Reportaj-Documentar despre stres. Poveste în 5 voci. Partea I

1
918
Timp de citire: 20 minute

5 voci. 5 interviuri. 5 povești despre stres

”Vom fi amintiți ca medicii care au practicat într-o perioadă în care am fost în stare să tratăm boli, dar am înțeles foarte puțin sănătatea. Drept urmare, speranța de viață a scăzut.” (One nation under stress)

Ilustrații de Cosmin Panfil

Se scriu prescripții pentru depresie, ne tratăm singuri, continuăm pe pilot automat până când ne trezim într-o viață pe care nu o mai recunoaștem, nu ne place unde muncim, cum lucrăm, pentru ce sau pentru cine lucrăm, căutăm un sens, nu-l găsim, ne concentrăm pe suprafață, pe social media, distribuim, apreciem, zâmbim, nu avem timp, trecem mai departe. 

Ne tragem respirația. Rămâne blocată în piept. Când reușim să expirăm, la final de zi sau de an, (ne) socotim. 

Dacă ar fi să identific o propoziție care ne unește, indiferent de nație, vârstă sau profesie aceea ar fi: ”Sunt stresat.” Iar continuare vine conjugată în fel și chip: …pentru că nu am timp, pentru că nu-mi găsesc locul, jobul potrivit, pentru că e trafic, pentru că nu am dormit suficient, pentru că nu știu dacă să plec din țară…sau să încep un business al meu, pentru că nu-mi place.

”Hormonul stresului conține aceleași substanțe chimice regăsite la șopârle, pești, păsări, e o biologie antică. Pentru ele stresul e o chestiune de 3 minute, în care cineva intenționează să te mănânce sau tu vrei să mănânci pe altcineva. Se schimbă corpul și e perfect normal: pulsul crește, tensiunea crește, respiri mai rapid, se opresc procesele de vindecare, de creștere.” (Robert Sapolski, ”One nation under stress”)

Problema intervine atunci când acest proces se întâmplă în fiecare zi. Când inspirăm adânc în fața unei zile grele și uităm să expirăm și azi, și mâine, si din ce în ce mai des. Când tragem linie abia după ce stresul se cronicizează. În documentarul ”One nation under stress” se ridică problema unei societăți americane în care stresul a devenit pionul principal, dar invizibil – responsabil pentru depresii, sinucideri, consum de droguri, obezitate. 

Ceea ce m-a făcut să mă întreb: unde ne găsim noi, românii, pe harta stresului? Poate că nu suntem ”One nation under stress”, dar cu siguranță, măcar o dată, am auzit că ”Românii sunt o nație de stresați”.  O fi clișeu? Am pus pe masă tema și m-am aliniat în fața ei cu 5 oameni pentru care stresul face parte din fișa postului: consultant în carieră, director de comunicare și PR, antreprenor, coach & change strategist, psihoterapeut și trainer de mindfulness. Apoi m-am dus și înspre oamenii care mă înconjoară, înspre prietenii lor, înspre colegi, ca într-un joc de domino și am răspândit întrebarea: Ce te stresează?

Ceea ce urmează este prima parte a unui documentar despre cum ne afectează stresul, ce îl hrănește sau cum îl gestionăm, cum ne poziționăm mai bine față de ceea ce ni se întâmplă. Am vorbit cu oameni care tratează stresul, într-un fel sau altul, dar care l-au abordat și în viața personală. Am stat de vorbă cu cei pentru care profesia aleasă pune mai mult stres la mijloc decât altele: prin prisma responsabilității, a riscului asumat, a situațiilor de criză, a expunerii. M-am dus înspre ei pentru a căuta răspunsuri. În același timp am găsit și parte din problemele cu care s-au confruntat și stresul pe care l-au ridicat. Iată-le:

Bianca Gheorgescu, consultant în carieră

”Am dat atât de mult până când n-am mai avut ce să dau. Ce îmi doream era doar să nu mă îmbolnăvesc pentru că eram conștientă că în momentul în care tu nu ești în stare să iei o decizie rațională și tot gonești pe un drum nebun, corpul o să spună: duc eu asta; ca mai apoi să analizeze situația și să te decupleze forțat. Nu m-am îmbolnăvit, dar simțeam că nu mai am ce să ofer.”

Bianca este omul cel mai senin pe care îl cunosc. Ne-am întâlnit la început de toamnă și timp de 4 ore am descusut felurile prin care stresul a făcut parte din viața e sau din cea a clienților săi. Mă uit în jur, este ora 10, e început de toamnă, ne-am sincronizat frumos. Mă așez mai comod în biroul Biancăi. Într-un colț aflu că a așezat un dulăpior pe care l-a redecorat alături de tatăl ei, lângă ușa care dă înspre balcon e o oglindă și câteva picturi, pe masă florile sunt nelipsite, asemenea și câteva lumânări mici, lumina e caldă și de septembrie. Bianca se întoarce cu o cană generoasă de capuccino.

“Poți să faci ce facultate vrei, dar să te duci la București!” Viața Biancăi a fost marcată de câteva momente cheie: a făcut școala germană, ceea ce i-a permis să își manifeste personalitatea și gândirea, într-un moment de inspirație și curaj, înainte de a alege o facultate, a sunat la Ambasada Marii Britanii pentru a afla ce trebuie să facă pentru a lucra acolo. După care s-au instalat alegerea facultății de psihologie, venirea la București și contactul cu primul job. I s-a permis să-și asculte intuiția, dar și ea a fost deschisă pentru învățare și s-a lăsat fascinată atunci când a fost cazul.

”M-ai întrebat de ce m-am îndrăgostit de București. Ei bine, știi de ce? Pentru că orașul acesta m-a acceptat înainte ca eu să știu cine sunt. Venind aici la 18 ani, orașul m-a primit cu brațele deschise. Vrei să fii rocker, vrei să fii fata care salvează toate pisicile, vrei să fii omul care merge la toate piesele de teatru, vrei să fii boem , vrei să stai într-o mansardă? Poți să fii. Sunt recunoscătoare Bucureștiului pentru că mi-a scos în față acele cafenele, acei oameni pe care îi am prieteni de ani buni.”

Tot în București a deschis pentru prima dată, cu ochi realiști și maturi, bagajul emoțional pe care îl luase de acasă. Ceea ce a fost un prim pas pentru a identifica un factor de stres.

”Zenul, etapa de cunoaștere, de liniștire, a venit în timp. Eu sunt un recovering control freak. Mama, din dorința de a mă educa cât mai bine, m-a făcut să devin perfecționistă, să fiu mereu la linie. Știi cât consum energetic și stres îți produce asta? Dacă mama m-a învățat să fiu așa, eu așa trebuia să fiu. Când m-am mutat la București, fix asta am făcut. Când m-am angajat imediat după licență, la fel. Acolo mi s-a deschis un univers cu un coleg francez, cu o colegă britanică, mă minunam. Abia așteptam să se facă dimineața pentru a ajunge la serviciu. Am fost un burete acolo. Doar că eu trebuia să fiu prietenă cu toată lumea, nu deranjam pe nimeni, ceream extra taskuri. Perfecțiunea asta vine cu un preț fantastic: tu nu îți dai voie să fii ceea ce ești cu adevărat pentru că ești mereu cel care nu deranjează, care nu se exprimă. Eu să spun nu? Nu exista.”

A lucrat timp de 13 ani la Alexander Hughes, în calitate de head-hunter sau consultant de carieră. Acolo și-a cizelat cele mai frumoase abilități, și-a croit cele mai bune amintiri și a găsit oameni care i-au fost mentori.

”Responsabilitatea mea era să mă uit la valorile firmei care căuta un angajat, la ce fel de om aveau nevoie, era ca la un transplant de organ – unul pe care firma să nu-l respingă și să funcționeze împreună, să fie compatibili. Plus că dădeam garanție că omul nu va pleca. Trebuia să găsesc acul în carul cu fân. Mă identificam cu jobul, îl iubeam, eram atât de recunoscătoare. Eu sunt un om creativ, iar pentru mine era ca și cum deschideam cadoul de Crăciun în fiecare zi, căci îmi plăcea căutarea. Devenea stresant în momentul în care bugetul pe care compania voia să îl dea pentru candidat, pe care îi voiau de super top, era foarte mic. Apoi când clienții se purtau urât cu candidații (poate deveneau neserioși ori nu ofereau feedback), ceea ce nu puteam duce. Nu am avut atât de mulți, dar au existat.”

Doar că lucrurile nu au continuat așa la nesfârșit. În cei 13 ani anatomia dorințelor sale s-a schimbat. A inclus în această perioadă un an sabatic, câteva luni în banking, s-a întors la Alexander Hughes, a născut o fetiță, și-a construit un proiect al său, l-a lăsat deoparte și s-a întors a treia oară la Alexander Hughes. Dar ultima alegere nu a avut sens. Până când să-și fi dat seama, era deja epuizată.

”M-am rugat mult timp să am o idee, să fac ceva să pot fi și cu Zara și să lucrez. Și atunci a venit Zen Project. Mă gândeam că îmi plac oamenii, dar ce anume? Și mi-am dat seama că eu vreau să fiu cât mai blândă cu oamenii pentru că am cam uitat blândețea, și cu noi înșine, dar și cu ceilalți. Și mă gândeam ce aș putea să fac pentru a le aminti oamenilor că toate răspunsurile și că toată puterea stă în ei?

Eu asta le transmiteam și candidaților, poate într-un alt limbaj, mai corporate, dar ideea era să nu își uite valoarea. Și o făceam indiferent că se potriveau proiectelor mele sau nu. Tot timpul încercam ca omul acela să fie câștigat cât timp stătea cu mine. Nu era despre mine, voiam să fie despre el, să își dea seama cât valorează. Eu de fapt eram omul cu oglinda

Într-o zi, când toată lumea dormea, iar eu stăteam pe o băncuță, la mama în grădină, mi-a venit ideea despre cum să se numească proiectul și ce să însemne: reminder despre zen, așa am luat drumul brățărilor. Legi ceva la mână, faci un legământ. Despre asta voiam să fie vorba.”

Și așa a fost, până când s-a văzut pusă în față a două întrebări: ”Și cum îți mai merge, este scalabil business-ul tău?” și cea de a doua, într-o dimineață, la o cafea: ”Hai, vii din nou?”

”Măi, și am zis da. Nu știu de ce, cred că m-am bucurat pe moment. Măi Dana, de unde am iubit acest job, locul și oamenii, mă duceam și îmi venea să plâng în fiecare zi. Financiar vorbind avea sens să mă întorc, și pentru oameni la fel, erau niște persoane acolo pe care în continuare le admir și le iubesc enorm, mă simțeam și nerecunoscătoare. Acela a fost un an extrem de greu pentru mine, la a treia întoarcere la Alexander Hughes. 

Apropo de stres, am avut atunci și niste proiecte care m-au îngenunchiat. M-a costat prea mult. Atât de mult încât ajunsesem într-un punct în care, spre finalul anului 2017, singurul highlight al zilei mele era să pun capul pe pernă. Atât îmi doream, doar să dorm. Eu având un soț iubitor, care mă sprjinea, un copil sănătos și plin de viață, un motan grăsunel, o casă frumoasă, părinți și socri sănatoși. Și acum îmi aduc aminte că spuneam atunci ce bine ar fi să mai fiu copil să mă pot ascunde într-un dulap.”

Întrebarea este: de ce te simțeai așa?

”M-am simțit trădată de mine însămi, nu trebuia să mă întorc, nu mi-am ascultat intuiția. Știi cât timp am fost supărată pe mine că nu m-am ascultat? Dar știu că am avut nevoie să dau cu capul de pragul de sus.”

Mihaela Savu, director de comunicare și PR

”Dacă este un lucru de care nu mă pot detașa, apropo de stres, acela e momentul în care citesc cereri de sponsorizare de la persoane fizice. Mă îngrop în acea problemă și mi-aș dori să îi ajut pe toți. Am momente în care iau mental cazurile cu mine acasă.”

Mihaela Savu păstrează din eleganța unor vremuri trecute. Sunt 20 ani de când a făcut cunoștință cu profesia de comunicator, dar nu a pierdut emoția dinaintea trimiterii unui comunicat de presă. O face cu mai multă ușurință și încredere, dar tot îi tresare puțin inima, ceea ce o bucură.

Mă îndrept spre locul pe care ni l-am stabilit ca punct de întâlnire. Sunt în metrou, e trecut de 18 și e posibil să întârzii câteva momente. Mihaela mă așteaptă. Până la ultima stație îmi verific notițele și îmi cade privirea pe un studiu: PR-ul ocupă locul 7 din top 10 cele mai stresante profesii, imediat după soldat, controlor de trafic aerian, polițist sau organizator de evenimente – un lucru bun pentru că mulți ani i-a fost dedicat un onorabil loc 2.

 Mihaela face parte din plutonul celor care fac lucrurile un pic altfel. Poate pentru că a observat și a participat în același timp la un domeniu în plină transformare. Poate pentru că a avut mereu o maturitate în alegeri, chiar și la vârstă mică. Și-a dorit să fie ospătar pentru că o impresionau ospătarii de la Capșa. Apoi a făcut loc unei alte dorințe, aceea de a devenit avocat. Într-un final și-a îndreptat atenția către ceva nou.

”Pe mine m-a ales profesia. În primul an, când am dat admiterea la Facultatea de Drept, la Universitatea București, am avut un punctaj la limită. Aș fi fost printre primii admiși la o facultate de stat, dar cu plată. La vremea respectivă, vorbim de 1998, taxele erau destul de mari și am evaluat eu că ar fi foarte complicat să le plătească familia. Era și o facultate care necesita să fii acolo 100%, n-aș mai fi putut face nimic altceva. Am rămas acasă un an ca să studiez și să dau admiterea în anul următor. Dar povestea s-a repetat.”

Spunea cineva că lucrurile ni se tot întâmplă până când învățăm ceva din ele. În cazul Mihaelei aceasta situație a fost sinonimă cu o schimbare de direcție. A lăsat punctajul aproape perfect pentru ceea ce își dorea la acel moment și a ales un alt domeniu: comunicarea. Mă întreb dacă la acea vreme a simțit asta ca un eșec, ca o presiune, ca un stres? 

”Nu chiar, mă raportam destul de bine la ceea ce voiam eu să fac, plus că de-a lungul timpului am avut tangențe majore cu noțiunea clasică dată de societate eșecului fiindcă îmi plăcea să fac lucrurile diferit. Aveam conștiința că și dacă aș fi un ospătar, aș fi unul bun și altfel. Totuși, dacă la vremea respectivă mi s-ar fi spus că și a fi coafeză, una bună, cu clasă și stil, ai face performanță, altfel m-aș fi uitat la întreaga mea carieră. Aș umbla mult la mentalul tinerilor de azi. Știu că s-au schimbat lucrurile, dar aș vrea să înțeleagă bine că tot ce trebuie să faci este să faci ce îți place, cu pasiune și să aibă societatea nevoie de acel ceva pe care tu îl livrezi. Dar și să fii deschis la oportunități, să te uiți la ele, la 360 de grade, nu doar într-un singur fel.”

Psihoterapeutul Jorg Fengler a studiat tema epuizării profesionale timp de aproximativ 25 de ani. În cartea „Burn-Out. Strategii pentru prevenirea epuizării profesionale” stabilește 7 niveluri ale stresului, dați de factori interiori și exteriori: persoana însăși, contextele ei de viață privată, contactele sale profesionale, echipa și cercul de colegi, legătura cu superiorii, instituția și condițiile sociale. Vorbind cu Mihaela despre aspectele micro și macro ale profesiei de comunicator, sunt curioasă dacă implicațiile acestora pot căpăta nuanțe de factori stresori. 

”Factorii externi de stres sunt de necontrolat. Spre exemplu, referitor la schimbarea de legislație sau dacă ești într-o companie care are exploatare în teren, nu poți să prevezi ce se poate întâmpla. Nu îi poți controla, dar poți schimba modul în care te raportezi la ei. Sunt în strânsă corelare cu felul în care te raportezi și la lume, dacă ești o persoană pesimistă sau optimistă, dacă ești analitic, dacă vezi tot timpul o soluție. 

Asta nu înseamnă că nu trebuie să ai scenarii de risc. Optimismul nu înseamnă că nu vezi realitatea, ci să o tratezi în termeni mai buni. Într-adevăr, a fi comunicator e una dintre meseriile în care nu știi cum îți arată agenda de mâine, indiferent cât de bine ți-ai planifica lucrurile.”

Incertitudinea e unul dintre factorii cei mai mari generatori de stres. Poate fi incertitudine financiară, politică, profesională, emoțională – indiferent de aspectul pe care îi subliniază, lipsa controlului produce stres pentru fiecare dintre noi. Când vine vorba de program, așa cum mi-l povestește Mihaela, mă întreb cum a reușit să jongleze cu acest aspect al profesiei. Cum a rezistat?

”Cred în integrarea resurselor pe care le am, mă bazez pe echipe, pe oameni. Este foarte important să cunoști bine organizația, pe cei pe care poți miza, mă țin la curent cu tot ce se întâmplă, mă informez cu privire la mediul extern ca să pot anticipa și fac scenarii zilnic.”

Dar legat de control se leagă și felul în care a evoluat industria, dat fiind că între timp a apărut social media, agențiile de PR, s-a schimbat și percepția asupra profesiei.

”Oricine are un cont de social media sau un telefon poate să se substituie presei clasice, dar nu păstrează aceeași rigoare, căci un jurnalist scrie documentându-se, nu doar la o singură percepție. Respect foarte mult ce se întâmplă acum, e mersul firesc al societății, eu postez destul de mult, dar rigoarea profesională trebuie să existe în continuare.

Responsabilitatea actului de comunicare ar trebui să fie majoră pentru toți oamenii: a celui care transmite mesajul, a receptorului care digeră informația înainte să o ia de bună, dar și a celor care dețin un trust sau a celor care sunt influenceri. 

Responsabilitatea actului de comunicare este regula de bază. Comunicarea funcționează pe principiul bulgărelui de zăpadă, se tot rotește și se tot rotește, depinde ce sămânță ai pus. Și e periculos. Altfel se pot modifica percepții, ne putem îndrepta și spre comportamente eronate. Vorbesc despre comunicarea de masă, nu ne referim la nișe – aici alegi de unde vrei să te informezi, ține de tine ca receptor ce mesteci ca informație și ce surse alegi.”

De-a lungul conversației noastre, Mihaela amintește că dintre toate și toți, ea este cea care pune cea mai mare presiune pe sine. Când vine vorba de meserie, cât și cum se manifestă această presiune?

”Responsabilitatea față de industrie, așa se manifestă; până la urmă departamentele de comunicare reprezintă niște organizații, dar în spate tot niște oameni sunt, care își pot pune amprenta. Riscul și mesajul se pot duce dincolo de instituția și publicul tău. E un aspect care a reprezentat un factor de presiune și la care mă raportez tot timpul.”

Laura Hîncu, antreprenor și creativ

”Tot mă consuma, doar că sunt 6, 7 ani de când fac asta. La fiecare început de toamnă, am o vorbă cu Albertina: anul acesta nu cred că mai reușim, am îmbătrânit, nu mai putem.”

Pe Laura am întâlnit-o într-o vineri, pe înserate, în atelierul său. M-a întâmpinat mașina de cusut veche, după care un motan mare și gri. Aflu de la Laura că este și foarte răsfățat. Se vede cu ochiul liber. În timp ce Laura mai dă la spate din responsabilități, ba o clientă, ba un telefon, ba o probă, profit și mă bucur de locul în care Laura creează. Bucăți de material, o eșarfă proaspăt scoasă din pachet, aproape că se scurge printre degete, câteva cărți, câteva albume, un pahar de șampanie, o cană de ceai, foi.

Eu sunt din familie de contabili. A fost un exercițiu foarte bun fiindcă în esență contabilitatea și croitoria sunt foarte asemănătoare. Ambele transmit acel sentiment că niciodată nu termini. La contabilitate ai închidere lunară sau trimestrială, ai niște acte de băgat, de făcut o analiză și de transmis o declarație. Pe 26 ale lunii, după ce le-ai transmis, ar trebui să fie și un sentiment că ai terminat, dar nu este așa. Pentru că ți-a rămas sigur ceva din urmă, s-a mai adăugat încă un trimestru, e altă analiză care trebuie făcută.

Iar la croitorie e sentimentul că puteai să faci un pic mai bine. Să spunem că am terminat bluza, vine clienta, e mulțumită, totul e ok. Însă vin gândurile: dar oare am tras bine aici, dar oare dacă îl trăgeam până sus? Uite ce bine a stat, dar oare de ce? A fost materialul mai bun sau am cusut eu mai liniștită?”

 Pe măsură ce crești în business, întrebările astea se mai reduc?

”Nu. Cresc așteptările, ai probleme mai grele de rezolvat. Nu-mi mai pun probleme de aplatizat, de exemplu, că am tras un milion de aplatizări, știu exact până unde să îl trag, deja e procedural. Dar încep altele: dacă n-ar fi 5% spandex și ar fi 7%? Nu s-ar așeza mai bine pe decolteu în V? Devine mai complicat.”

Când mi-ai răspuns la invitația de a ne întâlni, mi-ai mărturisit că discuți subiectul destul de des. Asta pentru că ești stresată sau pentru că într-adevăr ai observant și tu că e o problemă?

”Da, îl dezbat des pentru că foarte mulți dintre apropriați sunt antreprenori și, în rândul antreprenorilor, statistic vorbind, stresul e la cote mai înalte față de restul joburilor sau activităților mai sigure și de aceea  gestionarea stresului e o provocare. Cât despre România, da, cred că și la noi impactează puternic. E o piață impredictibilă, ceea ce face ca stresul să fie mare, nu știi cum o să fie mâine, plecând de la politic și până la felul nostru de a fi.”

La ce te gândești când spui asta, ce ai observat?

”Nu știu dacă suntem o nație de stresati, cât o nație de nemulțumiți. Și nemulțumirea te ține din a face treabă. Dacă aloci mult timp zicând ce nu e bine, ce nu e ok, pierzi mult timp pe care ai putea să îl folosești ca să faci lucrurile să meargă. Nouă ne place să ne plângem.  E o problemă de așteptări. Inclusiv la 30 de ani după ieșirea din comunism nu are cum să fie nici mentalitatea, nici siguranța financiară și nici educația ca în țările civilizate. Țara a crescut, dar nouă ne place mult să ne comparăm cu Franța, Germania, Italia. Pe baza a ce te compari? Trebuie pus în context. La noi e potențial. Sunt multe lucruri pe care putem să le facem mult mai bine, dar discutând atât de mult despre ele, nu îi dai înainte.

E foarte bună analiza, dar într-o anumită măsură. Așa cum e și învățatul. Eu sunt fan învățare, sunt și autodidact. Mi-ar plăcea să învăț chineza, ceea ce ar fi bine pentru business, dar timpul alocat învățării chinezei nu e justificat acum. E timp irosit, e doar pentru că îmi place mie să învăț. Așa și cu analiza, ajungi să te simți confortabil.”

Poate fi o obișnuință de care te rupi destul de greu, o fata morgana. Aș vrea să ne întoarcem puțin la antreprenoriat. Îmi confirmai și tu că aduce mai mult stres decât în alte domenii, asta pentru că impune risc, asumare, responsabilitate financiară, decizională. Oare în antreprenoriatul pe care îl faci tu, cel al frumosului și al creației, e mai bine?

”Pragmatic vorbind, antreprenoriatul în artă e mult mai greu față de antreprenoriatul simplu, care oricum e greu. Antreprenoriat până la urmă înseamnă să iei 20 de perechi de pantofi din Italia și să îi vinzi aici, e mai mult spre bișniță, dar chintesanța e comună. În artă e și partea de creație, care te consumă mult, alături de aceleași probleme: cum plătesc salariile, creșterea, investiția, unde găsești finanțare, administrativul – care oricum nu e compatibil cu arta. De exemplu, partea administrativă e demotivantă pentru un creativ.”

Pe tine ce te stresează mai mult?

”Depinde foarte mult de stres. E cel venit din creație care duce în frustrare și interiorizare. De exemplu, nu îmi mai place ce modele am făcut, mi se pare că nu am mai ieșit cu ceva extraordinar de creativ în ultima lună. Mai există stresul generat de cashflow, că vin zilele de salarii, chiria și nu am bani. Pe acela îl gestionez cel mai greu, sunt foarte dezorganizată, nu pot nici să ies, nici să creez, nimic, până nu rezolv situația. Îmi vine să fug și să mă ascund într-un colț. Sau mai este stresul organizatoric, ca de exemplu cel care vine la pachet cu The Silk Garden Party.”

Spuneai tu că te îmbătrânește de fiecare dată mai mult.

”Și pe cei din jurul meu. Ai zis că faci ceva și nu ai făcut? Te chinui. Dar nu e un scop în sine chinuitul, ci rezolvarea problemei.”

Andrei Roșca, coach & change strategist

”Ajungem să avem credința că dacă nu livrăm, nu valorăm nimic, nu suntem demni de atenție, de dragoste. Și asta generează mult stres la oamenii care încearcă să facă performanță.”

Pe Andrei îl ascult de anul trecut, podcasturile sale sunt printre cele mai distribuite podcasturi din lista mea, fie un episod despre somn, despre cum funcționează mediția, despre nevoi sau productivitate. Cu el m-am întâlnit în liniștea biroului său, într-o după amiază de toamnă. Am bătut la ușă, m-a așteptat un zâmbet și o strângere de mână, urmate de întrebarea: Și? Despre ce vorbim?

Cu Andrei am vorbit mult despre ce este stresul, înțelegerea factorilor stresori, cum îl observă și îl înțelege el din fotoliul de specialist, dar și cum îl putem combate. Însă înainte de asta, am vrut să înțeleg cum a făcut la 17 ani antreprenoriat și de ce, cum a luat decizia să schimbe direcția înspre coaching și ce fel de încărcătură a presupus această schimbare. 

”Nu pot să spun că am avut exemple prea multe în familie din punct de vedere antreprenorial, m-am gândit că aș vrea să fac rost de niște bani și mi-am pus problema că aș vrea să mă angajez. Am fost la câteva interviuri, mi s-a propus un job și îmi aduc aminte că de principiu voiam să îl iau, dar voiam să mă gândesc până a doua zi. M-am dus acasă și am simțit că nu e potrivit pentru mine. Era o poziție de junior pe marketing, dar după ce am trecut de teste și interviuri, ei mi-au propus o poziție pe vânzări. Am simțit că nu e ce trebuie și din fericire ce m-a ajutat atunci a fost că am vorbit cu mama și i-am spus că nu vreau să fac asta, că aș vrea ceva al meu. M-a încurajat.”

Dar ce voiai să faci, ce idei aveai atunci, la 17 ani?

”Mă pricepeam cât de cât la calculatoare. Nu conta foarte tare, nu era despre obiectul de activitate sau despre domeniul în care urma să intru. Îmi puneam problema că vreau să fie ceva al meu. Cu mintea de acum pot să fac o analiză mult mai clară a ceea ce s-a întâmplat atunci: fundamental, și nu cred că sunt o excepție din punctul acesta de vedere, a venit dintr-o inadaptare socială. Și la mulți antreprenori am văzut asta.”

Este oare inadaptare? Fiindcă termenul are și multă negativitate atașată.

”E și negativitate acolo. Era o bucată importantă de inadaptare, la modul că mă credeam, poate e prea dur spus, dar aproape incapabil de adaptare la un sistem de genul acela, de angajat.”

Și s-a concentrat pe business. Cărțile au fost o parte importantă și semnificativă din evoluția lui Andrei, alături de încercări diverse de business. Ceea ce își dorea și îi plăcea foarte mult era să construiască sisteme, să găsească oamenii potriviți, să îi pună în rolurile potrivite și să creeze procedurile potrivite. Ideea lui de business se referea la unul care să producă venituri pasive. Și-a asumat asta și a muncit mult. Cât stres a trebuit să combată?

” … mai tot timpul eu am făcut ce mi-a plăcut. Am ieșit din proiecte în momentul în care nu mă mai simțeam aliniat cu ce se întâmpla acolo, chiar dacă pierdeam bani, chiar dacă trebuia să o iau de la zero. Am o toleranță destul de mică pentru momente în care mă dezaliniez cu mine.”

Adică dacă nu mai regăsești din valorile tale în ceea ce faci?

”Exact. Sunt foarte atent la valorile mele și mi-e greu să fac ceva în care nu cred. Imediat simt nevoia să fac ceva. Simt un stres foarte mare din punctul acesta de vedere. Doar că e un stres care mă forțează repede să rezolv situația.”

În schimb, stresul a intervenit când s-a încărcat cu supraresponsabilizare. Și atunci când nu a mai avut timp.

”Timpul a devenit un factor de stres mai degrabă din faptul că nu am alocat cât de mult timp aș fi avut nevoie părților celorlalte, pentru hobby-uri, de exemplu. Îmi aduc aminte de momentele alea, că voiam să fac ceva și nu aveam timp. La un moment dat, după ce mi-am acoperit nevoile de bază, inclusiv financiar, mi-am pus problema: și acum? De fapt de ce mă străduiesc atât de mult, pentru ce să nu mă duc în vacanță, pentru ce să nu mă duc la munte, de ce să nu mă apuc de un hobby nou? Răspunsul ar fi fost pentru că aveam de muncă. Ok, și asta unde avea să mă ducă? Mai mulți bani? Atunci a fost pentru prima dată când mi-am pus problema a ceea ce este important pentru mine.

Contează și viața personală, și banii, și o confirmare socială și profesională. Dar în ce măsură fiecare și care contează mai mult? Și asta mi-a dat claritate pentru cum mi-aș fi dorit să fiu. Apoi m-am uitat la cum se prezintă situația, le-am comparat și am observat că niște lucruri nu se potrivesc. Și am început cu schimbări mici ca să mă aproprii din ce în ce mai mult de partea ideală. Așa am ajuns să mă apuc de coaching.”

Simona Chesaraicu, psihoterapeut & trainer de mindfulness

”Și când am înțeles că trebuie să spun una, două, maxim trei idei într-un mod foarte catchy și creativ în 12-15 minute, a început stresul.”

Simona e una dintre cele mai blânde persoane cu care am interacționat și lucrat anul acesta. Păstrează în această blândețe și un soi de autoritate, dată de siguranța și plăcerea cu care vorbește despre o temă care o fascinează: practica mindfulness. Este psihoterapeut și  unul dintre puținii traineri din România certificați MBSR (Mindfulness-based stress reduction) al Universității Massachusetts, iar atunci când povestește, aproape că nu vrei să o întrerupi.

Cu Simona m-am întâlnit la un Bistro simpatic, la o cafea și un prânz. Am lăsat timpul să curgă. M-au interesat aspecte concrete legate de felul în care contribuie psihoterapia și practica mindfulness în gestionarea stresului, dar la fel de mult am vrut să povestim și despre momentele sale de stres. Cunoșteam deja o bucățică din povestea unui moment stresant cu care s-a întâlnit în ultima perioadă, dar voiam mai mult. Drept urmare, m-am așezat confortabil și am ascultat.

(Zâmbește)

”Într-un anumit context am aflat că un amic de-al lui Bogdan are licență pentru Tedx Floreasca. L-a întrebat pe Bogdan dacă aș fi tentată să vorbesc la Tedx, știa că am un subiect care mă pasionează. El m-a sunat și i-am zis că da, la secundă. Asta cu o lună și jumătate înainte. Venise și într-un context bun fiindcă deja îmi propusesem să lucrez un pic la partea de public speaking, din dorința mea de a fi mai pregatită pentru conferințe și cursurile de mindfulness. 

Încă nu apăruse stresul, mă simțeam entuziasmată și încercam să caut în minte ce idee legată de mindfulness ar putea să li se pară oamenilor interesantă. Găsisem o idee, începusem să întreb oamenii în jur, unii mi-au zis că e foarte bună, alții nu s-au arătat foarte impresionați. Ulterior a trebuit să găsesc pe cineva care să mă ajute. Și am gasit un coach care face cursuri de public speaking.

Ne-am întâlnit cam cu 3 săptămâni înainte și i-am spus despre ideea mea, despre ce vreau să vorbesc. S-a asezat în spate și m-a întrebat: ”Ție ți-ar plăcea să auzi asta la un Tedx?” Acela a fost momentul de click. Atunci am realizat și am înțeles că eu ar trebui să vorbesc, într-un anumit fel, de ceva pentru  care oamenii să merite să vină acolo. Asta e și ideea: “Ideas worth spreading”, nu? Era foarte clar, dar până atunci nu mă gândisem din unghiul acela.

Ei bine, atunci am început să mă întreb cum ar trebui să mă prezint acolo, eu fiind destul de timidă, nu foarte spontană, am nevoie de puțin timp de acomodare ca să mă simt relaxată. Și când am înțeles că trebuie să spun una, două, maxim trei idei într-un mod foarte catchy și creativ în 12-15 minute, a început stresul.

În ultima săptămână aveam ideea structurată. Iar în ultimele zile înainte de Tedx am lucrat la cum aveam să livrez ideea astfel încât să îi fascinez pe oameni, chiar dacă le plăcea sau nu tema, să le captez atenția, să îi facă curioși până la sfârșit. 

La încercările de a înregistra, nu am putut să vorbesc. Eram atât de înțepenită și începea mintea să vorbească: nu o să fii interesantă, nu o să fii spontană. Apropo de ce înseamna stres:  e o reactivitate exagerată. Eu aveam deja textul terminat, îmi plăcea ideea, dar cum aveam să reușesc să îl spun așa cum mi-ar plăcea mie să îl spun?

I-am înnebunit pe cei de acasă. Cu o seară înainte de speech, m-am plimbat, am făcut tot felul de lucruri pe care știu eu să le fac astfel încât să gestionez stresul: meditație, yoga, exerciții de terapie cu scenariul cel mai negru care ți se poate întâmpla, asta pentru a expune creierul la cât de îngrozitoare poate să fie situația și să se obișnuiască. Am avut momente în care mă gândeam la cum o să urc treptele, o să mă împiedic de cablu, o să dau cu nasul de covorașul roșu și atunci ce o să mi se întâmple?

În seara Tedx-ului, am stat la eveniment. În acele momente eram prezentă fizic, dar nu am auzit nimic din ce au spus acei oameni. Eram într-un fel de stare de blocaj, dar fără să mă agit. Ai mei nici nu mai știau ce să facă pentru a mă liniști. Cognitiv am lucrat toată săptămâna, dar întrebarea era: de ce îmi este mie atât de teamă? La un moment dat, m-am așezat lângă o prietenă, mai aveam câteva momente până la a intra pe scenă și i-am spus: ”Eu nu îmi mai amintesc nimic din speech.”  

Evident că mi-am amintit. Am aflat mai târziu că există speech-ul pe care ți-l dorești, speech-ul pe care îl pregătești, speech-ul pe care îl spui și cel pe care îl aud ceilalți. Sentimentul a fost foarte eliberator, că am reușit să o fac. Evident că după ce am revăzut filmarea, am mai găsit niște critică pe acolo. Dar a fost una dintre cele mai stresante experiențe din ultimii ani. Pentru că a fost complet altfel, complet nou, venind și pe miza proiectelor mele din momentul prezent.

Te-a ajutat?

”Foarte mult.”

În ce sens?

”Am înțeles că treci peste asta și nu se întâmplă nimic rău, iar asta e una din lecțiile de mindfulness: să înțelegem că toate stările, toate gândurile vin și pleacă, e o impermanență de fapt. Nimic nu rămâne permanent cu noi. Plus că mi-am depășit o limită: mi-am demonstrat că pot să stau în fața unor oameni și să vorbesc despre ceva, să nu clachez.”

Asta și pe fondul unei trăsături de caracter timide.

”Exact. Eu am fost o fetiță timidă toată școala, m-a ajutat mult viața profesională. Vine și dintr-un pachet de acasă: nu trebuie să fii foarte evident.”

Înțeleg, să fii la locul tău.

”Da. Nu am fost încurajată să mă urc pe scenă și să vorbesc. Am făcut asta acum, la 40 de ani. Și acesta e un câștig pentru mine fiindcă știu că am niște resurse pe care le pot accesa, nu neapărat pentru că aș fi un foarte bun speaker. Dar e o informație extrem de valoroasă pentru mine.”

Va continua…

Citește și Reportaj-Documentar despre stres. Poveste în 5 voci. Partea II

1 Comentariu

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here