O dimineață cu Daciana Sârbu, la Mara Mura

0
1600

Fotografii de Maria Bordeanu

Deși e născută de ziua lui Eminescu, în 1977, Daciana iubește vara, căldura și lumina. E pasionată de alimentația corectă și, dacă nu s-ar fi implicat în politică, i-ar fi plăcut să fie medic. Fost Membru al Parlamentului European, astăzi Daciana își concentrează energia în cele două felii importante ale vieții ei: familia și business-ul cu prăjituri.

Maria face fotografii, Daciana răspunde la câteva telefoane, eu pun la punct ultimele detalii pentru interviu. Comandăm toate trei: cafea, ceai și smoothie. Pe încheietura mâinii stângi a Dacianei stă tatuat cu litere caligrafice un singur cuvânt: belive. Afară e o dimineață însorită de toamnă, o bucurie de zi pe care mă bucur s-o încep cu un interviu. 

Daciana, ești antreprenor, mamă, soție de politician, fost europarlamentar – care sunt rolurile pe care le joci în momentul asta?

În primul rând, cred că le trăiesc, nu le joc. Și, pentru că nu le pot face pe toate deodată, există momente în care mă concentrez fie pe familie – ei sunt pe primul loc în orice situație, fie pe business. Între noi fie vorba, mă bucur foarte mult că am ieșit din politică și fac ce-mi place.

Ți-a fost greu să iei decizia de a ieși din contextul politic?

Nu. A fost un proces îndelungat, dar, aproape 20 de ani am făcut asta. Iar la Parlamentul European m-am concentrat o lungă perioadă de timp în zona agriculturii bio, pe nutriție, adică în segmentul care mă preocupă constant. Numai că… în ultimii doi ani atmosfera s-a stricat foarte tare. Sigur, o simțim și aici, dar se simte puternic și acolo.

Ce crezi că determină schimbarea asta?

Hmmm… Dacă e doar să aruncăm o privire, naționalismul prinde din ce în ce mai mult teritoriu. Extremismul are și el tot mai mulți adepți, dintre care se ridica lideri. Ori, UE a fost creată să formeze o comunitate de țări în care ele să se sprijine, păstrându-și identitatea culturală, desigur. Începând cu BREXIT-ul, se transmit tot mai multe semnale în aceasta direcție; e un trend pe un fond de schimbări poate și de generație, poate și legat de fenomenul migrației, de nivelul de trai, de economie. Cumva, sunt mai multe cauze. Liderii politici speculează niște momente și astfel reușesc să urce pe acest val al naționalismului. Bineînțeles, la noi situația e particulară, avem tot soiul de manifestări cu care nu aș mai vrea să mă identific în nici un fel. Nu simt nici un regret legat de faptul că am ieșit din politică, ba din contra. 

Mai continuăm puțin cu discuțiile despre liderii europeni și despre situația din România. Daciana explică cu mult calm cum vede ea lucrurile și reușesc să înțeleg de ce a vrut să se desprindă de contextul politic.

Ne întoarcem la business și la episodul de antreprenoriat pe care l-ai început aici, pe Benjamin Franklin, nr. 5. Care-i povestea Mara Mura?

Povestea a început acum 3 ani. Îmi doream foarte mult un loc unde să merg cu fiica mea, Irina și să mâncăm un dulce bun. Sigur, îmi doream și acel moment al nostru, alături de o prăjitură în care să am încredere. Culmea e că Irina nu mănâncă prăjituri și nu-i place dulcele, dar era mult mai mică atunci când îmi imaginam eu cum avea să arate cofetăria ideală. Sunt foarte puține lucruri pe care le mănâncă Irina, printre care înghețată, iar eu nu fac înghețată. 

Încă.

Da, încă. (Râdem amândouă) Așa s-a născut: mi-am dorit un loc de poveste, unde să poți petrece un moment de pauză, în tihnă.

Și de unde vine numele Mara Mura? 

Mi-am dorit un nume românesc, iar doamna cu care am lucrat pentru partea grafică a desenat niște mure în mâna fetiței, așa că m-am jucat un pic cu „Mara are Mure” și Mara Mura i-a rămas numele.

Cum ai găsit acest loc, la doi pași de Ateneu, pe una dintre străduțele care mai păstrează amprenta vechiului București?

Să știi că a fost o întâmplare fericită care i se datorează Malvinei Cervenschi. Eram într-un context în care eu mă plângeam că nu găsesc un loc așa cum mi-l imaginez, într-o zonă istorică, cu încărcătură și poveste, nici prea mare, nici prea mic. Și ea mi-a zis: „Știu eu un loc.”, așa că am ajuns aici și m-am îndrăgostit încă din momentul în care am intrat. Nu cred să se fi nimerit un alt loc mai potrivit. Acum patru ani zona aceasta care e acum efervescentă, era foarte puțin dezvoltată, dar astăzi sunt foarte fericită că am locul ăsta, că mă întâlnesc aici cu oameni dragi și că e o parte importantă din sufletul meu. Mara Mura a început să existe într-o perioadă foarte grea din viața noastră și s-a transformat într-un loc de refugiu. De fapt, singurul în care reușeam să-mi găsesc liniștea.

Ai virat destul de abrupt de la politică la antreprenoriat în zona culinară. Cum ai luat decizia?

La început, mărturisesc, nu știam nimic despre prăjituri, îmi închipuiam doar locul. Inițial am vrut să creez acest loc în parteneriat cu cineva, dar am decis ulterior să continui singură. M-am apucat de un lucru absolut nou. Mi-am dorit să îmi asum fiecare capitol și tot ce se întâmplă aici să poarte amprenta mea. Iar dacă te uiți în vitrină, îți dai seama ca prăjiturile sunt create după gustul meu: texturi lejere, multe fructe, bezea, foarte puțină ciocolată. 

Mai ții minte care a fost prima provocare? Ce ți-a fost cel mai greu la început?

Primul lucru pe care l-am realizat a fost că nu vorbeam aceeași limbă cu cofetarii. Eu găteam acasă, gătesc și acum, dar la vremea aceea nu știam nimic – nimic despre cofetărie sau patiserie. Îmi place să mănânc și mănânc de plăcere, nu doar ca să supraviețuiesc; știi citatul acela „Oamenilor cărora le place să mănânce sunt cei mai buni”? Subscriu. Așa că mi-am dat seama că e necesar să învăț aceasta „limbă a prăjiturilor” și, drept urmare, m-am înscris la o scoală renumită de cofetărie de la Paris – Le Cordon Bleu, unde am făcut modulul de începători timp de 3 luni. Recunosc, a fost o etapă foarte complicată din viața mea. Îți mărturisesc că întoarcerea la scoală la 40 și-un pic de ani nu e tocmai ușoară: program intens de dimineață până seara, multă practică pe lângă și mai multă teorie. Foarte greu mi-a fost, dar m-am ambiționat și am terminat-o cu brio. 

Suferi și tu de „sindromul elevului silitor” care se străduie să termine tot și bine?

Da, să știi. (râdem complice). În general, dacă mă apuc de ceva, oricât de greu îmi e, nu renunț niciodată. E un soi de îndârjire care mă caracterizează. 

 Ce s-a întâmplat mai departe? 

Am terminat școala și apoi mi-a fost clar că vreau să mă dedic doar acestui business. M-am întors în București, am reușit să comunic mai bine cu cei din laboratorul de patiserie, îmi era mult mai ușor să traduc ce vreau, să impun standarde; am început să mă implic mai mult în bucătărie, am lucrat la rețete împreună cu echipa. Și acum îmi place „să-mi bag nasul” în rețete. 

Care a fost cea mai mare frică?

Nici nu știu. Cred că de fapt cea mai mare frică e în continuare teama de a nu dezamăgi clienții. Îmi doresc ca oricine ajunge aici și se uită la prăjituri să-și dorească să le guste și să le fie experiență. În același timp, îmi dau seama și că cer mult de la oamenii din echipa mea. Îmi doresc ca o dată cu prăjitura pe care o alegi, să ai parte de o anumită stare, de un moment. Cred că, dacă tot mănânc dulce și îmi permit rar să fac asta, vreau să fie exact cum trebuie: gust, aspect și bucurie.

Recunoaște: faci pasiuni pentru dulciuri? Măcar din când în când?

Aaaa, daaa! Cea mai recentă pasiune e pentru choux-ul cu soc. E o rețetă proprie, care își are rădăcinile în copilăria mea, în ceva ce pregătea mama sau bunica. Am găsit aroma potrivită și cred că e unul dintre produsele noastre vedetă. Mie îmi place să-i spun prăjitura Mara Mura. Gustul e subtil și te întoarce într-un timp al fericirilor inocente. Avem și Pavlova cu soc și profiterol cu soc. Iar, ca o paranteză, eu nu mănânc ciocolată, așa că n-am avut un tort cu ciocolată până de curând. Din cauza mea, evident. Dar am hotărât să facem tortul cu ciocolată de care spuneai tu. (Adică preferatul meu și unul dintre motivele cele mai bune pentru a „trece” pe la Mara Mura sâmbătă seară.)

Așadar, te-ai întors în București, ai început să te ocupi de Mara Mura, dar între timp făceai încă drumurile către Bruxelles. Cum gestionai toate capitolele din viața ta?

Așa e. Eram în ultimul an la Bruxelles și munceam mult pentru că îmi doream să las în ordine toate lucrurile. Vezi sindromul elevului silitor. (Râdem amândouă) M-am împărțit destul de greu, motiv pentru care Irina a fost foarte fericită când am renunțat. Ritualul acestor ani de navetă București – Bruxelles însemna că tot timpul pe care îl petreceam acasă, era rezervat pentru noi două. Ori, acum nu mai puteam sta doar împreună, pentru că trebuia să mă implic și în business. Iar toate astea au culminat cu înscrierea la Școala de Înalte Studii Gastronomice la Paris, de care auzisem de mult și pe care îmi doream s-o urmez, dar nu știam când. Am întâlnit pe cineva de la care am luat o părere „la cald” și m-am hotărât pe loc. În primul rând, înscrierea e pe bază de admitere: trimiți un referat cu motivele pentru care aplici și un background care să demonstreze că ai o legătură cu domeniul sau câteva realizări. Anul trecut, spre final, mi-am făcut curaj și am aplicat. Când mi-au răspuns că m-au acceptat, am fost foarte fericită și așa au urmat două săptămâni de extaz, în care am învățat detalii despre istoria gastronomiei și evoluția ei în Franța, despre prima patiserie, despre procesul de fermentație, despre pâine, despre food writing. Cursurile ating mai multe domenii și sunt create astfel încât, dacă ești pasionat de unul dintre ele, îl poți explora în profunzime.

A urmat un examen. După examen am trecut în următoarea etapă care presupunea scrierea unei lucrări de cercetare: îți alegeai un subiect și până în august anul acesta, o trimiteai spre examinare. Subiectul meu a fost „Influenta părinților în obiceiurile copiilor și adolescenților, o comparație între România și Franța”. Nu a fost un examen pe baza unui sistem de notare, ci cu admis/ respins, iar acum pe 21 octombrie, urmează să primesc diploma în cadrul festivității de premiere, la Rennes. Am emoții, dar abia aștept, o să fie și Irina și Victor cu mine.

Ce ți-a plăcut cel mai mult în tipul cursurilor?

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost experiența pe care am avut-o cu oamenii de acolo. Am avut câteva întâlniri care m-au marcat. Una dinte colegele mele a fost Rashmi Uday Singh – cel mai cunoscut food writer din India, știu că apare și în serialul „The Final Table” de pe Netlix. Am mai avut o colegă din Mexic care are un lanț de cofetării specializate în macarons. Am stat în bancă împreună și mult timp după terminarea cursului, vorbeam zilnic. Oamenii pe care i-am întâlnit acolo sunt, fiecare în parte, speciali. Am avut și un coleg din România – Bogdan Alexandrescu (aka Dexter) chef la Ibrik din Paris, restaurantul românesc despre care a scris Vogue și Le Figaro, dar și unul dintre cei mai pasionați oameni pe care i-am cunoscut. M-am bucurat mult că ne-am cunoscut. 

Mă bucură și pe mine pentru că asta înseamnă că începem să ne dezmorțim și noi. Apropo, că vorbisem de curând cu cineva vis-a-vis de acest subiect, de ce crezi că nu există restaurante cu stele Michelin în București?

În primul rând cred că ne lipsește infrastructura. Apoi, materia primă care, din păcate, ajunge greu la noi și cu costuri foarte mari. Iar nu în ultimul rând, forța de muncă. Lipsesc oameni pasionați, educați în acest segment. Mi-ar plăcea și mie să trec la următorul nivel, dar încă mai aștept. 

Apropo de următorul nivel, anul trecut pe vremea asta ai deschis Mara Mura și în Băneasa. Ce urmează?

Deocamdată ne dezvoltăm pe partea de evenimente, dar mi-aș dori, de ce nu, și o franciză. 

Râdem împreună, mai comandăm o cafea și ne pierdem un pic într-o discuție despre vara care tocmai a trecut, despre soarele care nu se dă dus și despre… Crăciun. 

Îți povesteam că, odată cu interviul acesta, inaugurez o rubrica nouă – „O dimineață cu”. Cum arată diminețile tale, Daciana?

Mă trezesc la 6:45. Și, mai nou, pentru că Irina a ales să facă artă sâmbătă dimineața, se pare că nici sâmbătă nu am liniște dimineață. Așadar, mă trezesc la 6:45 și pentru un sfert de oră, după ce îmi fac cafeaua, ies pe balcon (chiar și când e frig) și mă uit la cer. Am nevoie de aceste minute care sunt ca un fel de meditație. Uneori pot să mă rog, alteori doar stau cu mine, cu Dumnezeu, cu cafeaua. Îmi place mult aerul de dimineață, îmi place liniștea aceea specială. După aceste minute, evident, începe alergătura specifică tuturor mamelor, soțiilor, iubitelor, angajatelor; clasicele activități: dau mâncare la câini, fac sandvișurile pentru dimineață, pregătesc pachetul pentru prânz, o trezesc pe Irina. Toate se întâmplă în fiecare zi, dar nu în aceeași ordine și nu la fel de ușor. 

Ce-i pregătești Irinei dimineața?

În general, îi fac ce-i place, pentru că nu prea mănâncă. De când e vegetariană a mai acceptat niște salate. Am semnat un contract amândouă care stipulează că ea mă asigură că va manca alimente care conțin proteine, iar eu, în acest fel, îi dau voie să fie vegetariană.

Tu ești vegetariană?

Nu, mănânc pește. Și sinceră să fiu și carne, dar doar când gătește Adi Hădean. E un adevăr, îl recunosc. (Încuviințez și-mi fuge gândul la gustul unui pork’n pită.)

Cum a devenit Irina vegetariană la 11 ani? Ai încurajat-o tu?

Nu, nu, are ea niște trăiri. Pe mine mă condamnă pentru că și peștii au suflet. Vegetarianismul e o concluzie și o alegere personală, așa că am semnat recent acest contract pe care îl respectăm cu sfințenie. E implicată și în acțiuni de mediu, vrea să facă voluntariat. Ne ceartă când greșim, nu ne lasă să folosim pungi de plastic; folosește numai periuță de dinți ecologică, nu bea cu paie din plastic. Până și cutia în care îi pregătesc prânzul pentru scoală este reciclabilă. E foarte determinată. Și vrea să lucreze la National Geographic. 

Sunt convinsă că „se contaminează” și de la voi, de la ceea ce vede și aude în familie. 

Da, i-am și creat niște obiceiuri sănătoase. Am dus-o de mică la operă, la concerte. Victor i-a povestit mult despre istorie, a expus-o la multe tipuri de informații. Eu tot timpul îi spun că poate să facă orice atât timp cât face din suflet și îi asigură traiul pe care și-l dorește. 

Daciana, care e cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o tu în rolul de mamă?

Cred că responsabilitatea. De când s-a născut am simțit că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Și cred că cel mai mult mi-am dorit să învăț să nu mintă. Și uneori, o văd confuză – poate e într-o situație în care nu trebuie să spună adevărul pentru că ar răni pe cineva, nu e momentul sau nu e contextul potrivit. Și nu știe să aleagă încă, dar are tot timpul grija asta să nu mintă. Țin minte că am auzit-o: „Mie mama mi-a spus că orice îmi iartă, dar nu minciuna.”

E o valoare foarte greu de gestionat pentru un copil. 

Așa este. Dar îi repet: o să vină vremea când o să-ți dai seama când e sau nu momentul potrivit în care e bine să spui adevărul. 

Ce vă place să faceți în timpul liber, ca familie?

Să mergem în vacanță. În România, Delta e un loc unde ne simțim foarte bine. În străinătate, Asia e o destinație unde pare că totul e mai senin. În rest, gătim pentru prieteni sau stăm pur și simplu cu oamenii dragi. Mergem la film. Citim. 

Am ajuns la cărți, așa că zăbovim puțin aici. Spune-mi câteva titluri de pus pe listă.

Eric Emmanuel Schimtt îmi place foarte mult. Orice apare, citesc. Și am o frustrare că nu apar și la noi cărțile în ritmul în care scrie el. Pe listă l-aș mai pune pe Gabriel Garcia Marquez. Și pe Elif Shafak – cel mai mult mi-a plăcut „Cele 40 de legi ale iubirii”. Am citit de curând „Serotonina” lui Houellebecq. O nebunie! Și „Învățare” a Tarei Westover. 

Hai să trecem de la cărți, la frivolități. Ce-ți face plăcere? Ai un ritual al tău?

Ritualul este cel de dimineață despre care ți-am povestit. Din gama plăcerilor nevinovate… să mănânc cartofi prăjiți. Și, dacă se poate, singură. Cu castraveți murați. Îmi place mult de tot să fac asta. Chiar o să-mi fac în seara asta. 

Minunat, știu și eu ce mănânc diseară. Schimbăm registrul și sunt curioasă dacă ai avut vreo întâlnire sau ceva care te-a impresionat profund care a fost game-changer pentru tine?

Uite, cred că școala asta a fost importantă pentru că mi-a reconfirmat ca sunt pe drumul corect. Și o zonă de prieteni pe care am accesat-o recent și care m-a schimbat. În politică, inevitabil, te învârți în aceleași cercuri, desigur și din lipsă de timp și, evident, nu mă refer aici la prieteniile foarte vechi. Dar dincolo de acești prieteni, am avut în diverse contexte prieteni din zona politică, iar în momentul renunțării mele la acest domeniu, mi-am dorit să renunț și relațiile care nu mă mai defineau. Eu am nevoie de oameni, de prieteni în jur, spre deosebire de Victor care e mult mai introvertit și care foarte greu investește în prietenii și în oameni. E mult mai circumspect, preferă să stea mai mult singur sau cu noi. 

Mi se pare că e foarte multă ură în discursul politic, în percepția publicului…

Și există foarte multă manipulare. Există niște experimente legate de manipulare care se pun în aplicare în zona politică. 

Mă gândesc la voi, ca oameni. Cum gestionezi faptul că cineva a scris o minciună într-o publicație și că de acolo au ieșit, de exemplu, comentarii violente?

Greu. Dar cred că ajungi să-ți construiești un scut. De afectat, continuă să te afecteze, chiar și pe copii. Dar cu timpul, nu ai cum să trăiești fără să te protejezi. La Victor e și multă pasiune și asumare. Ai nevoie de multă educație ca să poți filtra și analiza ce se întâmplă, când se întâmplă. Iar grija asta a noastră pentru ce fac ceilalți e… exagerată. 

Ați avut vreodată discuții cu Irina pe această temă?

Aaa, nenumărate. Din păcate, nenumărate. Pentru că desigur, copiii mai spun și ce aud acasă. Și, tot din păcate, părinții fac politică și acasă. Și-atunci se duc și o întreabă, de exemplu, dacă trăiește într-o casă de aur. 

Uau. Daciana, ultima întrebare: dincolo de casa de aur (zâmbim amândouă), dacă ai putea alege un singur lucru pe care să-l moștenească Irina de la tine, care ar fi?

Credința.

Am mai rămas câteva minute să povestim. Ne-am uitat la ceas și amândouă ne lungiserăm mult peste orele promise. Am luat cu mine la pachet un choux și-o pavlova cu soc și sentimentul că lumea asta chiar se poate schimba dacă se-așază în fața unei prăjituri bune.

Să ne fie zilele senine! Mulțumesc, Daciana!

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here