Când am luat la mărunțit povestea de viață a lui Claude Monet, aveam în spate o curiozitate personală. Oare să fi fost și el la fel de trist ca Vincent van Gogh? Oare să îi lege pe artiști acest fir invizibil al nesupunerii , capabil să ducă la deznădejde totală într-un final?
Iată care a fost primul lucru pe care l-am aflat despre el:
„Am fost nedisciplinat din naștere. Nu m-am supus nici unei reguli, nici măcar în copilărie. Acasă am învățat puținul pe care îl știu. Școala mi s-a părut a fi o închisoare, nu reușeam să mă împac cu ideea de a sta acolo, nici măcar 4 ore pe zi, când în tot acest timp lumina soarelui invita afară, când marea era așa blândă și când era o mare bucurie să stau în aer liber sau să mă plimb de-a lungul apei.”
Și am continuat.
Până la vârsta de 14 ani și-a adus la exasperare tatăl, Adolf Monet, având un caracter zburdalnic și neastâmpărat. În ochii tatălui, Claude trebuia să învețe meserie, trebuia să preia afacerea familei. Doar se mutaseră din Paris, 45 rue Laffitte, în Le Havre, un orășel-port de pe coasta Normaniei pentru a prospera. Claude avea doar cinci ani când părinții decid schimbarea de peisaj. Ce nu știau ei era că băiețelul avea să fie fascinat de natură, de culori și de un vis mai îndrăzneț.
Chiar și atunci când reușea să se potolească pentru câteva ore în interiorul unei clase de curs, Claude o făcea pentru că găsise metoda perfectă de a rezista. Pe marginile caietelor și ale cărților, desena fețele învățătorilor săi. Doar că erau exagerate, ceea ce îl face în scurt timp un caricaturist cunoscut în Le Havre.
”Dobândisem multă iscusință, la 15 ani eram recunoscut în tot orașul ca fiind un caricaturist. Reputația mea era atât de răspândită încât eram căutat de peste tot pentru a face o caricatură-portret. Luam bani pentru desenele mele. Dacă o țineam așa, astăzi aș fi fost un milionar.”
Poate că astăzi n-am fi avut faimoșii nuferi pictați ai lui Claude Monet dacă nu ar fi existat și un Eugène Boudin care să îi fi îmbogățit viziunea micului artist. Poate că astăzi Claude Monet ar fi fost doar un bun caricaturist din Le Havre. Chiar și el o recunoaște (”Dacă am devenit un pictor, îi datorez acest lucru lui Eugène Boudin”).
”Mă uit cu mare drag la schițele tale. Sunt amuzante, înzestrate, promițătoare. Ești talentat, se vede dintr-o singură privire. Dar sper că nu te vei opri aici. Este un început bun, dar în curând te vei sătura de caricaturi. Studiază, învață să observi și să pictezi, desenează peisaje. Sunt atât de frumoase, marea și cerul, animalele, oamenii și copacii, întocmai cum le-a creat natura, cu ale lor caractere, cu felul lor natural de a fi, în lumină, în aer, exact așa cum le este firea.”
Discursul lui Boudin aproape că m-a convins pe mine, dar nu și pe tânărul Monet. Deși ochiul artistului Boudin văzuse potențialul lui Claude, cel din urmă nu observa frumosul din tablourile pictate de Boudin. Sentimentul de apreciere nu era reciproc. Drept urmare, s-a simțit măgulit de reacția pictorului, dar nici vorbă să învețe de la el: ”Nu puteam să sufăr picturile sale, când se oferea să mă ia alături de el pentru a shița pe câmpuri, mereu găseam un pretext pentru a refuza politicos. Ce aș fi putut învăța eu de la un personaj atât de ridicol precum Boudin?”
Dar. Întotdeauna exită un dar chiar și pentru cel mai puternic caracter, așa cum se portretiza Monet în tinerețe. Dar Boudin a încercat de mai multe ori, cu prietenie și bunăvoință, până când Claude a rămas fără pretexte. Astfel i s-a alăturat pictorului. Rezultatul?
”În sfârșit mi-am deschis ochii și am înțeles cu adevărat natura. În același timp am învățat să o iubesc. I-am analizat formele din creion și am studiat-o folosind culorile.”
Ce îi datorăm lui Monet?
Aproape 2000 de picturi și un curent: Impresionismul.
Doar că drumul până la ele nu a fost ușor. Cu toate că avusese revelația culorilor și a naturii, tatăl său avea în continuare obsesia afacerii. Astfel Claude decide să își urmeze pasiunea fără permisiunea părinților: se mută la Paris, se întreține singur datorită caricaturilor, urmează sfaturile lui Boudin, rămâne acolo patru ani.
Familia în continuare refuză să cadă de acord în ceea ce privește viitorul său, astfel încât văd stagiul militar ca pe o portiță de scăpare pentru Claude.
Nu și el.
”Au greșit. Cei 7 ani de serviciu militar îmi păreau o aventură. Nimic nu era mai perfect pentru mine ca soare arzător, ca sunetul de pușcă, ca nopțile petrecute în deșert. Așa că am răspuns tatălui meu cu un superb gest de indiferență. Am petrecut în Algeria doi ani fascinanți. Învățam permanent ceva nou. Nu poți să îți imaginezi cât de mult s-au îmbogățit atunci cunoștințele mele și câtă viziune am acumulat. Amprentele lumii și culorii s-au sedimentat atunci, dar mult m-ai târziu le-am folosit. Dar au conținut miezul de la care am plecat în căutările mele.”
Febra tifoidă l-a trimis acasă după cei doi ani de aventură. Chiar și în convalescență Claude Monet nu a încetat să picteze, ceea ce poate că îi ridică vălul de pe ochii tatălui. Conștient de puterea pasiunii fiului, Adolf Monet decide să îl susțină – evident, tot în termenii și condițiile impuse de autoritatea paternă.
Astfel, după recuperare, Claude este trimis la Paris pentru a-și lua în serios rolul de pictor, pentru a studia, pentru a-și găsi un mentor. În 3 ani face progrese uriașe, organizează expoziții și recuperează stima familiei sale. Tot atunci se întâlnește cu Manet, relație care debutează cu un conflict.
Monet a îndrăznit. Ceea ce a împărțit lucrările sale în două categorii: admirate și criticate. Printre criticii săi se număra și Manet.
”A fost o inovație periculoasă. Nimeni până atunci nu îndrăznise asta, nici măcar Manet, care abia după mine a încercat să folosească tehnica plein air (în aer liber). Picturile lui erau încă încărcate de un stil clasic, iar eu nu am să uit niciodată disprețul pe care el l-a arătat pentru începuturile mele.”
S-a întâmplat în 1867, când Monet își construia stilul. Încă nu era complet format, dar se cunoștea pensula sa stăpânită de culoare și lumină, ceea ce îi șoca pe privitori.
”Într-o seară, m-am oprit pe stradă, în mijlocului unui grup de tineri, pentru a asculta ce se spunea despre mine. Atunci l-am văzut pe Manet venind, alături de alți doi prieteni. S-au oprit să privească picturile, iar Manet a spus batjocoritor: Uită-te și la acest tânăr care încearcă să lucreze în plein air! De parcă strămoșii s-ar fi gândit la așa ceva!”
Cu atât mai mare disprețul cu cât, cu un an înainte, Édouard Manet a fost confundat cu Claude Monet la Salonul de la Paris:
”La vernisaj a fost primit, încă de la intrare, cu urale: ”Excelentă pictură!” După care au urmat strângeri de mâini, felicitări și cuvinte de laudă. Manet, după cum vă puteți da seama, jubila. Supriza lui a venit în momentul în care a observat pânza pentru care era felicitat. Era făcută de mine. Era ”Doamnă în verde”.
Culorile, lumina, casa, grădina
Camille sau doamna în verde este cea care devine prima soție a lui Monet și cea care apare și în picturile ”Femeie culegând flori”, ”Picnicul”, ”Pe malul Senei”, . Alături de ea cunoaște și bucuria, dar și sărăcia, care îl copleșește într-atât de mult încât încearcă să se sinucidă.
”<<În ultimele 8 zile nu am avut nici pâine, nici vin, nici foc, nici lumină.>>, se plângea Monet în 1869, la 29 de ani. În același an nu a avut bani nici măcar pentru culori. A trebuit chiar și să ofere picturi pentru o pâine.”
Se spune și că o iarnă întreagă a trebuit să mănânce doar cartofi. Dar la fel de bine se spune și că exagera. Ca de exemplu, în 1868, a vândul una dintre picturi pentru prețul de 800 de franci ceea ce era de ajuns pentru a plăti chiria pentru un an. În același timp era înconjurat de prieteni cu nume celebre: Frederik Basille, Émile Zola, doctorul Paul Gachet – cel care l-a avut în grijă mai târziu și pe Vincent van Gogh.
Se recuperează, dar, ani mai târziu, o pierde pe Camille. Aceasta moare la 32 de ani, iar el rămâne singur cu doi copii: Jean și Michel. Cu toate că depresia îl acaparează, începe să picteze capodoperele pentru care devine cunoscut.
Se recăsătorește și găsește locul care avea să devină o mecca pentru turiști: Giverny.
Alice Hoschedé este cea de-a doua soție, alături de care rămâne până la sfârșitul vieții. La 42 de ani, cu cei șase copii ai ei și cei doi băieți ai lui se mută în Giverny, un loc pe care îl transformă după chipul și asemănarea pasiunii sale pentru natură.
”Giverny era un oraș alcătuit din 250 de locuitori și 100 de casuțe rustice. Efectul, în special pentru cei veniți din Paris, era magic. Cei care vizitau locul spuneau că este încântător, pitoresc, un paradis. Una dintre invítatele lui Monet a scris mai târziu în jurnalul său ca despre un ”tărâm al visurilor, întruchiparea unui loc de basm.”
Acolo Monet închiriază una dintre cele mai mari case, pe care o vopsește mai târziu în verde – culoare care a rămas în memoria vecinilor ca ”Verde de Monet”. Restructurează toată zona: scoate merii și legumele, pe care îi înlocuiește cu iriși, bujori și lalele.
Ce forme a luat arta lui Monet?
Muzeul Monet – în inima Impresionismului
Giverny păstrează 43 de ani din viața pictorului Claude Monet. Acolo s-a bucurat de recunoaștere. Criticii, ziarele, admiratorii îl numeau ”poetul naturii”, ”unul dintre cei mai iluștri oameni din câte au existat”. Mulți au vrut să îl viziteze pentru a ”prinde o fărâmă din talentul acelui zeu”, dar și pentru a perfecționa ceea ce s-a numit mai târziu ”trucul Giverny”: a picta în culori deschise, cu insistență de violet și verde.
Acolo Monet a cunoscut prosperitatea.
În Giverny și-a completat colecția de automobile. Era cunoscut pentru plăcerea pentru viteză, drept urmare primarul orașului a trebuit să publice un avertisment conform căruia cei care vizitau orașul, trebuiau să conducă ”cu viteza unui cal la trap obișnuit”.
În Giverny Monet ajunge să câștige, în 1912, doar din picturi, 369.000 de franci (când media atunci, la Paris, era de 1.000 de franci pe an).
Tot acolo pictorul devine cunoscut pentru splendoarea grădinilor. Fiind conștient de numele său și de curiozitatea oamenilor, a săpat o gaură într-unul dintre pereții gardurilor astfel încât cei care se opreau puteau să arunce liniștiți un ochi către proprietatea Monet.
”Lunch first!” Claude Monet era cunoscut ca fiind și un mare gurmand. Unii spun că pur și simplu mânca foarte mult, cât pentru 4 oameni, alții spun că era o combinație între cele două. ”He ate and drank in huge quantities the kinds of food and wine that satisfied his refined and discriminating taste. He loved foie gras from Alsace, truffles from Perigord, mushrooms that he picked himself at dawn.” Iar plăcerea sa pentru gastronomie i-a atins și pe alții, unul dintre invitații săi scrie apoi: ”You get the best cuisine in France at his house!”
Acolo întâlnește iarăși depresia. După moartea lui Alice, nu mai poate să creeze. ”La un an după moartea soției, Monet îi scrie lui Germaine, una dintre fiicele lui vitrege: <<Pictorul din mine e mort și ceea e a rămas este doar un soț a cărui mâhnire e de nepotolit>>. Unei alte fiice, Blanche, îi scrie că picturile sale sunt <<o glumă groaznică>>. Spunea că avea să se oprească din pictat.”
Casa și grădina care i-au hrănit sufletul au devenit și ele forme de artă: de la ”verdele de Monet” folosit pentru culoarea verandei, până la lacul de nuferi. Acolo Monet s-a oferit ca artă un doar prin pictură, cât și prin cum a trăit și ce a construit.
It is essential to make the pilgrimage to Giverny, in this flowery sanctuary, in order to better understand the Master, to better seize the origin of his inspiration and to imagine him still alive with us. (Gérald Van der Kemp)
Biografia „Mad Enchantment”
Ross King realcătuiește viața lui Claude Monet începând de la portretizarea prieteniei dintre pictor și Georges Clemenceau și nu se oprește decât la final, atunci când, în 1926, moare Monet și lasă în urmă un nume marcant: Prințul Luminii și tatăl Impresionismului.
Biografia te poartă pe urmele lui Monet astfel încât să citești despre pasiunile sale, arta, gândurile lui, dar și ale celor care i-au fost aproape.
Freywille – omagiu pentru Claude Monet
Bijuteriile înseamnă tot timpul o extensie a ta, o dezvăluire de caracter sau pasiuni. Trebuie doar să fii atent la cel care le poartă, cu siguranță vorbesc de la sine. La fel de grăitoare sunt și bijuteriile-omagiu pentru Claude Monet, create de Freywille. Preferatele mele: eșarfele și inelele.
@Mariana Petrova 
Iar dacă e să mă întorc, acum, la final, la întrebarea inițială: să fi fost Monet la fel de trist ca van Gogh? După toatea astea eu aș spune că a fost mai echilibrat. Suferința nu l-a ocolit,dar a fost recompensat de natură, de prieteni, de familia numeroasă, chiar și de societate.
______________________________________
Acest material face parte din campania Inspirația FREYWILLE, pe care suntem onorați să o găzduim pe canvasul nostru digital. Parteneriatul dintre CoverStories și FREYWILLE poartă în ADN-ul său conexiunea dintre artă, inspirație și povești frumoase, dar și dintre bijuterie, emoție și feminitate. FREYWILLE este unul dintre brandurile care ne inspiră și care creează alchimie folosind arta, pulberea de aur și emailul pentru a sculpta eleganța atemporală a bijuteriilor sale. CoverStories și FREYWILLE vă invită să citiți povești care inspiră, care umplu și care explorează și să descoperiți atemporalitatea unor bijuterii care ascund povești și trezesc emoții.
[…] Nedisciplinat din naștere – viața, personalitatea și pictura lui Monet […]
[…] Nedisciplinat din naștere – viața, personalitatea și pictura lui Monet […]