O călătorie în timp. Care este moștenirea culturală care ne leagă de Marrakesh?

0
536
Timp de citire: 7 minute

„Înainte de Marrakesh, totul era negru.”

Un capăt de lume aranjat între Deșertul Sahara și Oceanul Atlantic, în Maroc și o cultură în care meșteșugul este, în continuare, o semnatură locală: covoare țesute manual din „lână vie”, lemn pictat, broderie, materiale vopsite cu șofran sau mentă, o nuanță de albastru memorabilă sau o artă care parcă urmează ecuații matematice precise. Marrakesh e spațiul în care s-au ciocnit două culturi vechi și diferite: cea berberă și cea islamică. 

Din ce sunt construite aceste identități culturale? Într-o epocă în care vorbim despre inteligență artificială, cine sunt cei care încă mai lucrează la războaie de țesut? Și cine sunt oamenii care au ținut piept otomanilor, islamilor și care, în continuare, locuiesc în Marrakesh?

De ce este arta islamică atât de captivantă? Și de ce înainte de Marrahesh totul era negru? Te invit la o călătorie în timp, printre eroii unei societăți nomade, printre cei care i-au cucerit, dar și printre cei care i-au păstrat. Iar pe parcurs, îți voi dezvălui și personajul care a fost atât de impresionat de acest loc încât și-a pus graniță: înainte și după Marrakesh.

Dar mai întâi.

Amazigh: o civilizație liberă și un matriarhat

 „O femeie care țese patruzeci de covoare are un loc garantat în Rai.”

(proverb marocan)

Probabil că cel mai adesea ai auzit numele de populație berberă, adică acele triburi care colindau nordul Africii și deșerturile. Posibil că ți i-ai închipuit învăluiți cu totul, lăsând la vedere doar ochii, părând fragili și în bătaia oricărei furtuni de nisip. Dar poate fragmentul de mai jos îți completează imaginea:

„Trupele califului urcau valea Indusului şi cucereau oraşul Multan. În acelaşi timp, alte oşti arabe se îndreptau spre apus şi nordul Africii. După ce au întemeiat oraşul Kairuan, în 670, arabii ajung la Tlemcen, apoi la Atlantic. În 710, ei supun triburile din centrul şi vestul Maghrebului. Africa bizantină dispare, în timp ce un berber, Tarik ibn Ziyad, străbate, cu 7.000 de oameni, strâmtoarea care îi va purta numele: Djebel Tarik (muntele lui Tarik, de unde Gibraltar). Acesta poartă o bătălie hotărîtoare pentru soarta peninsulei împotriva regelui vizigot Agila.”

(Civilizația arabă, André Clot)

Sau poate dacă îți spun că Tarik ibn Ziyad este unul dintre personajele celebrului joc video Age of Empires II – The African Kingdom, ar contribui acest detaliu la o imagine mai complexă asupra acestui popor? Sau poate dacă îți spun că istoricii vorbesc și despre faptul că doina și costumul nostru popular, alături de salbele celebre sunt influențe ale acestui popor?

Se numesc Imazighen (la plural) sau populația Amazigh (în traducere: oameni liberi) și nu au fost deloc fragili. Ba chiar se spune că au ocupat spațiul african aproape dintotdeauna, un spațiu mare cât 7 milioane de kilometri pătrați sau, dacă ar fi adunați la un loc, cea de-a șaptea cea mai mare țară a lumii. Poate doar epoca prin care treceau era una care se desfășura în acorduri de invazii și luptă pentru putere și expansiune.

Amazigh era compusă din mai multe triburi și dispersată de-a lungul Africii de nord. Atunci când popoarele migratoare i-au invadat, le-au pus numele de berberi (din grecescul barbaros), adică barbari – un termen pe care ei nu îl recunosc, dorind să fie numiți Amazigh.

Povestea lor este una complexă. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost meșteșugul și arta lor, alături de atașamentul pentru spațiul în care locuiesc, în vremuri deloc ușoare, în care au trecut peste ei romani, imperii franceze și cel din urmă, invadatorii islamici (din secolul VI) – cei care i-au și islamizat (pe unii dintre ei). Cu toate acestea, astăzi Amazigh constituie 30% din populația Marocului. În continuare luptă pentru câteva drepturi. De exemplu, în 2002, Nigeria (un alt stat în care sunt prezenți ca grup minoritar) a aprobat ca limba pe care o vorbesc să fie limbă oficială, iar mai apoi una care să poate fi predată și în școală.

Detaliile politice sunt subtile și multe.

Dar aș vrea să mă opresc la detaliile culturale, estetice și sociale. 

Anecdota care stă la baza acestui popor se referă la regele Atta și la cei 40 de fii ai acestuia. Soarta a făcut ca toți să se însoare în aceeași zi, în cadrul aceleași ceremonii. Tot soarta a făcut ca în aceeași zi să aibă loc o confruntare între acest grup și un altul, rivalul acestuia. Deznodământul a fost crunt și tragic. Toți cei 40 de fii au fost uciși. Doar Atta și nurorile sale au supraviețuit. Norocul s-a văzut zămislit dinainte, căci toate cele 40 de femei erau deja însărcinate cu pruncii soților. Astfel s-au născut 39 de băieți și doar o singură fată, iar mamele lor au fost cele care au reconstruit temelia tribului.

În acest sens, Cynthia Becker povestește în cartea sa Amazigh Arts in Morocco: Women Shaping Berber Identity despre călătoria pe care a făcut-o în Maroc, în 1993. A fost impresionată să observe că femeile ocupă un loc special în societatea Amazigh – una care se desfășoară în continuare după niște coduri de onoare. 

„Am descoperit rapid că femeile sunt artiștii în societatea berberă, și nu bărbații. Femeile berbere împleteau covoare colorate, își decorau chipul cu simboluri tatuate, își pictau mâinile și picioarele cu henna, ba chiar și fața și-o colorau cu șofran. De asemenea, brodau motive colorate pentru materialele care le acoperau capul și purtau bijuterii din argint și chihlimbar foarte complicate.”

Salba din fotografie mă duce mult cu gândul la salba din argint – bijuteria românească poate cea mai veche și pe care am văzut-o asortată atât de mult cu portul popular. Tot la românesc mă gândesc și atunci când răsfoiesc fotografiile cu femeile Amazigh care țes covoare. Țin minte că avea bunica o vecină în sat, pe care o vizitam din când în când. Tare îmi plăcea să intru în cămăruța rece, cu geam cât un deget și în care mai păstra un război de țesut. Nu foarte diferit de cel din imagine:

Covoarele din lână de origine berberă au devenit celebre prin anii ’20 – ’30, iar mai târziu s-au creat chiar și proiecte prin care aceste simboluri să fie protejate, dar și remunerate așa cum se cuvine. Un exemplu este Salam Hello – un proiect prin care se dorește transparență asupra plății pentru femeile berbere care primesc comenzi pentru a coase un covor, dar și pentru a le susține și a le oferi o voce prin care să-și spună povestea mai departe.

Procesul este unul îndelungat (uneori durează chiar și ani) și presupune multă atenție la detalii, dar și la ritual. Fiecare nouă țesătură începe și se termină cu rugăciunea Istikara, astfel încât munca să fie protejată. Lâna este o lână vie – adică una care provine de la oi care nu au fost sacrificate, iar vopselurile sunt naturale: henna, rodie, lucernă, mentă, șofran. Mai departe, motivele sunt gândite de femeia-artist care coase covorul și care pot semnifica fie motive legate de satul din care provine sau motive religioase.

Mă opresc puțin din scris și las să se așeze textul. Între timp, îmi torn în ceașcă ceaiul de mentă proaspăt infuzat și încerc să-mi iasă cu bule, așa cum e tradiția în Maroc. Și mă întreb, cu poate să co-existe două culturi care parcă au atâtea în comun și care totuși sunt atât de diferite? Îmi amintesc poveștile despre triburile Tuareg (parte din populația berberă), a căror veșminte albastre contrastează atât de puternic cu auriul deșertului și a căror bărbați sunt cei care își acoperă fața, și nu femeia. Tot la ei mă gândesc atunci când îmi dau seama că ceaiul meu nu respectă chiar cei trei pași din ceremonia lor: ceaiul morții, ceaiul vieții și ceaiul iubirii. Dar e gustos. Ceea ce îmi amintește să mă întorc la povestea noastră.

Aș fi vrut să mai zăbovesc în poveștile despre Amazigh, dar o să fac loc și culturii islamice, una la fel de vibrantă precum cea berberă, cel puțin din punct de vedere estetic. 

Cu o precizie matematică, arta islamică a acoperit încă de la început nevoi spirituale (reproduceri vizuale din Coran), folosind imaginea ca formă de devoțiune față de Allah.

Ba chiar celebrul octogon, atât de întâlnit în arta islamică, a fost folosit cu un scop bine definit: dacă pământul era văzut ca o formă pătrată, iar paradisul ca o formă rotundă, atunci spațiul dintre cele două era redat ca un octogon: simbol al spațiului dintre paradis și pământ.

Iar Marrakesh este bogat în arhitecturi de acest fel. Un exemplu ar fi Le Jardin Secret, o bijuterie de clădire, construită în secolul al 16-lea. Sau Dar Si Said, un fost palat convertit în cel mai mare și vechi muzeu din Marrakesh, în interiorul căruia se poate vizita una dintre cele mai vechi arhitecturi de inspirație islamică, cu o vechime de 1000 de ani: un bazin de piatră, poziționat chiar la intrare. 

Influențele islamice se combină cu cele berbere și fac din Marrakesh o inspirație indiferent de gusturi: poate pentru gastronomie, poate pentru estetic, poate pentru istoric sau poate pentru meșteșugurile care încă se practică, cum ar fi cel al covoarelor țesute manual sau al artei Tazoukt – cea prin care artizanii croiesc și pictează obiecte din lemn. 

Un colț din interiorul muzeului Dar Si Said, Marrakesh

Dar dacă ar fi să aleg o singură calitate aceea ar fi culoarea. 

Fie roșiaticul zidurilor, fie albastrul inspirat de munții Atlas – cel care a și fost folosit pentru a vopsi Jardin Majorelle – o oază în care plantele, inspirația berberă și Yves Saint Laureant au făcut o casă bună. El a fost și cel care a declarat că „înainte de Marrakesh, totul era negru. Acest oraș m-a învățat ce este culoarea.”. Și tot el a fost cel care a lăsat în urmă o colecție frumoasă de obiecte berbere, azi putând fi vizitate la Muzeul Jardin Majorelle (casa pe care, alături de poetul francez Pierre Bergé, a salvat-o în 1980). 

Jardin Majorelle

Dar el nu a fost singurul inspirat de cultura bogată din Marrakesh.

Va continua…

_________________________________________

Acest material face parte din campania Inspirația FREYWILLE, pe care suntem onorați să o găzduim pe canvasul nostru digital. Parteneriatul dintre CoverStories și FREYWILLE poartă în ADN-ul său conexiunea dintre artă, inspirație și povești frumoase, dar și dintre bijuterie, emoție și feminitate. FREYWILLE este unul dintre brandurile care ne inspiră și care creează alchimie folosind arta, pulberea de aur și emailul pentru a sculpta eleganța atemporală a bijuteriilor sale. CoverStories și FREYWILLE vă invită să citiți povești care inspiră, care umplu și care explorează și să descoperiți atemporalitatea unor bijuterii care ascund povești și trezesc emoții.

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here