Oamenii mari și poveștile lor – Interviu cu scriitoarea Maria Orban

0
379
Timp de citire: 6 minute

„Oameni mari” semnată de Maria Orban este una dintre cele mai fluide, memorabile și coerente povești pe care le-am citit în utlima vreme.

Românii știu să scrie foarte bine. Mulți dintre ei o și fac. Este exemplul debutului Mariei Orban cu ai ei „Oameni mari”, un roman-film în care lucrurile se petrec firesc și credibil, în care protagonista își poartă tristețile ca pe o haină strâmtă și în care fiecare gest, gând sau intenție pot fi colecționate sub „știu și eu cum e”.

„Oameni mari” te invită să te explorezi, să-ți descoperi substanțele care te compun, să iei un răgaz de la vrăjmășia cu tine. Cred că cel mai mult mi-a plăcut firescul întâmplărilor; nimic nu e de-un dramatism teatral, iar resturile care rămân după „naufragiul” personal sunt adunate cu demnitate și vulnerabilitate, fără camuflaje inutile.

„Când eram mică, credeam că oamenii mari sunt siguri pe ei, că odată cu vârsta vine un fel de stabilitate. De încredere. Credeam că dacă ești mereu ocupat și ai treburi multe de făcut, și ai și copii, și serviciu, nu e timp să te plictisești, să-ți pui tot felul de întrebări la care nu găsești răspuns și nici nu te bântuie tot felul de temeri.” Maria Orban

Interviu cu Maria Orban

Aș putea să mai scriu câteva paragrafe pentru care recomand cartea asta – și am un neastâmpăr în degete, recunosc-, dar mai mult îmi place să las autorul să vorbească. Așa că i-am scris Mariei și-am invitat-o la dialog despre scris, fotografie și puzzle-uri personale.

Maria, care-i povestea ta, dincolo de coperta 3 și de realizările care bifează căsuțe în CV? Ce te impresionează, ce te bucură, ce te neliniștește? Din ce bucăți se-alcătuiește puzzle-ul Maria Orban?

Bună întrebare, nici eu nu știu prea bine. Dar sper să aflu cândva.  Am avut și am încă o perioadă tensionată și de aceea bucuria și entuziasmul s-au mai estompat. Pot să spun însă că privesc cu aceeași curiozitate lumea din imediata mea apropiere și încerc să văd dincolo de suprafețe. Poate de-asta mă fascinează fotografia, pentru că are nevoie de răbdare și atenție, e un fel de educație în a te descoperi pe tine și ceea ce este în jurul tău. 

Un episod demn de „Generația PETER PAN”, „un (posibil) refren al generației 30+”, Oameni mari e o carte-fereastră spre derapajele oarecare ale unui cuplu, dar și o privire îndeaproape în interiorul unei femei care „știe cum e să fii dezorientat”. Cum te-ai întâlnit cu subiectul? Ce te-a făcut să-l dezvolți?

Am trăit prin adolescență și chiar și mai târziu cu un fel de nostalgie a unui întreg care credeam că ar trebui să fiu, dar nu eram. După ce am renunțat la iluzia asta, mi-am dat seama că deruta, până la urmă, poate fi bună, în sensul că te poate provoca să cauți mereu să te cunoști și să te înțelegi mai bine, să te accepți, așa fragmentat cum ești.

Iar drumul ăsta mi se pare ofertant și în scris, nu numai în dezvoltarea personală. Oricum, e o temă care mă fascinează în continuare, iar găsirea unei voci și asumarea ei nu cred că încetează vreodată.

Romanul tău de debut abia apărut, se instalează confortabil în topurile celor mai citite cărți scrise de autori români. Cum te face să te simți acest lucru? Cu ce gânduri ai scris acest roman? Îți închipuiai că va avea priză la cititor sau l-ai scris ca pe un eseu personal?

Sincer, nu mi-am închipuit nimic. Am purtat cu mine mulți ani secvențe din cartea asta, emoții, m-am atașat de personaje pe măsură ce le-am construit, așa că, la un moment dat, a contat pur și simplu nevoia de a da corență poveștii, dar și de a mă desprinde de ea. Faptul că are cititori mă bucură mult. Până la urmă, asta ar fi și ideea, ca ceea ce ai scris să întâlnească oameni reali, să ajungă la ei, într-un fel sau altul.

Oameni mari e și un roman foarte muzical. L-ai scris ascultând muzică sau în liniște? (Și dacă-i cu muzică, ce muzică?) 

L-am scris în liniște, dar am rescris pasaje, ascultând muzică. Mare parte din ea se regăsește în roman: Moby, Radiohead, dar și Thievery Corporation, Orbital, Gramatik, Specii. Nu am cultură muzicală, cel putin nu așa cum mi-aș fi dorit, dar îmi place mult să leg melodii, ritmuri, versuri cu persoane, senzații sau locuri și atunci totul devine un fel de amalgam foarte subiectiv și totodată necesar mie. Muzica e un fel de memorie fluidă, e un suport pentru ceea ce am fost și sunt. 

Și dacă tot suntem aici, ce rutină de creație și de scris are un autor contemporan, care trăiește într-un oraș frumos de munte, în provincie?

Sunt un om destul de haotic, de-asta nu pot să vorbesc despre disciplină și rutină în scris, nu am așa ceva, deși mi-ar fi plăcut. Am citit mai demult Autoportretul scriitorului de cursă lungă al lui Murakami și efectiv m-a fascinat felul în care el reușea să respecte un program.  

Să spun totuși câteva lucruri în legătură cu scrisul meu. De regulă, încep să scriu abia după ce am toate lucrurile clarificate în minte (și durează destul de mult ca să ajung la stadiul ăsta).  Nici când scriu propriu-zis, lucrurile nu merg ușor, pentru că întotdeauna rescriu de mai multe ori. În orice caz, îmi place când reușesc cumva să termin primul draft, e un fel de eliberare acolo pe care o aștept. Apoi vine partea mai frumoasă, când am senzația că pot să construiesc și să merg cât de departe vreau și mă țin puterile (imaginației, scrisului).

Cred că cel mai mult m-a impresionat fluiditatea romanului, modul în care povestea a reușit să mă facă să dau pagină după pagină. Ce-ți place ție cel mai mult la Oameni mari

Îmi place coperta. Pe lângă asta, cred că îmi place că i-am găsit finalul potrivit (sau cel puțin așa am eu impresia), finalul „adevărat” pentru povestea Rucsandrei. 

Am aflat câte puțin din ce preferă Rucs în materie de lecturi, dar ție ce-ți place să citești, Maria? Ce cărți ai fi vrut să scrii?

Nu aș fi vrut să scriu nicio altă carte, deși am câteva care îmi plac mult, dar nu în sensul ăsta, de a-mi dori să le fi scris eu. Sunt scriitori pe care îi admir și cu care mi-ar plăcea sau mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc la un moment dat: Richard Ford, Aleksandar Hemon, Max Blecher, Simona Popescu, Ruxandra Novac, Sorin Stoica, Tatiana Țîbuleac, Aglaja Veteranyi, Fernando Pessoa. E o listă foarte subiectivă și scrisă rapid, în fuga tastaturii, dar dacă ei mi-au venit acum în minte, e pentru că ceea ce au scris m-a marcat foarte tare în anumite perioade.

Cât de confortabil sau incomod a fost pentru tine, să scotocești printre gândurile interioare ale Rucsandrei? Există și străzi comune, elemente care „te împrumută”, locuri, spații sau situații ale Mariei sau toate elementele poveștii sunt un exercițiu de ficțiune?

A fost interesant să creez un personaj pornind de la două experiențe care m-au marcat pe mine (divorțul și moartea tatălui meu), după care să încerc să-i dau o viață proprie, să-i inventez o viață, de fapt. A fost plăcut, dar și greu uneori, când aveam impresia că-i pierd coerența, întrebându-mă ce ar face sau cum ar proceda Rucsandra într-o situație anume.

Nu am vrut să fac din cartea asta un fel de exorcizare personală a unor probleme, ci am vrut să scriu o poveste despre un om care încearcă să-și găsească vocea și să se facă auzit și, mai ales, am vrut să scriu despre cât de greu este câteodată să fii adult. 

Știu că și tu l-ai pierdut pe tatăl tău, acum aproape 15 ani și recent, pe mama ta. Cum faci să treci peste durere, unde te refugiezi, cum te recompui?

Nu știu cum să răspund la întrebarea asta, nu am nicio „rețetă”. Nu prea fac nimic, din păcate, deocamdată mă simt blocată. Este ciudat pentru că am fost singurul lor copil și, odată cu moartea mamei, am senzația că tot ce a însemnat familia noastră a dispărut pur și simplu.

Numele Frâncu, pe care l-am purtat noi, nu mai e acum decât în amintirea mea, imaginile lor sunt tot mai estompate, iar eu sunt în altă parte, în altă familie, cu un alt nume. Habar nu am cum să mă raportez la moartea ei, de câte ori mă gândesc, nu revăd decât niște chestii punctuale din ultima ei lună, dincolo de ele nu prea pot să trec. Momentan.

Maria, ce scrii, ce citești și ce visezi zilele astea? 

Citesc Cronovizorul lui Ștefan Manasia, nu scriu absolut nimic, nici nu visez, doar ascult tot felul de podcasturi (Zest, Pe bune) și încerc să fiu mai atentă la oamenii care îmi sunt dragi. 

Mulțumesc tare mult, Maria și sper să mai citesc curând ceva semnat de tine.

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here