„Nimic nu e imposibil” sau „Cum să-ți găsești vocația la 40 de ani” – interviu cu designerul Laura Olaru

2
716
Timp de citire: 10 minute

Laura Olaru are aproape 50 de ani și o pace interioară care pătrunde adânc în fiecare dialog pe care-l leagă. I-am scris într-o zi dacă mă primește la o poveste. Ne-am întâlnit în Mall Vitan, acolo unde am găsit-o zilele astea, printre gențile pe care le creează și care-i poartă numele, unul dintre cele mai iubite branduri românești de genți.

Fotografii de Maria Bordeanu

Loc: Atelierul Laurei Olaru, Grup Industrial Titan

Apoi, pentru că mi-am dorit foarte mult să văd cum arată „fabrica” și culisele brandului Laura Olaru, am mers în atelierul din Grup Industrial Titan, unde miroase a piele și-a muncă și unde doar 3 persoane vopsesc, cos și asamblează genți – Laura, soțul ei George și doamna Filica. 

„Eu sunt născută pe 22 iunie, vara și sunt un om foarte viu și tânăr și sunt cu inimioare, cu dragoste.”

Dimineața, Laura merge la atelier, un haos cu energie bună și mâini care lucrează necontenit, unde nimic nu e steril și totul pare să-și aibă locul în această menajerie încurcată de mașini de cusut, de mașinării de subțiat pielea, cutii cu etichete, capse și fermoare, piei de toate culorile și maldăre de schițe.

Recunoaște că nu-i este ușor, dar spune că-i place așa, cu oamenii ei și cu clientele pe care le iubește, cu desenele ei imperfecte, dar care reușesc să conțină o lume întreagă. 

Iar dincolo de strălucitoarele lumini în care femeile poartă creațiile Laurei, se ascunde muncă, pulbere de vise și sacrificii pe care nu oricine le-ar putea face.

Laura Olaru e o etichetă pe care o poartă multe celebrități autohtone – printre numele cunoscute se numără și Prima Doamnă a României, Carmen Iohannis, dar și femei de afaceri, persoane publice sau femei de carieră cu stiluri originale și noncoformiste.

***

Urmează povestea unei femei sensibile, creative și blânde care creează geometrii de purtat.

„Suntem mișto împreună, așa îmi place să cred, că facem o echipă tare bună. Iar referitor la ceea ce facem, să n-ai impresia că nu dăm greș. Dăm. Dar noi avem cliente care înțeleg tot procesul și care ne sunt alături, ba chiar unele vin în atelier și văd cum se face geanta pe care și-o doresc. Poate că nu-i cea mai frumoasă povestea mea, dar e adevărată. E mea și atât. Și n-aș putea să fac altceva.”

Laura e deschisă și vorbește fără filtru, onest și vertical cu crezurile ei. Munca e ceea ce o definește și singura trambulină prin care a ajuns astăzi aici. 

Anul trecut i-a fost tare complicat și ei, așa cum ne-a fost multora. „Am simțit că sunt depășită, pentru prima oară în viață. Și am avut momente în care nu am avut bani sau mâncare. Deloc. Dar asta mi s-a părut cea mai grea chestie în acești 8 ani de când facem genți. Am avut un proiect pe care a trebuit să îl terminăm în jumătate de timp și, după ce l-am terminat, m-am așezat și am plâns o zi.”

Nu are studii de design sau de pielărie și nici background de creație ori arhitectură, dar are o dragoste neîmblânzită pentru formă și culoare și mai ales, pentru oameni. A pasionat-o însă geometria, cu toate regulile ei clare și liniile drepte, deși mărturisește că în liceul din orașul natal, Râmnicu Sărat nu-i prea plăceau matematica și fizica. „Și nu am avut niciodată legătură cu moda, deși mi-a placut dintotdeauna să mă îmbrac și să fiu într-un anume fel. Probabil din cauza asta, când la 40 de ani am luat-o de la zero, am ajuns în povestea asta.”

Laura Olaru, în camera pentru cliente din atelierul său.

Antreprenoriat = reconfigurare personală și profesională

Până la 40 de ani, Laura s-a măritat, a născut un copil, a divorțat și s-a măritat din nou. Vorbește minunat despre familia ei, despre care crede că e cea mai frumoasă din lume. Și oricât de strălucitoare ar părea viața ei astăzi, a început departe de visul ei, ca vânzătoare într-un magazin care vindea mezeluri în Constanța. 

„Nu e deloc simplu să vinzi. Pentru asta și sunt aici (n. red. – în mall). Nu pentru că n-ar putea face altcineva ceea ce fac eu, adică vânzarea efectivă, dar altfel povestesc eu despre tot ceea ce fac.”

S-a căsătorit în Râmnicu Sarat și, cum soțul ei făcuse Școala de Marină în Constanța, s-au mutat la marginea mării. Dragostea a durat doar câțiva ani. După divorț, Laura a lucrat în case de schimb valutar și făcea ce știa ea cel mai bine: să vorbească și să asculte. 

A avut câteva magazine în Constanța în care aducea haine importate și, deși nu aveau legătură cu ceea ce face acum, fiecare piesă era un manifest al frumosului. 

„Alegeam fiecare piesă în parte și, în timp, mi-am făcut o clientelă selectă. Îmbrăcam unele dintre cele mai frumoase femei din Constanța, de la medici până la avocați și femei de afaceri. Mă învârteam într-o lume absolut superbă. Doar că, la un moment dat, am obosit. Nu mă mai regăseam. Făceam drumuri foarte dese la București – vorbim de peste 10 ani în urmă, când nu era nici autostrada. Chiar dacă era palpitant și frumos ce făceam, simțeam că vocația mea e în altă parte.

Am plecat din Constanța și pentru că eram singură; noi suntem o familie foarte unită, am două surori și un frate care mi-s dragi de nu mai pot și ai noștri ne-au crescut să fim foarte uniți. Aici îmi erau surorile, aici părinții mei ajungeau mai des, așa că am hotărât că trebuie să mă mut în București. Și evident, voiam să fac ceva. Și iată cum, la 40 de ani m-am mutat într-un oraș nou, gata s-o iau de la capăt.”

Un an de navetă Constanța – București

În timp ce povestim, Laura salută o colegă, mă servește cu ciocolată, îmi arată gențile, e mereu în mișcare. Și recunoaște că nu poate să stea deloc.

„N-am stare. Sunt dependentă de a face ceva. Eu răspund mereu la telefon, nu las oamenii să aștepte,vorbesc mereu cu cineva, mă mișc, mă duc, mă întorc, fac ceva. Ba chiar de curând mi-a spus cineva <Măi Laura, ai ajuns undeva, trebuie să devii prețioasă.> Nu. Eu nu cred în asta, mi se pare că nu construiești ceva durabil. Eu vorbesc cu toată lumea: femeile de serviciu, domnii de la pază, doamnele care intră aici – cu toți schimb o vorbă bună. Așa sunt construită, vorbesc pe limba tuturor. Eu trăiesc ca să interacționez cu oamenii. Dacă m-ar închide cineva în casa, ar fi cea mai dură tortură!”

Nici în pandemie, Laura nu a stat în casă, ci a continuat să creeze, pentru că, spunea ea, nu a vrut să lase perioada asta dificilă să o îngenuncheze, pentru că a muncit foarte mult să ajungă unde este astăzi. „Eu stau la Trapezului, atelierul e la Republica. Și mergeam în fiecare zi în atelier să lucrăm. Eram doar noi doi, soțul meu și cu mine, doi rătăciți. Nu era nimeni pe stradă, nimeni în cladire. A fost cumplit, dar salvarea noastră a fost munca.

Deși nu mă așteptam, în toată perioada asta grea, am avut multe comenzi pe site. Așa funcționează femeile, așa funcționez și eu: într-un moment greu, îmi iau ceva frumos. Vindecă, măcar puțin. Așa că m-am apucat și am făcut genți mici, mai ieftine, le-am pus în portbagaj și am mers la clientele mele, așa cum merg oamenii care vând brelocuri în tren. Și, cu perseverență, am avut de câștigat exact în perioada în care nu credeam că o să se întâmple asta. Dar nu despre bani e vorba, ci despre faptul că am reușit să ne mobilizăm și să facem lucrurile să funcționeze.” 

Cu toate acestea, anul de drumuri între Constanța și București a fost poate cel mai dificil pentru Laura. A dat faliment cu ideea pe care o avea – un hub cu branduri românești, mici, undeva în zona Tineretului, care nu a funcționat. Chiria era scumpă, oamenii nu erau deschiși spre a cumpăra etichete românești și, oricât de tare investise Laura în el, „nu a fost să fie”

Salvarea Laurei venea din faptul că, undeva în spatele magazinului, își crease un spațiu unde avea câteva mașini de cusut și unde, croia, cosea și se juca de-a forma cu materiale. Aici a început să facă genți, mai întâi plicuri simple și apoi adunând experiență, linii ceva mai complexe. După jumătate de an de experimentat, a renunțat la spatiu, iar proprietarul unde stătea cu chirie i-a propus un spațiu de atelier la Grup Industrial Titan, acolo unde și astăzi își croiește gențile.

Ucenicia în design și nuanțele începutului

Începutul Laurei poartă nuanțe complicate. Dar, cum marea ei pasiune erau gențile și pantofii pe care și le cumpăra ori de câte ori putea, simțea că-i un moment bun să facă ceva pe cont propriu. 

„Într-o zi am cunoscut o tipă din Constanța care făcea plicuri – eu îl port pe ăsta de la începuturi (Laura îmi arată un plic simplu, robust, din piele neagră, făcut acum 8 ani și care arată impecabil). Am fost la ea acasă, unde lucra plicurile și mi-a plăcut foarte mult de ea. Mi s-a părut fascinant ce făcea. Și, mi-am spus atunci că, pentru că majoritatea banilor îi dau pe genți în loc să îmi iau casă sau mașină, eu o să fac genți. Cred că de aici a început totul.”

Tot acasă a început și Laura, într-un apartament, la etajul 6, acolo unde a dus prima oară mașina de cusut cumpărată de mama ei din Râmnicu Sărat și trimisă cu curierul la București. O întreagă aventură pentru Laura, care habar n-avea nici ce e pedala. Însă a învățat încet-încet și, chiar dacă astăzi nu mai coase ea gențile, știe foarte bine cum se face asta. 

„Ucenicie am avut însă în București și am furat meserie de la oamenii care m-au lăsat să fac asta. Am transformat mașina de cusut textile în mașină de cusut piele. Și am început prin a face plicuri – am și acum modele vechi în atelier, pentru că nu-mi place să uit de unde-am plecat.”

După un an de navetă, Laura închide magazinele din Constanța, închide și buticul din București, se mută în atelierul de la Republica și începe să învețe ce face o mașină de subțiat pielea și care sunt toate elementele unei genți – catarame, salve, căptușeli, bureți, accesorii. A pornit într-o căutare a cuiva care să-i arate cum să facă o geantă așa cum îmi cumpăra ea de la branduri celebre precum Musette sau Il Passo

„Un unchi de al meu care locuia în București, m-a dus într-o bună zi la un domn care făcea pantofi și genti. Și așa am ajuns la domnul Paul – nu puteam să țin omul din treabă, așa că după ce ne-am întâlnit, ne-a explicat ce și cum, iar noi am stat pe lângă el.

Eu voiam o geantă triunghi, iar el îmi spunea că lumea nu e pregătită pentru ce visez eu. Și a avut dreptate: 6 luni după ce am făcut geanta triunghi nu am vândut nimic. Dar treptat, lucrurile s-au schimbat – nu stiu să-ți spun cum. Mergeam la târguri de profil prin Centrul Vechi și vindeam tot. Au fost oameni care au avut încredere în mine încă de la început.”

Laura Olaru – geometrie și design 

Laura își dorea să facă altceva decât ce făceau alți producători de genti și, cum dintotdeauna i-au plăcut lucrurile geometrice, clare, drepte, frumoase, fără sclipici și fără strasuri, a creat gențile pe care ea însăși voia să le poarte. 

Mie îmi place negrul, îmi plac lucrurile armonice. Asta sunt. Eu nu plătesc oamenii să scrie despre mine, să posteze sau să vorbească despre mine. Și nici nu vreau să dau bani influencerilor să zica ce mișto sunt gențile pe care le creez. Nu blamez nimic din ce se întâmplă azi, fiecare face cum crede și cum simte, dar eu cred în onestitate. Și cel mai mult, cred în femeile care mă cumpără și mă poartă. Pentru ele fac ceea ce fac în fiecare zi.”

În ziua în care domnul Paul, maestrul de la care a învățat Laura tehnicitățile genților i-a spus că și-a făcut foarte bine treaba, Laura mărturisește că și-a îndreptata spatele și a văzut lumina. Și nu mică i-a fost mirarea când domnul Paul a început să o ajute cu tipare, cu piei, cu cartoane, a învățat-o ce e salpa, unde să folosească un anumit accesoriu. 

Desenele Laurei și schițele pentru prototipuri.

„Modelele erau gândite de mine, dar dacă nu era domnul Paul nu cred că ajungeam aici. Mă refer strict la partea de execuție. E foarte important la ce maestru intri ucenic. Eu am avut noroc. De la domnul Paul am învățat că geanta trebuie să aibă o statură. Geanta trebuie să stea în picioare. Desigur, nu vorbim despre plicuri și saci moi. Geanta trebuie să aibă un tipar făcut la cea mai mică precizie, pentru că, dacă piesele nu sunt asamblate unde trebuie, e compromisă. Ne-a luat ani de zile să învățăm toate lucrurile pe care le știm astăzi.”

„Geanta trebuie să aibă o statură. Geanta trebuie să stea in picioare.”

E foarte greu să începi de la nimic. Și Laura a învățat foarte această lecție. Dar seriozitatea cu care și-aprivit poveste și faptul că nu a renuntat, nici în cele mai grele momente. 

Un mic exercițiu de vopsire a pielii alături de Laura. Concluzia? Și cea mai simplă etapă necesită atenție și concentrare.

„Noi, femeile, avem niște atuuri extraordinare. Deschidem foarte multe uși. Să știi că eu în viața asta am rezolvat foarte multe lucruri pe care soțul meu nu le-ar fi rezolvat. Probabil că e și starea asta a mea, dar eu cred foarte mult că Dumnezeu mă iubește și că m-a ajutat foarte mult să ajung aici. Cred că a fost ecuație de conjuctură, un pic de talent, un strop de pasiune pentru modă și multă inspirație de la femeile mișto care mă înconjoară, perseverență și consecvență mai mult decât toate. Știi de câte ori am zis c-o să renunț? De atâtea ori am zic și că o să merg înainte. 

Laura, în atelier, alături de soțul ei și de doamna Filica.

Cea mai mare provocare de gestionat a fost lipsa banilor, pentru că Laura lucrează într-o industrie în care banii sunt o resursă care îți dă acces la tot ce ai nevoie pentru realizarea unei colecții: mașini, materiale, mână de lucru, ș.a.m.d. dar, vorba ei, „nimic nu e imposibil: dacă ești viu, sănătos și vrei, du-te oriunde!”

„Nimic nu e imposibil: dacă ești viu, sănătos și vrei, du-te oriunde!”

Cel mai frumos Laurei i se pare faptul că nu are zile la fel. Nu are timp să se plictisească și nu rămâne blocată în același ritm. E o libertate pe care a câștigat-o muncind din greu, zile și nopți. 

„Mă trezesc, plâng că nu-mi iese, mă apuc din nou de treabă. Scriu poezii. Am și publicat un volum de poezii. Mi-ar fi plăcut să citesc mai mult, doar că sunt prea concentrată pe ceva și am nevoie de un timp de odihnă și de reculegere pentru a citi. Îmi plac poveștile altora. Îmi place foarte mult poezia. Muzică aș asculta tot timpul. Când în mașină, dansez. Dacă n-aș avea muzică, aș inventa-o eu. Îmi plac inimioarele. Văd inimi peste tot. Îmi plac integramele. Cel mai mult îmi place soarele și faptu că mama mă sună în fiecrae zi. Îmi pace să fiul meu e alături de mine și mândru de ceea ce fac.”

Detalii din atelier

A ales să dea numele ei și brandului pentru că a vrut să-și asume că va duce și greșelile și bucuriile care vin o dată cu el. „Mie îmi plac toate gențile mele. În momentul în care creez o colecție nouă, nu-mi mai place nimic, dar ulterior ajung să le iubesc. Când e timpul însă pentru o colecție nouă, n-ai vrea să știi cum sunt, îi fac lui George capul dâmburi.”

Cea mai recentă colecție creată este închinată lui Constantin Brâncuși cu ocazia celor 145 de ani de ani de la nașterea lui. Anul trecut, Laura Olaru și prietena ei, Mihaela Teleagă, fondatoarea brandului Catch Michelle au lansat colecția Route 66 la L.A. La finalul anului trecut a creat și colecție capsulă, realizată împreună cu Il Passo cu accesorii din piele velur, ciocate și genți.

Cel mai vândut model dintre toate rămâne geanta triunghi, iar locul preferat al Laurei rămâne în atelier, acolo unde poate să creeze tot ce visează. „Până să devin brand, eu am demonstrat 9 ani, încontinuu, fără pauză. În primul rând mi-am demonstrat mie că sunt în stare să fac toate aceste nebunii; triunghi, cerc, cilidru, bomboană – am foarte multe lucruri visate și create.”

Iar Laura mai are încă multe vise de visat și genți de creat. 

2 Comentarii

  1. Felicitari, Laura, felicitari, Georgiana! Ata de adevarata si de frumos interviul ca am o lacrima in coltul ochiului si-mi simt inima. Te cunosc, Laura dar te descopar in fiecare zi, m-am vazut acolo, cu voi, in atelierul micut, am revazut coltul tau din mall, zilele trecute, nu te cunosc, Georgiana dar stiu ca se va intampla, intr-o zi…Va imbratisez cu drag pe amandoua. La multi ani noua si sa ne fie viata primavara!

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here