„E o cădere mai mare. Rapoartele de vânzări arată mai rău decât cele din aprilie și martie. Dar mă feresc să mă mai plâng. Fiindcă am prins și criza din 2009, mi-am dat seama că ne îndreptam spre o altă criză. Dar măcar atunci lucrurile erau controlate, știai ce te așteaptă, cam cât avea să mai dureze. Nu aveai în față un necunoscut total, ca acesta. Când a început pandemia și vedeam că se înmulțeau cazurile în Italia, am știut că o să fim năuciți. Nu doar noi, ci și freelancerii, actorii și așa mai departe. Nici bine nu am zis asta, că a trecut o săptămână și librăriile au sistat plățile.”
Ai fost poate pregătit emoțional, psihic.
Nu, nu. Am fost dărâmat. La Hyperliteratura am lucrat trei ani ca să ajungem la un nivel bun. Anul trecut a fost unul constant, aveam planuri formidabile, voiam să aduc mulți autori noi. Când mi-am dat seama că nu mai e posibil, am simțit că tot ce am făcut în trei ani s-a dus pe apa sâmbetei în două săptămâni. N-am fost pregătit.
După care mi-am revenit și m-am uitat la ce putem face în continuare. Dacă vom rezista (acesta este motto-ul meu și acum), vom fi bine. Încerc să-mi scot din cap așteptările pe care le aveam și să obțin ce este mai bun pentru autorii noștri. Și dacă trecem, atunci o să fim bine.
***
Rolurile pe care le are Andrei Ruse sunt multe. Nici nu m-aș încumeta să le descriu pe toate, nici n-aș avea cum să le știu. Dar sunt două roluri despre care am vorbit, la o cafea și un suc, într-o vineri dimineață: Andrei – scriitorul și Andrei – editorul. Așa am aflat că orașul său preferat, ca scriitor, este Iași. Am descoperit că poartă o armură de fier atunci când negociază pentru autorii săi. Am vorbit și despre carte, în perioadă de criză. Am râs. Am primit autograf. Maria ne-a fotografiat.
Dacă lectura nu ți-a fost prietenă dintotdeauna, cred că o să găsești inspirație și înțelegere în interviul care urmează.
Dacă ești scriitor debutant, Andrei mi-a povestit despre ce a contat pentru el când s-a lansat.
Sau dacă vrei pur și simplu să intri în culisele unei edituri, te invit la masa noastră.
Fotografii de Maria Bordeanu
Andrei, să știi că eu am făcut „cunoștință” cu tine când am împlinit fix 20 de ani.
Să ghicesc. Soni?
Da, da. Prietena mea cea mai bună mi-a dăruit cartea Soni. Mi s-a părut interesant și mi-am amintit acest detaliu înainte să vin. Și dacă tot am pomenit de a face cunoștință și de întâlniri premature, aș vrea să continuăm cu asta. Când și cum te-ai întâlnit cu cartea, Andrei? Poate ai vreo lectură preferată din copilărie. Cum s-a întâmplat la tine?
Eu nu am agreat lectura la început. Deși în familie aveam o bibliotecă mare, de la ambii părinți, mama fiind și o mare cititoare de SF, nu suportam să citesc. Mă plictisea teribil. Într-un fel, m-a și ajutat foarte mult pentru că atunci când am început să scriu, am căutat un alt tip de literatură. Cred că felul în care scriu e mai dinamic, mai cinematografic, mă bazez pe alte elemente prin care vreau să atrag cititorul.
Și de obicei, cărțile mele, cum a fost Soni, merg către un public necititor, neavizat. Reușesc să îl aduc de partea lecturii tocmai pentru că am fost un om care, la rândul lui, a fost un cititor neavizat. Și atunci am scris cărțile pe care mi-aș fi dorit să le citesc în perioada în care mă plictiseam. Ulterior, da, am citit foarte mult și am ajuns să simt altfel literatura, să o cunosc. Dar la început așa a fost.
Atunci când a început lectura să-ți fie dragă?
Întâlnirea cu lectura s-a făcut târziu, pe sfârșit de liceu, când l-am cunoscut și pe Octavian Soviany, care mi-a fost meditator la limba română. Mi-a schimbat complet percepțiile asupra lecturii.
Ce ecuație frumoasă. Să îți fie meditator și apoi să îi publici cărțile.
Da, da, e tare frumos. E omul care mi-a spus în clasa a 12-a că nu o să scriu niciodată serios. Dar când am debutat cu primul volum de poezie la 20 de ani, a cumpărat cartea, de curiozitate, și mi-a făcut cea mai frumoasă recenzie. Iar Soviany e destul de critic. Și nici n-a făcut-o din prietenie, că nu era vorba. Doar că ulterior am ajuns prieteni, iar mai târziu, editor-autor.
S-a schimbat frumos dinamica relației.
S-a schimbat complet. La liceul meu ne puneau să învățăm pe de rost texte și comentarii, iar cu Soviany, la meditații, învățam niște lucruri fabuloase, căutam culori în poezie. De exemplu, la un moment dat, parcurgeam un text de Eminescu, în care era vorba despre atingere. Soviany s-a ridicat dintr-o dată de la masă fiindcă nu înțelegeam și a ieșit din cămăruță. Mi-a zis: „Vin în două minute.”
S-a întors cu o elevă. Eu eram în clasa a 11-a, tipa era în clasa a 12-a, la actorie. M-am timorat, nici nu înțelegeam despre ce e vorba. I-a spus să se așeze în fața mea și să întindă mâna. După care mi-a zis: „Atinge-o.”
Îți dai seama că i-am atins puțin mâna, cu sfială. „Asta nu e atingere, asta e zgârietură! N-ai cum să înțelegi poezia, dacă nu știi să atingi o femeie.”, mi-a spus. Eu făceam asta la meditații și apoi mergeam la liceu ca să învăț pe de rost poezii.
E fantastic să ai profesori care să te ajute să înțelegi și altfel materia pe care ți-o predau. Ai simțit că a făcut vreun click experiența meditației?
Păi atunci cred că a fost clickul principal. Eram deja în perioada în care începusem să citesc. Dacă înainte chiuleam pentru a juca fotbal, atunci chiuleam ca să citesc. Era ceva foarte nou pentru mine. Avusesem o mare depresie sentimentală, începusem să ascult rock-uri, jazz-uri, ieșisem din matca normalității, începusem să citesc și să-mi fac o altfel de gașcă de prieteni. Chiuleam de la română ca să citesc alte cărți.
Atunci l-am cunoscut și pe Soviany, care a întors literatura pe toate părțile. De acolo a început, mi-a deschis gustul pentru creație. N-am crezut că o să ajung scriitor. Nici când am scris Soni, nu am crezut că acesta va fi drumul.
Când ai început să scrii?
Tot în liceu. Am scris un roman, pe care l-am aruncat apoi, un roman oarecum autobiografic.
Un jurnal?
Oarecum, l-am dus și în fantastic foarte mult. Începeau personajele să zboare. Un talmeș-balmeș. Îmi era drag să creez lumile acelea, era zona mea de intimitate, zona mea în care puteam să răbufnesc, să îmi exprim nervii, frustrările, era terapeutic. Iar apoi, din joacă în joacă, lucrurile au evoluat. Știu că în liceu, deși nu eram un puști popular, toată lumea mă striga Poetul. Dacă cineva avea nevoie să scrie o scrisoare unei iubite, apela la mine.
Râdem.
Simțeai că te definește?
Nu chiar, mi se părea drăguț, aveam și eu o identitate. Nu mă priveam ca un scriitor, doar cochetam cu asta.
Era ceva ce îți doreai la acea vârstă?
Nu aveam nici cea mai vagă idee. Mă frustra faptul că toată lumea părea să știe ce facultate să aleagă, unde să meargă. Mă simțeam ușor anormal. Ai mei mă băteau la cap să mă duc la facultate, iar eu nu înțelegeam de ce, nu știam ce voiam să fac. Am intrat apoi la Sociologie. Dar la facultate nu am rezistat, am plecat din prima zi. Doar că am folosit intrarea la facultate ca să nu merg în armată pentru că am și prins ultimul an în care se făcea. Atunci m-am angajat și am început să lucrez în Media Pro, apoi în comunicare, publicitate, toate amestecate cu lucrul creativ. Dar nu mă vedeam ca un scriitor. Era ceva pentru timpul liber.
Țin minte că am intrat pe Poezie.ro și am început să public texte, iar oamenii comentau. Mi se părea fantastic. Apoi a apărut un cenaclu, care avea loc în fiecare weekend. Oamenii pe care i-am cunoscut acolo îmi sunt și acum cei mai buni prieteni.
Pe atunci erau trei site-uri literare: Poezie.ro (unde publica toată lumea), Club Literar (acolo intrai doar pe bază de invitație) și blogul colectiv Hyperliteratura (înființat de un rebel rupt de Clubul Literar, Marius Ianuș). Eu am plecat de pe Poezie.ro pe această Hyperliteratura – de aici a pornit toată istoria numelui, pe care l-am și preluat. Prima dată a fost blogul de creație, în 2005, după care l-am preluat eu în 2010, a devenit revistă, iar acum este editură.
După ce am debutat ca poet, imediat am ajuns să lucrez ca redactor-șef la o editură. La Tritonic. Atunci am învățat ce înseamnă editură cu adevărat. Veneam dintr-o lume boemă, în care nu înțelegeam cu adevărat cum stau lucrurile. Și am prins drag de roman. Nici nu mai scriam poezie. Nu mai puteam. Nu mă mai regăseam.
Dar mai citești poezie acum?
Foarte mult. Cred că am peste 200 de volume de poezie acasă – selecțiile. Să scrii poezie este un foarte bun exercițiu. Dacă înveți să concentrezi în poezie, proza îți va ieși mult mai bine, ai alt control asupra cuvintelor. Eu văd foarte clar diferența între scriitorii care au cochetat cu poezia și cei care nu.
Cine te-a încurajat să continui cu scrisul?
Nimeni. Noi mai degrabă când ne citeam în public textele, ni le demontam.
Și nu simțeai că te rănește? Până la urmă pui suflet în textul acela.
Nu. Te călește. În momentul în care ajungi la public, nu te mai afectează niciun comentariu sau o altă recenzie negativă. Tu deja ai trecut prin filtrul unor oameni care scriu și care au valoare, ajungi să știi foarte bine nivelul la care ești, dacă ești corect cu tine însuți. Scopul cenaclului este de a te învăța să scrii.
Mă uit la foarte mulți scriitori tineri care nu au exercițiul expunerii. Au potențial, dar se vede că nu s-a lucrat cu ei. Încep să filozofeze – ceea ce la cenaclu, de prima dată, învățai că nu se face. Apoi să nu fi moralist, să nu cauți să spui tu cum e bine. Sunt niște lecții de bază. Nici nu vor să dea manuscrisul unui scriitor cunoscut fiindcă ei caută doar să fie lăudați.
Sunt totuși câțiva buni care au ieșit din școlile de creative writing, dar din acelea care sunt exigente. Uite, cum ar fi Tudor Ganea, un autor tânăr, care se vede că a lucrat mult, că a vrut să se expună. E foarte important, din punctul meu de vedere. Eu când termin un manuscris, și acum, mă consult cu scriitori și accept orice fel de opinie.
Legat de scris, ai vreun ritual, vreun obicei?
De obicei scriu noaptea. A început de la faptul că e liniște, că nu sună telefonul, că nu mă deranjează nimeni, nu mi se întâmplă să fiu preocupat de alte lucruri. Când scriu, nu mai știu ce se întâmplă în afara mea. Mă izolez complet.
Apoi, am trei etape de lucru: brutul, partea în care introduc elementele care contează cel mai mult, storyline-ul, apoi partea de cizelare (care îmi place foarte mult). Trebuie să curgă totul. De exemplu, sunt atent să nu fie cuvinte cu prea multe consoane, unele după altele.
Apropo de muzicalitatea din poezie, nu?
Da, da. Pentru cartea „Despre tristețea femeilor frumoase” am lucrat cel mai mult la asta. Nu la toate poveștile, dar la majoritatea. Sunt, cred eu, cele mai bine scrise din ce am publicat până acum, cel puțin povestea cu bătrâna și cea cu fetița căreia îi moare mama. Am avut și 40 de variante la ele. Voiam ca începutul să fie perfect, să dau cititorului coordonatele perfecte. La un moment dat știam și textul pe dinafară. Am lucrat constant. Povestea cu bătrâna a fost scrisă în 2 ani continuu. Știam că există un potențial al poveștii foarte mare și tot nu-mi plăcea cum ieșea.
Ești de firea ta un om răbdător?
Nu, deloc. Chiar mă întrebau prietenii cum pot fi așa de tipicar în literatură. E altceva. Am perioade când nu am răbdare, atunci scriu bruturile. Și am perioade când mă simt odihnit și mintea mi-e clară, atunci mă ocup de cizelare.
Ai tot continuat să îți asumi diverse roluri: de editor, de redactor, de PR . Nu vreau să te întreb care rol îți vine mai bine fiindcă există perioade și perioade în viața noastră și poate că într-adevăr, toate se întâmplă la timpul lor, dar te invit să-mi povestești despre cum se împacă rolul de scriitor cu cel de editor?
(Râde)
Aparent bine. Dar în interior se dau niște conflicte mari.
(Râdem)
Povestește-mi mai multe.
În primul rând, de doi ani, lumea mă percepe ca editor, peste tot sunt invitat ca editor, interviurile le dau ca editorul Andrei Ruse, sunt invitat să țin conferințe ca editorul Andrei Ruse. La început nu am sesizat lucrul acesta, dar apoi a început să mă deranjeze. Până atunci fusesem scriitorul Andrei Ruse. Bine, la început eram „ală care a scris Soni”. Scrisesem al doilea roman și nimeni nu-l băga în seamă. Abia la Zaraza s-a încheiat povestea.
În schimb, la noi, la Hyperliteratura, e o familie. Toți care ne-au cunoscut, au simțit același lucru. S-au întâmplat lucruri frumoase în conjunctura asta. Nici nu pot să aduc un autor nou fără să mă consult cu restul. Oricum au încredere în mine, dar mă consult cu ei, în general. Nici nu avem o relație tipică de editor-autor. E la mijloc o relație de prietenie.
Dacă mă întâlnesc cu un autor, mă întreabă ce fac ceilalți. Dar nu mi-am dat seama de importanța ei până când nu au început oamenii din exterior să remarce acest lucru. De exemplu, anul trecut, a fost prima dată când am organizat un eveniment-party, de sfârșit de an. Am chemat pe toată lumea: autori, oameni care au colaborat și care au lucrat cu noi, cititori, bloggeri.
Citește și „A părăsi o țară nu este de ajuns.” – Interviu cu scriitorul Grégory Rateau
Oferiți cititorilor voștri o bună parte de responsabilitate și de participare la aproape tot ce vi se întâmplă.
Am început editura aceasta cu zero bani. Am început cu un crowdfunding. Noi nu existăm fără cititori. Așa am ajuns la aproape 30 de titluri publicate, cifră de afaceri mare (anul trecut). Numai datorită cititorilor. Fiecare autor vine cu publicul său, care descoperă și alt autor. Și tot așa. Eu de exemplu, am venit cu publicul tânăr care l-a descoperit pe Soviany, pe Aldulescu șamd. Ei, cu publicul cunoscător deja de literatură bună.
Cum a fost trecerea de la revistă la editură?
Cea mai grea a fost.
Dar ce te-a împins să faci saltul acela curajos?
O chestie pe care o regret. Am gândit-o atunci altfel. Am spus că Hyperliteratura va fi un brand, care să conțină Revista, o Editură și un pub-librărie. Voiam anul acesta să-l deschid. Aveam și locul, și oamenii.
Unde anume?
În Sibiu, ca să experimentez la început cu un loc mai mic. Dar s-a dat totul peste cap. Nu știu când va mai fi și dacă.
Spuneai că vedeai toate acele trei elemente într-un singur brand Hyperliteratura.
Da, cred că a fost o mare greșeală pentru că revista nu mai putea funcționa în același timp cu editura. Una trebuia cedată. Nici nu mai puteam psihic după 7 ani de revistă, nici nu mai aveam timp, dar nici lumea nu înțelegea ce facem. Nu eram percepuți cum trebuie, era un haos ca imagine.
Abia acum suntem complet transformați în editură. Și din punctul acesta de vedere, pandemia a ajutat foarte mult. Ne-a dat o pauză de două-trei luni în care să regândim multe lucruri, printre care și site-ul și magazinul propriu. Și acesta cred că a fost un lucru important. De exemplu, noi ne bazam foarte mult pe librării, nici nu mă interesa așa mult site-ul. Acum site-ul a devenit principala sursă de venit, care aduce mai multe venituri decât librăriile.
Ce ai învățat de când se întâmplă toate astea?
Oh. Multe. Am făcut multe greșeli, mai ales la început. M-am schimbat eu foarte mult. M-am maturizat.
Și responsabilitatea a fost pe măsură.
Una este să vorbești despre cărți și despre cum ai vedea o editură, din exterior. Alta este când editura e pe buzunarul tău și când trebuie să economisești și să investești și să riști. Au fost momente când a trebuit să strâng mărunțișul dintr-un bol și să mă duc să iau parizer cu pâine. Au fost și momente din astea, da. Dar și momente extraordinare.
Înveți. Și înveți să îți asumi totul la un alt nivel. Apoi mai capeți și un alt fel de încredere în tine, chiar dacă mai greșești. Apoi capeți curajul de a investi. Mi-am dat seama că nu eram un tip curajos. Doar credeam că sunt. De exemplu, curajul de a face investiție, spre deosebire de a ține de banii aceia și de a fi precaut. Trebuie să riști.
Și acum, cu pandemia, am făcut același lucru. Știu că dispun de atâția bani, atunci îi pun pe toți la bătaie. Ceilalți mi-au spus că sunt nebun. Nu sunt. De pierdut oricum pierdem. Important este cum pierdem: lent sau brusc și cădem în cap sau brusc și ne ridicăm. Eu văd perioada asta ca pe o bună oportunitate să crească mult editura. Dar trebuie să mă ducă capul să o gestionez. Și asta fac zilnic. Pe lângă grădinărit și bucătăreli.
Ai făcut banana bread?
Nu, nu. Eu chiar gătesc fain.
(Râdem)
***
Se lasă puțin tăcerea. Profit de această pauză din conversația noastră ca să împart cu tine un fragment din prima poveste care deschide cartea „Despre tristețea femeilor frumoase” și despre care Andrei a povestit că a muncit mult la construcție:
„Ceva l-a făcut totuși să-și ridice ochii din pământ în ziua aceea și să se uite spre fereastra larg deschisă de la hochparterul unui bloc vechi de numai două etaje. Atunci i-a întâlnit pentru prima oară privirea. Iar ea i-a zâmbit. Nu se așteptase la asta.
Involuntar și ușor fâstâcit, i-a zâmbit și el înapoi bătrânei. Situația l-a amuzat chiar, făcându-l să-și piardă șirul gândurilor, dar nu a dat mai multă atenție decât se cuvenea întâmplării. Și-a continuat drumul spre micuțul parc în care îi plăcea uneori să se ascundă de lume, să fumeze câteva țigări și să viseze nimicuri.
Banca ascunsă de la marginea grădinii era locul în care uita pentru câteva clipe de singurătatea lui și de haosul marelui oraș, cu care încă nu se obișnuise și-i părea că-i înghite pe indivizii timizi și tăcuți, așa cum era și el, lăsându-i să prigonească fără sens, ca niște fantome.”
(Femeia care se juca cu timpul, „Despre tristețea femeilor frumoase”, Andrei Ruse)
***
Ce-ți dorești pentru anul acesta?
Aveam planuri pentru anul acesta să iau Europa la pas. S-a dus și vara aceasta fiindcă nu o să-mi permit lucrul acesta în situația de față. Riscul e prea mare. Și bugetul subțiat considerabil.
Poate în România atunci?
Am locuit în multe orașe din România, deci nu cred.
Și în Iași ai locuit?
Este singurul oraș în care nu am locuit, dar mă duc aproape anual și stau două-trei săptămâni. E pe listă exact la locuit. Ca scriitor, aș putea spune că este orașul meu preferat. N-am avut lansări cum am avut la Iași niciunde.
Citește și Roxana Dumitrache, „scriitoarea care a reușit să îmbrace moartea în mătase”
Apropo de lansări, am văzut că recent a ieșit din tipar și un volum la care știu că ai muncit mult și că în jurul lui e multă emoție: Antologia George Vasilievici.
Vai de capul meu! Vai de capul meu! Nu mă așteptam să fie atât de greu.
Ai simțit o responsabilitate mai mare?
Da, foarte mare. Când îl cunoscusem pe acest George Vasilievici eram un puști, abia debutasem cu Soni. Eram la început. Mi se părea că eram un mare autor. După care, slavă Domnului, mi-am revenit. Atunci el scosese romanul YOYO, un fel de jurnal al unui junkist, foarte bine scris. Pe atunci scria la al doilea roman, pe care nu a mai apucat să-l publice, a apărut post-mortem, Viseptol.
Noi am avut o relație de prietenie scurtă, dar foarte intensă, am învățat foarte multe de la el. Moartea lui m-a devastat. Apoi, multă vreme mi-am dorit să mă implic într-un proiect dedicat scriiturii sale. A fost o perioadă lungă în care el a fost împărțit între găști literare, fiecare a încercat să și-l asume.
În sfârșit am dobândit și calmul, și experiența, și curajul să vorbesc cu familia lui, să îi explic ce fel de proiect vreau să fac, să ne adunăm toți forțele și să lăsăm conflictele deoparte ca să lucrăm împreună, să colaborăm și să iasă antologia perfect. Trebuie să arătăm lumii cine a fost acest personaj și cum ne-a influențat. Am început prin decembrie, dar în minte eu am avut cartea aceasta de vreo șapte ani.
Există vreun text preferat din antologie și pe care poate vrei să îl recomanzi?
Da, chiar aș vrea să fac un clip despre poezia sa preferată, se numește „Frumusețe”. Apoi mai e și romanul Viseptol. Nu știu cât de pregătită e lumea pentru acest roman, e o combinație de literatură junkie style, fantastic, născocitor, îți dă niște stări foarte ciudate. Este de o duritate extremă și o emoție puternică. Abia aștept să văd care o să fie impactul pe care o să-l aibă asupra oamenilor care îl vor descoperi.
***
Maria își așază aparatul în geantă, Andrei îmi mai povestește despre planurile pentru anul acesta. Printre acestea se numără și organizarea unui concurs de debut prin care să ofere Premiul George Vasilievici, o dată pe an, unui tânăr autor. O inițiativă care îl bucură și care îl sperie în același timp, având în vedere contextul de față.
Închid înregistrarea.
Andrei semnează povestea despre care îi spun că mi-a plăcut cel mai mult.
Afară e în continuare răcoare și miros de ploaie. Câțiva nori par să se adune în joacă, după care se face iar soare.
Mulțumesc, Andrei, pentru sinceritate și destăinuiri!
