ne asigurăm că ne încărcăm și rezervoarele de energie (fizică, emoțională, spirituală) pentru că altfel rămânem fără resurse. Și nu doar că nu-i mai putem ajuta pe ceilalți, dar nu mai suntem obiectivi nici în ceea ce ne privește pe noi. Când suntem obosiți, suntem mult mai influențabili de gândurile noastre. Ori când ești odihnit, ești mai echipat să gestionezi un gând negativ – nu-l mai alimentezi atât de mult.

Când suntem obosiți, suntem mult mai influențabili de gândurile noastre. Ori când ești odihnit, ești mai echipat să gestionezi un gând negativ – nu-l mai alimentezi atât de mult.”

Dacă am reuși să umblăm puțin la percepția că pauza nu e ceva rușinos, ci necesar și sănătos, am avea doar de câștigat.

În final, care sunt acele activități care te relaxează cel mai mult?

Nici n-ai terminat întrebarea că eu deja mă gândeam că prima pe listă e cafeaua mea de dimineață, pe care vreau s-o beau în liniște. Uneori poate fac și journaling, sau ascult o melodie, sau doar mă uit pe geam, sau ies pe balcon.

O odihnă activă e și când mă joc cu copiii și-i las pe ei să fie să fie responsabili pentru joc. Azi, de exemplu, m-am jucat cu Sara de-a magazinul. Mi-a umplut biroul cu lucruri care puteau fi cumpărate, iar suportul de laptop a devenit casa de marcat.

Mă relaxează și o conversație savuroasă, când pierd noțiunea timpului.

Mai e și podcastul și interviurile – mai ales când reușesc să am o legătura faină cu invitatul.

Să stau la malul mării și să ascult valurile, să simt briza – când sunt acolo, nu mai am nevoie de altceva.

Le iubesc pe toate și au devenit non-negociabile pentru mine!

Cristina, mulțumesc pentru idei și o cafea virtuală memorabilă!

***

Rostul Odihnei  este un proiect inițiat de CoverStories pentru documentarea relației pe care o avem cu odihna și felul în care putem regla anumite derapaje.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

four × three =