Timp de citire: 6 minute

Ceasul de mână a fost cu greu acceptat. Nu a fost privit cu ochi buni la început, mai ales în rândul bărbaților. I se aplicau etichete precum „muieresc” sau „nicidecum capabil să susțină un mecanism bun, prea mic pentru așa ceva, inexact”.

Abia când aviatorii și soldații din Primul Război Mondial au confirmat beneficiul purtării acestui instrument la mână, ceasul de buzunar avea să-și piardă din popularitate. Dar și atunci cu greu. Rezistența la schimbare a fost puternică, la fel ca în multe alte domenii atunci când vorbim despre nou, ieșit din tipar, altfel.

De ce? Care erau piedicile? Cum a evoluat povestea ceasului de mână? Afli imediat.

Despre origini s-a vorbit în diverse teorii și direcții. Multe branduri și-au asumat inventarea ceasului de mână. Ba chiar, s-a vociferat, într-o notă nostimă, că acesta ar fi provenit dintr-o întâmplare, când o doamnă care își alăpta copilul pe o bancă, într-un parc, și-a atașat ceasul de buzunar în jurul încheieturii. Probabil pentru a fi mai eficientă. Un domn ar fi trecut pe lângă aceasta și ar fi rămas uimit de creativitatea femeii. Ajuns acasă, a adăugat o curea unui ceas de buzunar și astfel ar fi inventat ceasul de mână.

Povestea sună a basm și cu siguranță așa și este.

Dar oamenii mereu au căutat să simplifice sau să îmbunătățească cursul vieții, ceea ce a însemnat și progres. Așa că ceasul de mână a fost un rezultat firesc, o combinație de mai mulți factori întâmplați la timpul potrivit. Iată-i pe cei 3 la care m-am oprit și pe care i-am văzut ca fiind stâlpi de bază în istoria ceasului de mână.

Feminin și regal

Ca dată exactă, în multe surse, se menționează anul 1571, când regina Elisabeta primește în dar o bijuterie aparte. Era vorba despre o brățară generoasă, care avea atașat în centru un ceas mic. Nu s-a numit pe loc „ceas de mână”, dar era evident că trebuia purtat undeva pe mână: fie la încheietură, fie pe antebraț – pentru a putea fi admirat cu ușurință. Era mai degrabă o bijuterie, avea rol de împodobire, ca orice altă brățară.

Încă un detaliu care mi s-a părut simpatic este faptul că brățara a fost „gazdă” primitoare și pentru alte adăugiri, cum ar fi calendarul. Se menționează că împărăteasa Iosefina (prima soție a lui Napoleon) i-ar fi dăruit nurorii sale două brățări, una având în mijloc un ceas (precum cea primită de regina Elisabeta), iar a doua un calendar. Brățara-ceas era clar un accesoriu strict feminin și întâlnit des la marile curți. La polul opus, bărbații purtau ceasurile de buzunar, într-o notă elegantă și detașată.

Mai târziu, intră în scenă două nume care și astăzi au sonoritate și care au scos confecționarea ceasului de mână din garda fierarilor (până atunci, se menționează că fierarii erau de fapt cei care se ocupau cu acest rol).

Așadar Bréguet și Patek Philippe, doi orologieri cu prestigiu, sunt angajați, în 1810 și 1812, să creeze câte un accesoriu-ceas pentru Maria Carolina, regină a Neapolei, respectiv contesa Koscowicz, din Ungaria.

Patek Philippe

Terenul fertil al bijuterii-ceas s-a întâmplat în Europa. America se uita, la început, cu mare îndoială la dezvoltarea acestei bijuterii într-un ceas adevărat, de purtat la încheietură. Argumentele rămâneau aceleași: destinat exclusiv femeilor, prea mic pentru ca un mecanism să funcționeze cu exactitate, prea expus la uzură.

Aceste contra-argumente au fost valabile până când ceasul de buzunar trebuia să însemne și altceva, ceva mai mult decât eleganță. Ce ar fi putut fi?

Practicabilitate

Alberto Santos Dumont a fost un pionier în aviație. Numele său este de referință fiindcă a fost cel care a demonstrat, prin prototipuri de baloane cu aer, că zborul este posibil. Asta chiar înainte ca celebrii frați Wright să rămână în istorie.

De origine braziliană, Dumont a locuit și studiat la Paris pentru a prospera în carieră – lucru excelent gândit fiindcă Paris era atunci un hub al progresului.

Într-una dintre zborurile sale a observat un cusur în felul în care se comporta. Nu avea cum să piloteze și să verifice ora în același timp. Așa că prietenul său, bijutierul  Louis Cartier, a proiectat pentru Dumont, în 1904, modelul Cartier Santos – primul ceas pentru piloți, primul ceas bărbătesc, primul ceas al cărui rol principal nu era să împodobească, ci să arate ora. Același model a fost relansat în anul 2004, la celebrarea celor 100 de ani de la apariția sa, „prin două modele noi ce aveau să devină un real succes Cartier”.

Câțiva ani mai târziu, tot în Europa, izbucnește Primul Război Mondial. Soldații aveau nevoie, de asemenea, de practicabilitate. Așadar, și ei au adoptat ceasul de mână – chiar dacă, spre deosebire de varianta construită de Cartier, ceea ce purtau soldații la mână era mai degrabă o carcasă pentru ceasul de buzunar, nu neapărat un ceas de mână, de sine stătător.

Dar a mai apărut ceva odată cu această conduită a soldaților.

Civilii voiau să se asemene cu ei – așa cum faci atunci când te uiți la cineva cu admirație. Așa cum roșul Montezuma devenise un ruj aspirațional pentru femeile care nu erau înrolate în armata americană – despre care am povestit anul trecut:

Faimoasa Elizabeth Arden a fost angajată să creeze femeilor din armată o nuanță de ruj roșu care să se potrivească cu uniformele. Așa s-a născut celebrul „Montezuma Red” – oferit apoi în kiturile oficiale pe care le primeau femeile din armata americană. Cum această nuanță a fost un succes, femeile care rămâneau acasă și-au dorit și ele să-și onoreze țara în acest fel, drept pentru care a fost creat „Victory Red”.

Exact în același fel s-au comportat bărbații în ceea ce privește ceasul de mână.

Anii 20’ și The New York Times

În timp ce în Europa se vedeau zorii ceasului de mână, America se uita cu coada ochiului la noua modă (chiar dacă încă timidă și în partea europeană). În 1916, The New York Times publica un articol în care nota, cu mirare și haz, noile brățări cu ceas ale europenilor.

Dar ce nu vedeau atunci americanii era că obiceiul soldaților de a purta ceasul la mână avea să aducă, la sfârșitul războiului, o promisiune pentru ceilalți bărbați cum că „purtarea acestui model de ceas i-ar face și pe ei mai milităroși, mai masculini”, menționează  Alexis McCrossen în „Marking Modern Times: A History of Clocks, Watches, and Other Timekeepers in American Life”.

Ceasul de buzunar se demoda. Într-o lume cu automobile și aviație, pentru bărbatul anilor ‘20 se cuvenea un ceas de mână, și nu unul pe care să-l ascundă în buzunar. Eleganța a făcut loc practicului, asociat cu inovația și progresul.

Dar asta nu a însemnat că finețea sau frumusețea nu-și mai găsea rost în noul ceas.

În 1926, Rolex scoate pe piață modelul Oyster – o variantă impermeabilă, testată în premieră internațională grație înotătoarei Mercedes Gleitze care a traversat canalul englez purtând la mână un Oyster Rolex. Concluzia nu a fost surprinzătoare: ceasul era intact, supraviețuise apelor reci.

Culmile abia se deschideau.

În 1928 tehnologia cu quartz a fost inventată, ceea ce a însemnat achițizionarea unui ceas de mână la un preț mai redus, dar care a condus și la falimentarea multor fabrici elvețiene care realizau ceasuri mecanice (inclusiv celebrul Rolex a fost afectat atunci).

În 1969 brandul japonez Seiko adăuga în portofoliul lor primul ceas electronic – disponibil pentru vânzare direct în magazine – un alt milestone pentru popularizarea ceasului de mână.

Cu toate acestea, ceasurile mecanice nu aveau să dispară. Publicul doritor de un design fin, cu o funcționalitate pe care să o înțeleagă și care să aibă cea mai bună calitate în termeni de execuție, elemente și materiale, căuta în continuare un ceas de lux. Anii ’80 au reintrodus astfel ceasul mecanic, dar și eticheta elvețiană (Swiss made) în materie de orologerie.

Istoria ceasului de mână e un puzzle frumos de urmărit, cu toate nuanțele sale – mai ales că e un accesoriu care pare banal azi. Până și ceasul inteligent nu se mai prezintă atât de spectaculos. Dar dacă te uiți în spate, sunt cel puțin 400 de ani de căutări, adaptări, schimbări și descoperiri.

Iar pe mine mereu mă fascinează să mă uit la rezistența pe care oamenii o arată când apare ceva nou, fie că a fost trenul, hârtia, lumina sau ceasul de mână. Cred că asta zice multe despre noi și mai mult, cred că e bine de amintit când noi înșine ne trezim în fața unei schimbări. Poate că nu-i atât de rea.

Sursă fotografii: @Unsplash, @watchonista, @vintage-watches-collection


Acest material face parte din campania Inspirația FREYWILLE, pe care suntem onorați să o găzduim pe canvasul nostru digital. Parteneriatul dintre CoverStories și FREYWILLE poartă în ADN-ul său conexiunea dintre artă, inspirație și povești frumoase, dar și dintre bijuterie, emoție și feminitate. FREYWILLE este unul dintre brandurile care ne inspiră și care creează alchimie folosind arta, pulberea de aur și emailul pentru a sculpta eleganța atemporală a bijuteriilor sale. CoverStories și FREYWILLE vă invită să citiți povești care inspiră, care umplu și care explorează și să descoperiți atemporalitatea unor bijuterii care ascund povești și trezesc emoții.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

2 × 2 =