Motivație? Nu, mulțumesc!

0
406
Timp de citire: 4 minute

Când am ajuns să mă bucur că am citit doar 10 de pagini? Când am ajuns să mă bucur că azi nu am fumat o țigară? Când am ajuns să răspund la întrebări doar cu ”nu știu”?

Poate că secolul acesta a fost numit în multe feluri, dar azi parcă cel mai bine îi șade cu un pseudonim de paradox. Avem distracțiile la îndemână, dar ne plictisim. Avem surse de informație, dar suntem dezinteresați. Avem pasiuni, dar nu suntem suficient de motivați. Și atunci care o fi problema?

Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc despre felul în care funcționează creierul uman, am descoperit și NLP-ul, l-am parcurs și pe Daniel Goleman, dar nimic nu se compară cu experiența. Când nu mai ai pe ce să dai vina, începi să privești în interior, unde de cele mai multe ori găsești orice răspuns.

Da, există un context care îți poate amplifica un succes.

Da, există salariu mic.

Da, există neîncredere în sine.

Da, există oboseală. Chiar și una cronică.

Da, există nevoia de a le lăsa pe toate și a te trânti în pat.

Da, există dorința de a face cea mai puțin solicitantă muncă. Chiar și de a nu mai citi.

Dar când se consumă toate? Când îți dai seama că nu mai ai pe ce să dai vina, începi să te dedublezi și să te uiți la tine din exterior. Și dacă ai norocul să-ți mai aduci aminte ce ai citit din cărțile despre creier, conștientizezi că nimicul îți aduce doar un alt nimic. Iar cu cât faci mai mult asta, cu atât mai bogat obiceiul de a nu face nimic.

Timp de un an mi-am dorit să alerg la un cross. 3, 5 sau chiar 10 km, căci maratonul încă pare materie de SF. M-am antrenat, am renunțat, m-am apucat din nou. Nu se îndeplinea nici un context astfel încât să îl bifez (motive: bani, timp, oboseală). Când s-a împlinit minunea înscrierii la primii 10 km dintr-un cross, motivația m-a ținut fix o zi. Ghici ce s-a instalat apoi? Sfânta treime: bani, timp, oboseală. Drept urmare, n-am renunțat, dar am scăzut din kilometri, dat fiind că nu m-am antrenat cum mi-aș fi dorit. Pregătită de cei 3,5 km inocenți ai mei, bucuria participării a fost atât de mare încât… am greșit traseul!

La borna care arăta kilometrul 4 m-am prins și eu că ceva nu este în regulă. Panică! La punctul de hidratare, doamnele drăguțe mi-au confirmat zâmbind că ”n-ai nici jumătate din traseu. Poți să te întorci sau poți să continui.”

În toată nebunia, sângele zvâcnind în obraji, părul ud și buzele uscate, n-am mai avut alternativă. Întoarcerea nu era opțiune, așadar cei încă 6 kilometri i-am alergat poate cu picioarele, poate cu mintea, poate și cu sufletul, ca Dean Karnazes. Dar nu am mai avut încotro, am făcut pace cu mintea mea: tot ce aveam de făcut, și eu, și ea, era să alergăm.

Cel mai mic efort posibil este confortul minții noastre. Orice eschivare îi trimite semnale de alarmă precum că ceva nu e în regulă și ar face bine să-și scoată armata la înaintare, o armată care în alte contexte de stres salvează vieți. Nu există timp potrivit pentru a face ceea ce îți dorești, exact cum nu există persoana potrivită la timpul nepotrivit. 

Do not take yourself for granted

Nu există nu sunt destul de motivat sau încă nu am destul curaj. Dincolo de linia zonei de confort există parte din lucrurile pe care ni le dorim: o iubire, un proiect, o discuție, o revelație, o schimbare. Nu trebuie să fii destul de motivat să iubești, cum nu trebuie să cauți motivație ca să lucrezi pentru ceea ce îți place sau pentru acel proiect la care tot visezi. Nu te trezești dimineața pentru a-ți căuta motivația, ci pentru a continua ziua de ieri. Sau pentru a începe să pășești concret în disconfort, indiferent că el înseamnă să iei o decizie, să mergi la terapie pentru a căuta răspunsuri, să schimbi jobul, să te antrenezi pentru un concurs, să te trezești înaintea tuturor pentru a avea mai mult timp pentru tine.

”Motivation is garbage” e felul lui Mel Robbins de a sintetiza faptul că suntem construiți în așa fel încât să ne eschivăm, ceea ce înseamnă pentru creier cam ce a făcut domnul Goe cu semnalul de alarmă din tren:

”Cu toții ne mințim cu ideea că trebuie să ne simțim pregătiți pentru a face o schimbare, că la un moment dat vom simți ce anume trebuie să facem, că vom avea încredere, ceea ce e o tâmpenie colosală. Tu crezi că singurul lucru care îți lipsește este motivația, ceea ce nu este adevărat pentru că felul în care suntem echipați nu este făcut în așa fel încât să facem lucruri care sunt inconfortabile, dificile, nesigure. Creierul nostru e făcut să ne protejeze de astfel de situații pentru că încearcă să ne țină în viață. Niciodată nu o să simți că vrei să o faci fiindcă motivația de a face acele lucruri nu există!”

Felul în care comunică creierul cu restul corpului este o discuție fără sfârșit, pentru că este atât de spectaculos, încât nu pot cuprinde cu mintea cum se întâmplă asta. Dar există. Orice factor stresor trimis către creier înseamnă o acțiune imediată: fugă, ezitare, oprire.

”Când discutăm despre noi și despre înclinația noastră omenească de a ne îmbolnăvi de îngrijorare, trebuie să lărgim noțiunea de stresori dincolo de sensul ei primar. Un stresor poate fi, de asemenea, anticiparea acelui eveniment. Uneori suntem destul de inteligenți ca să prevedem anumite lucruri și, bazându-ne numai pe anticipare, putem declanșa o stresoreacție la fel de energică pe cât ar fi fost în cazul producerii efective a evenimentului.” (Robert M. Sapolsky, în ”De ce nu fac zebrele ulcer?”)

Așadar doar gândul că vrei să vorbești despre o idee te poate opri din a o face. Dar există conștientizare și atenție asupra lucrurilor care se repetă. Există obiceiuri care pot fi restructurate astfel încât să pui 1% din ceea ce îți dorești să faci în To Do List. Ne plângem când oamenii nu se mai uita la noi ca la ceva special, dar ce se întâmplă când ne facem noi asta? Do not take yourself for granted. Citește despre tine, despre ce ți se întâmplă, ascultă-i pe alții, testează, inventează noi obiceiuri, odihnește-te, pune pe pauză tot dacă asta simți, dar nu rămâne acolo.

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here