O înțelegere personală a feminității și a feminismului

7
322
Timp de citire: 6 minute

„Tu nu te uiți la tine cum arăți?”

Iar eu m-am uitat la mama, căci ei îi era adresată întrebarea care nu aștepta răspuns – era o întrebare gratuită. M-am uitat la mama. Arăta la fel de frumoasă și de firavă ca de obicei. Ba chiar îmi plăceau pantalonii crem până la gleznă, care-i dădeau un aer ludic și foarte degajat. Ca o franțuzoaică. Iar părul scurt o făcea să pară chiar și mai tânără. Acesta-i portretul ei: subțire, cu părul tuns băiețește, cu fața atât de măruntă că s-ar putea pierde dacă o cuprinzi în palmă și o fană a stilului sport.

Dar aparent nu era suficient.

„Tu nu te uiți la tine cum arăți?” m-a zguduit din rădăcini. Nodul din gât părea că mă sufocă. În piept parcă mă izbise un pumnal. M-am dus în cealaltă cameră și am plâns. Am plâns ca și cum m-ar fi jignit pe mine. Ca și cum m-aș fi uitat la mine și aș fi spus: „Da chiar, în ce hal să fiu?”. Nu știu cum și dacă s-a apărat mama în vreun fel de toanele unei alte femei. Aș fi vrut să o fac eu, dar anii erau prea fragezi ca să pot spune ceva.


A fi femeie vine cu niște instrucțiuni bine determinate. Cu toate că azi chiar trăim într-o lume cu mai multe drepturi și libertăți, a fi femeie e în continuare (și) un șablon care trebuie respectat. De ce? Pentru că așa se face. Iar cele care depășesc conturul să se ferească de consecințe.

Ca și cum oglinda unei femei nu îi aparține doar ei. Nu e cea din baie în care te uiți în fiecare dimineață. Nu mai e intimă. E ținută de restul lumii și în funcție de preferințele și gusturile lor, o femeie se îmbracă, se coafează, se machiază, se încalță, poartă sau nu bijuterii, se parfumează, se îngrijește, are planuri, dorințe, pofte, visează la mai mult sau nu, își permit o carieră ori ba în funcție de îngăduința lumii.

„Tu nu te uiți la tine cum arăți?”

Ca și cum felul în arăți este o decizie pentru care trebuie să ceri aprobare. Dar aceasta-i doar o latură a șablonului. Una și mai importantă, cea a inegalităților și a nedreptăților, a stârnit o întreagă mișcare. Feminismul. A te numi feministă a fost o etichetă de care s-au ferit multe femei; în continuare o fac. Pentru că vine la pachet cu sinonime greșite precum „isterică”, „împotriva familiei”, „împotriva maternității”, „rebelă”, „obraznică”.

N-am îndrăznit să spun despre mine vreodată că sunt o feministă. Nu cunoșteam definiția. Nici nu am simțit o nevoie imediată să aflu. Dar am fost. Am simțit dintotdeauna că nu e treaba nimănui cum preferă mama să se îmbrace și m-aș fi luptat până la capăt cu toți care ar fi avut un cuvânt de spus despre asta.

Am știut atunci când am început să documentez seria noastră de „30 de femei care ne-au schimbat lumea”. De ce a fost nevoie de o mișcare precum feminismul? Dacă nu e clar, te invit să arunci un ochi peste cum a devenit Maria Montessori prima femeie din Europa care a absolvit facultatea de medicină și care a trebuit să meargă la facultate musai însoțită de un bărbat – pare puțin cam deplasat azi, așa-i? Sau Suzanne Lenglen – nesupusa divă a tenisului din anii ‘20 care a destrămat cutumele pe care doamnele trebuiau să le respecte: să joace tenis în rochie, pantofi și pălărie!

Am înțeles mai profund care au fost frământările femeilor care au pornit o revoluție atunci când am devorat, cap-coadă, mini-seria Mrs. America – cea care descoase povestea reală din anii ‘70, din America, a celor două tabere – conservatoarele și feministele –  și Amendamentul care cerea Drepturi Egale pentru toți cetățenii, indiferent de sex. Un amendament care a fost adoptat, în final, pentru prima dată, în 2017 de către statul Nevada.

Am înțeles când am citit-o pe Rebecca Solnit, în „Mama tuturor întrebărilor”. Cu greu am trecut peste toate cazurile și situațiile dramatice în care tăcerea era cea mai bună soluție pentru femei:

„Tăcerea este cea care permite ca oamenii să sufere fără drept de apel, care permite ipocriziei și minciunii să se dezvolte și infracțiunilor să rămână nepedepsite. (…) Genocidul este o imensă reducere la tăcere, la fel și sclavia. Și exact în opoziție cu slavia s-a născut feminismul american.”

M-am cutremurat când am ascultat-o pe Mihaela Miroiu, în TEDx-ul „Unde am fost și unde suntem? Ce datorăm feminismului?”:

„În 1929, când cu chiu cu vai, feministele românce au obținut drept de vot la alegeri locale, li s-a dat acest drept numai celor care absolviseră liceul. Dar în anul 1900, România avea 92% femei analfabete. Vă închipuiți câte au putut beneficia de un asemenea drept. (…)

Constituția din 1923, cea despre care se spune că a fost cea mai democratică din istoria României, a creat posibilitatea unei noi legi electorale. Aceasta punea femeile într-un articol destinat incompetenților legal: femeile, idioții și pușcăriașii.

Aici există două metode, pe care în continuare le practicăm: metoda descurcatului personal – adică găsim noi o cale să ajungem la prestigiu, la bani, la un anumit post, într-o anumită poziție profesională, politică. Și există o cale, o acțiune colectivă, numită generic feminism. Cu alte cuvinte, contestăm, ca grup supus unei nedreptăți, și cerem schimbări, de natură legislativă, politică, culturală. Feminismul înseamnă umanism cu femei incluse.”

Am înțeles feminismul nu doar prin experiența timpurie, dar și prin vocile altor femei care mi-au clarificat subiectul. Poate că m-am numit feministă de dragul mamei, din nevoia de a le spune celor care n-au astâmpăr că nu-i privește, poate să mă asigur că atunci când îmi vine mie rândul să răspund la întrebare, voi ști exact ce-o să le spun.

„Tu nu te uiți la tine cum arăți?”

Cu siguranță, tot de dragul ei, am înțeles și feminitatea. Și că aceasta se întâlnește la jumătatea drumului cu feminismul. Am înțeles că a fi femeie nu este sinonim absolut cu tocurile sau fusta sau părul lung. Tot de dragul ei am înțeles că feminin nu este sinonim cu sacrificiul. Cel puțin nu cu sacrificiul cronic – acela de care nu te mai poți despărți, pe care-l consideri parte din tine, din a fi femeie.

Lecturile au fost și ele borne care au marcat câte o înțelegere a feminității și a feminismului. Așa am aflat despre haremul interior al unei femei, despre stilul bonsai care se întâlnește și la feminim, dar și la masculin, sau despre prea lunga tăcere care se moștenește din generație în generație.

Mai mult decât un bonsai

„Cu mintea mea de femeie”, scrisă de Mihaela Miroiu, mi-a îmbogățit acest martie. S-a lipit de mine felul în care povestește, scrie și filosofează încât mi-a ocupat mintea în întregime. Mihaela Miroiu așază în carte etapele prin care a trecut ca femeie: anii copilăriei, ai adolescenței, învățăturile de acasă, învățăturile din facultate și cele pe care societatea i le-a vârât imediat sub nas, revoluția și semnificațiile ei, întâlnirea cu Occidentul, cu literatura feministă și înțelegerea acestui subiect. Mi-a rămas gândul la o metaforă din carte, când povestește despre ce a însemnat revoluția pentru tinerii de atunci.

„Asta eram noi atunci. Arbori bonsai. Și uite așa, peste noapte, vine revoluția, împușcă părinții și sparge vasul în care creșteam mici, dar cuminți și disciplinați.”

Ce legătură are cu feminismul sau feminitatea? Iată:

„Am înțeles cât de greu și cât de dureros se construiește lumea oamenilor liberi, dar și cât de neprețuită, dar minunată este libertatea culturală și politică. Și că, fără ea, suntem, social, un chimval răsunător, o harpă ruptă, mâini de sculptori amputați și minți mutante. Arbori bonsai.”

Haremul interior

Elif Shafak este o altă scriitoare care a extins felul în care se vede lumea din sinea mea. „Lapte negru” e cea mai recentă lectură semnată de Shafak – una care vorbește despre maternitate și creativitate, prin experiențele proprii. O autobiografie în care nu apare o singură Shafak, ci mai multe. Scoate la suprafață tot haremul interior, construit din Degețici – acele versiuni ale sale care fac din ea, Elif Shafak:

„Poate că toate femeile au un harem interior și tocmai discrepanța, tensiunea, armonia greu dobândită dintre eurile noastre contradictorii ne fac să fim noi însene. Mi-a luat ceva vreme să ajung să le cunosc și să le iubesc pe toate cele șase Degețici. Această carte înfățișează cum mi-am acceptat diversitatea interioară și apoi am învățat să fiu Una.”

Suntem mai mult decât un șablon. A gândi în spații atât de strâmte precum șabloanele poate să sperie. Iar atunci când ne e teamă, ripostăm. Uneori aruncăm cuvinte. Iar ele tot ce pot să facă este să explodeze în mintea celuilalt și să lase urme. „Tu nu te uiți la tine cum arăți?”

Feminismul nu este împotriva nimănui. Există bărbați feminiști, așa cum există femei misogine. Și poate că pachetul acesta pe care-l tot cărăm, dintr-o parte și alta, numit viață, e mai ușor și mai plăcut de transportat atunci când ne respectăm diversitatea, alegerile și egalitatea în societate.

Cât despre mama, ea știe că e cea mai frumoasă atunci când se simte bine cu ea însăși și că obiectivul feminității sale nu este să mulțumească ochiul privitorului.


Acest material face parte din campania Inspirația FREYWILLE, pe care suntem onorați să o găzduim pe canvasul nostru digital. Parteneriatul dintre CoverStories și FREYWILLE poartă în ADN-ul său conexiunea dintre artă, inspirație și povești frumoase, dar și dintre bijuterie, emoție și feminitate. FREYWILLE este unul dintre brandurile care ne inspiră și care creează alchimie folosind arta, pulberea de aur și emailul pentru a sculpta eleganța atemporală a bijuteriilor sale. CoverStories și FREYWILLE vă invită să citiți povești care inspiră, care umplu și care explorează și să descoperiți atemporalitatea unor bijuterii care ascund povești și trezesc emoții.

7 Comentarii

  1. „Tu nu te uiți la tine cum arăți?” e o întrebare care nu are drepturi și obligații. Și nici un răspuns valabil. E acel gen de întrebare care pune în lumină mai degrabă „calitățile” celui care o adresează, decât ale celui întrebat. Iar eu sunt convinsă că mama ta este minunată, pe dinăuntru și pe dinafară.

    Și mai avem un pic până ne șlefuim încurajările între noi, femeile, dar suntem pe drumul cel bun. 😉

    P.S.: „Cu mintea mea de femeie” de Mihaela Miroiu e și pe lista mea, abia aștept s-o citesc.

    • Așa e, încurajările între noi, femeile, devin din ce în ce mai vizibile și mă bucur pentru asta. Cât despre carte, sunt curioasă ce capitol o să-ți placă mai mult și mai mult. Recomand și Rebecca Solnit, are o voce greu de uitat. :*

  2. Si pe mine m-a pus pe ganduri subiectul ales, feminismul e mult mai complex. Un prilej bun sa ne informam mai mult! Sper sa vad in curand si “Mrs. America” 🙂

  3. Încrederea în sine mereu a dat aripi femeilor și nu numai. Cuvintele, uneori construiesc, alteori dărâmă. O simplă vorbă poate să îi dea impuls unei femei sau îi poate șterge zâmbetul. Când te cunoști, când ești împăcată cu tine, când credințele tale sunt statornicie, feminitatea devine limpede.

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here