Poligamia literaturii. Sau de ce nu sunt omul unei singure cărți

0
746
Timp de citire: 3 minute

Nu sunt omul unei singure cărți. Am mai spus-o și o repet de fiecare dată când cineva mă întreabă „Care e cartea ta preferată?”. E un răspuns imposibil. E ca și cum te-aș întreba care ochi îți place mai mult: stângul sau dreptul?

Pe noptieră, pe birou, în geantă, pe măsuța din colțul meu de citit, într-un coș de lângă fotoliu – am în același timp, mai multe cărți începute. Cât mai diferite ca voce, cât mai eterogene ca domeniu, cât mai pestrițe ca stare. „Poveștile mi-au dat un sentiment de continuitate, de centru și coerență” scria Elif Shafak într-una din cărțile la care tot revin, Lapte negru. Sunt total de acord cu ea, subscriu intens fiecărui gând vertical cu declarația asta. 

Relația mea cu cărțile se bazează pe o serie de infidelități succesive. 

Jonglez între povești, dar nu confund niciodată acțiunea, miezul, înțelepciunea ascunsă acolo sau personajele. Ciudat. Memoria mea selectivă, aceeași care reține exact ce vrea și când vrea, optează totuși pentru a păstra clare granițele cărților.

Parfumurile și cărțile – două dintre lucrurile pe care le iubesc cel mai abitir pe lumea asta – păstrează în ele esența a ceva ce mi se pare sfânt – amintirea.

Literatura e o religie în sine și, indiferent dacă ești sau nu adeptul ei, te atrage ca un magnet. Ca exercițiu, pasiune ori curiozitate – sub camuflajul ficțional al poveștilor ascunse printre pagini, literatura îndeamnă, încurajează, șoptește sau strigă. 

În momentul la care scriu aceste rânduri, am începute 5 cărți, fiecare cu ritualul ei: pe una o răsfoiesc în pauzele dintre meeting-urile online și-mi dă oxigenul creativ de care am nevoie; pe două dintre ele le ador pe ascuns, separat și mă joc de-a întregurile; cu o a patra duc o ceartă anevoioasă în care pun întrebări și nu primesc răspuns, în timp ce a cincea curge parcă singură (Ucenicul arhitectului de Elif Shafak). Aceasta e normalitatea mea literară.

Normalitatea mea literară

Nu-mi place să „cheltuiesc cuvinte” inutil, cum spunea Virginia Woolf. Îmi place mai degrabă să le absorb și să le las în lume doar pe cele despre care cred eu că fac bine mai departe. Fără să am pretenții despotice, cele mai inspirate cadouri pe care le-am făcut de-a lungul timpului, au fost cărți. Titluri cu povești imposibile, biografii uitate, cărți de o infinită tandrețe, mărturisiri, descrieri dureroase, jurnale cu margini blânde.

„Distanța și timpul sunt convenții fragile” amintește Isabel Allende în memoriile scrise pentru fiica ei, Paula. Ori cărțile demitizează aceste două convenții și le supun frumos, atât de frumos încât ți-e imposibil, ca cititor, să nu călătorești în spațiu și timp, acolo unde îți cere autorul. 

Normalitatea mea literară îmi impune sugerează să deschid o carte și să mă dizolv în ea. Fuga mea spre căutarea înțelepciunii, a adevărului și-a frumosului mă îndeamnă, că doar timpul e scurt, să deschid mai multe titluri. Și cum i-aș putea eu rezista? 

Amos Oz scrie într-una din cărțile sale ceva foarte bine articulat: „Nimic nu e sub demnitatea literaturii.” Și, într-adevăr, ce poate fi mai reconfortant decât o scriitură polifonică ori decât o poveste-experiență care îți seamănă sau, dimpotrivă, la care nu ai fi avut acces niciodată? 

Inventarul cărților la ceas de seară

Nu-mi mai pedepsesc demult pofta de carte. Dacă se întâmplă ca un titlu, în aparență seducător, să mă dezamăgească 300 de pagini mai târziu, îi mulțumesc și-l las deoparte. Ca în relațiile acelea pe care, deși știi cât îți dăunează, o dată cu vârsta înveți să nu le mai târâi după tine. 

Eu am o relație cu fiecare carte pe care o citesc. 

Cele mai intense și vii sunt cu autorii preferați, alături de care exclam, îngân, mă cert și îi reiau de la capăt. Cele mai triste și aproape-regretabile sunt cărțile care mă lasă indiferentă, fără să-mi provoace nici măcar o stare de falsă relaxare. La ele renunț, mai întâi cu regret, mai apoi cu desăvârșire. 

Ador lectura și pentru că implică o despărțire. Și-un început nou. 

Îmi place să citesc și pentru că lectura implică o dispariție. Când citesc, mă concentrez atât de tare că nu mă mai gândesc la nimic altceva. Și dispar. Mă dizolv în povestea pe care o răsfoiesc, fac parte din universul de acolo, ca un fin observator, invizibil pentru toți ceilalți actori. În cărți, spațiul de manevră al imaginației nu e niciodată prea strâmt. 

Așadar, cum aș putea să renunț la toate cărțile doar pentru a le orândui, în șir indian, fără a mă putea desfăta cu toate poveștile dorite, deodată? 

Voi cum stați cu fidelitatea beletristică? 

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here