Minunea – sau despre cum ignoranța naște monștri

0
262
Timp de citire: 4 minute

Am început-o fără nicio tragere de inimă. A scârțâit vreme de câteva zeci de pagini, apoi m-a intrigat. La final a ajuns să mă obsedeze. 

Autoarea își închipuie o poveste în anii 1850, în Irlanda rurală care nu și-a revenit total după Marea Foamete. Lib Wright, protagonista poveștii – o infirmieră instruită de însăși legendara Florence Nightgale (despre care am scris aici) – este chemată să supravegheze o copilă de 11 ani despre care se crede că e o minune vie. 

„Fata era foarte palidă, dar pielea irlandezilor era în general aşa, mai ales la roşcaţi, până când vremea o înăsprea. Prezenta şi o ciudăţenie: un puf foarte fin, incolor, pe obraji. Şi, în fond, minciuna fetei privind faptul că nu mănâncă nu excludea o dereglare reală. Lib îşi notă totul.”

Ce face cartea asta să fie de nelăsat din mână? Faptul că este gândită în jurul unei teme mari, care, tangențial le cuprinde pe toate celelalte. Și aici ar fi multe de spus despre modul în care sunt tratați copiii într-o familie, despre relația dintre mame și fiice, despre felul în care religia prost înțeleasă și greșit asimilată poate pune negura pe ochi, despre efectele superstiției religioase.

Scriu și șterg. Mi-e foarte greu să nu divulg mai mult decât este cazul căci aș vrea ca fiecare cititor să traverseze cartea asta cu propriile lui prejudecăți sau convingeri.

O poveste veche, dar cu personaje contemporane

„O masă de nori se despărți de parcă cineva ar fi desfăcut un tighel și lumina se revărsă.”

Anna O’Donnell refuză să mănânce de câteva luni și este considerată de unii o farsă atent construită, iar de ceilalți o minune care trăiește cu mană cerească. „Exista oare un singur aspect al vieții pe care această ființă să nu-l privească prin lentila groasă a superstiției?” se întreba Lib și mă întrebam și eu pe măsură ce descopeream tot mai mult din secretul cărții.

Lib este femeia puternică, ambițioasă, perseverentă, coerentă și cerebrală pe care parcă spațiul poveștii nu o poate cuprinde veridic. Ea e chemată să ateste o minune și pornește, fără să vrea într-o investigație laborioasă în căutarea Adevărului. 

Anna nu mănâncă. Din ce motiv? Este ea într-adevăr o minune? 

Ca cititor, aștepți. În fața ta se desfășoară o carte minunat construită, cu personaje construite lucid și cu senzația că pagina imediat următoare îți va arăta care e realitatea. Deși nu e cinematografică sau olfactivă, la final, gustul amar și mocirlos al oamenilor din comunitatea  care trăiește acolo, nu mi-a trecut ușor. 

Emma Donoghue © Punch Photographic, 2013. Sursa

Impostură versus nebunie

„Mai bine să te îneci în valuri decât să aștepți degeaba la mal.”

Într-un loc precum Irlanda anilor 1850, totul e religie. Oamenii cred mai mult decât orice în salvare, în rugăciuni și în ritualuri. Mai mult poate decât cred unul în celălalt. Nimic nu-i de netrecut în afara superstițiilor. 

Ce-am simțit în timp ce citeam este că, în cartea asta nu intră aproape deloc lumina. Mi s-a părut că totul e decolorat, gri, trist și pustiu dar, cu toate astea, am găsit o complicitate frumoasă care se naște fragil, dar de bun augur. Ba chiar, dacă stau bine să mă gândesc, sunt două complicități frumoase la care am fost martoră. 

O poveste memorabilă spusă de Emma Donoghue și o traducere impecabilă făcută de Andrei Dósa transformă Minunea mai mult decât o simplă lectură beletristică. Poate mai degrabă ar fi potrivit termenul de „roman de investigație” sau de ficțiune istorică cu fond real – deoarece povestea este inspirată de aproape 50 de cazuri de așa-zise „Fete care postesc” ridicate în slăvi pentru faptul că au reușit să supraviețuiască lungi perioade de timp fără hrană. 

Ba chiar, autoarea povestește că a fost intrigată multă vreme de istoriile acelor fete care țineau post și care, cu toate că erau ținute sub observație, ajungeau și să moară de foame. Senzaționalul, celebritatea și misterul le învăluia cu o aură care devenea din ce în ce mai atractivă. Astfel apăreau și cazuri care se dovedeau a fi doar despre fete care doar pretindeau că țin post pentru a se bucura de celebritate.

Donoghue articulează foarte multe întrebări actuale într-un alt context temporal, dar esența rămâne aceeași. Indiferent dacă nebunia colectivă alimentată de corupție și fervoare religioasă sau dacă haosul modern al mediilor virtuale în care trăim astăzi mai mult ca oricând reprezintă canvasul unor incertitudini, prejudecățile sau, după caz, ignoranța poartă cu ele aceleași meschinării deghizate, josnice și egoiste.

Minunea este, spre finalul ei, o minune. Dar nicidecum una la care v-ați aștepta. Citiți și-o să vă convingeți. 

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here