Timp de citire: 12 minute

„Lumea de mâine aparține tinerilor de azi, a căror sensibilitate și gândire își găsește mai mult decât un ecou, ci un imbold și o călăuză în muzica pop.” – Cornel Chiriac

Alexandru Belc a fost dintotdeauna cinefil și a știut că vrea să facă film încă din liceu. A cochetat cu montajul, dar în final l-a cucerit regia. „Mie îmi place mult documentarul – unde povestea se scrie abia la final, la montaj – simți altă adrenalină atunci când materialul e deja filmat versus tu acasă, la birou – când trebuie să pornești de la pagina albă. De aceea, filmul meu are atât de multă cercetare în el pentru că nu am pornit de la zero cu scenariul.”

Metronom, cel mai recent film al lui Alexandru Belc, a fost premiat în vara aceasta la Festivalul de Film de la Cannes, la secțiunea „Un certain regard”, pentru „Cea mai bună regie” și spune povestea de dragoste dintre Ana și Sorin, doi adolescenți dintr-un colț de București, din anul 1972.

Dar iubirea lor nu este una obișnuită și se derulează pe un fundal în care frica și curajul se contopesc – nu mai știi care are întâietate, cel puțin în colectivul din care fac parte cei doi adolescenți și-n lumea în care există Securitate.

Cum poate o voce să transforme o generație? Ce înseamnă să iubești pe ascuns – nu doar oameni, ci și pasiuni? Până unde mergi ca să-ți fie mai bine?

Am văzut Metronom de două ori într-o săptămână și m-a provocat. Așa că l-am invitat pe Alexandru să povestim despre culisele filmului, despre transformarea acestuia – de la un documentar despre Cornel Chiriac la povestea de ficțiune, despre limite, dar și despre el – ca regizor. Discuția a curs limpede și lin, prietenește, și sper să te facă curios să vezi filmul, dar și să-ți iei inspirație despre ce înseamnă un proces creativ și complexitățile din culise.

„Eu n-am vrut să fac un tablou al comunismului. Am luat un moment de tranziție din istoria comunismului de la noi, și încă unul foarte specific: anul 1972 –  când încă se gusta un pic de libertate și de falsă deschidere către Vest. Tinerii din film sunt tineri care au crescut în case interbelice, din familii care păstrează istoria ante-comunistă, iar asta m-a ajutat să-i creez și ca personaj colectiv, să le dau identitate.”, mărturisește deschis și apăsat Alexandru.

Știu că cercetarea pentru film a fost amplă și că a pornit, de fapt, de la ideea de a face un documentar despre Cornel Chiriac. Nu renunți la ideea asta, nu?

Nu, n-aș renunța. Dar trebuie să mă concentrez pentru că este foarte mult material și pentru că el are o personalitate foarte complexă. Există și mult folclor în jurul vieții lui, există și o așteptare în țară cum că trebuie să i se facă cumva dreptate fiindcă nu se știe cum a murit. Dar e foarte greu să mergi pe firul asasinatului lui, și atunci să faci un film fără să vorbești despre asta este iarăși destul de dificil.

Așteptările în România sunt mari din punctul acesta de vedere, mai ales din partea fanilor. E un subiect care rămâne în cercetare la mine. Mai ales că am atâtea materiale adunate – dosarele de securitate ale lui, ale părinților lui și ale celor cu care el a intrat în contact încât e păcat să nu le dramatizez cumva.

Alexandru Belc

Poate că aceasta este o ușă deschisă înspre un viitor film despre Cornel Chiriac, mai ales că în Metronom e un „show, don’t tell” frumos – chiar dacă n-ai trăit acele vremuri, înțelegi câtă influență a avut vocea lui doar prin câteva scene.

Da, el este prezent și în acest film, generează poveste, dar clar nu este un film despre Cornel Chiriac. Am plecat de la ideea să fac un film documentar despre el, dar după aceea m-am gândit la emisiune (n.red: Metronom) și la efectele pe care aceasta le-a avut pentru generația anilor ’70.

În același timp, am găsit în dosarele de securitate foarte multe cazuri de tineri care erau urmăriți pentru că ascultau emisiunea, pentru că îi scriau scrisori sau pentru că se întâlneau acasă și discutau, dezbăteau pe marginea emisiunii lui – total inofensiv din punctul meu de vedere. Dar nu și din punct de vedere al regimului și al securității.

Se depuneau eforturi fantastice pentru a-i combate, se dădeau directive școlilor să-i urmărească, li se spunea „un grup nesănătos pentru ceilalți”; se făceau broșuri care circulau intern în Securitate prin care se explica pericolul Europei Libere și al emisiunii lui Cornel Chiriac – Metronom, dar și cum se poate combate. Ei munceau ca să îndepărteze acest dușman al poporului.

Cornel Chiriac traducea și cântecele, chiar le citea înaintea melodiilor pentru cei care nu înțelegeau engleza – credea mult în puterea muzicii pop de a schimba generația tânără. Și chiar contribuia la asta. Iar tinerii chiar îi ascultau.

Am găsit menționări despre tot felul de cazuri concrete din Brăila, din Baia Mare, nume de grupări („Gruparea beretele galbele”, „Gruparea metronomiștii”) – ceea ce mi-a trezit interesul să caut arhive sau informații despre acei tineri care se întâlneau pentru a-l asculta pe Cornel Chiriac. Evident că nu am găsit așa ceva – cine  documenta o petrecere, un ceai dansant în care se asculta muzică?

Atunci mi-a venit ideea să creez eu o astfel de poveste plecând de la materialele pe care le aveam deja. Fiindcă citisem doar documente din perspectiva Securității, trebuia să mă duc și pe celălalt fir – al oamenilor care au trăit acele vremuri. I-am identificat foarte repede, mi-au dat și acces la dosarele lor de Securitate, mi-au povestit, mi-au arătat jurnale ținute din vremea aceea.

Dar ca să nu mă risipesc, a trebuit să mă concentrez pe o poveste. Și atunci m-am întrebat: „Ce e de fapt interesant aici?”, „Cum pot să prezint povestea?”.

Fiindcă de multă vreme îmi doream să fac un film despre un coming of age, o dramă de adolescenți, cu o adolescentă în prim plan, mi-am transferat de acolo personajul, l-am plasat în anii ’70 și am început să adaug pe personaj. Tot ce am construit a fost în jurul unei povești de dragoste. Restul e doar context istoric care a servit poveștii din centru. E clar că nu se putea întâmpla povestea lor, în acel fel, decât atunci. Astăzi cu siguranță e total diferit. Dar mi s-a părut interesant să arăt ce însemna o despărțire în anii ‘70, ce însemna să pleci din țară, ce însemna de fapt să rămâi.

„Tot ce am construit a fost în jurul unei povești de dragoste. Restul e doar context istoric care a servit poveștii din centru. E clar că nu se putea întâmpla povestea lor, în acel fel, decât atunci.”

Alexandru Belc despre „Metronom” – cel mai recent film al său premiat la categoria „Cea mai bună regie”, la Festivalul de la Cannes, secțiunea „Un certain regard”

Câți ani de cercetare ai adunat?

Sunt cinci ani. Am terminat „Cinema, Mon Amour” în 2015, iar în 2016 am început să deschid documente. Mie îmi place mult partea de cercetare, chiar dacă nu știam în ce direcție mă duc sau cum trece timpul. Mă așezam la 9 dimineața la birou, imediat se făcea 6 după-amiaza.

Te-ai simțit copleșit în vreun moment?

Nu, nu. Era atât de interesant încât mă duceam de pe un fir pe altul. Singura frică a fost să nu mă risipesc. Dar nu m-a copleșit.

M-a impresionat și intrigrat, în același timp, reacția Anei la final. Oare a fost din pură empatie?

Exact. De fapt e despre puterea de a ierta. Când ajungi să ierți? Când înțelegi situația. Am mai avut o idee de final, dar nu s-ar fi integrat în povestea de dragoste pe care am vrut s-o spun. Ori eu n-am vrut să fac un film despre comunism. Am refuzat complet ideea – n-am vrut nici măcar să pun în decor tablouri cu Ceaușescu, dar până la urmă am făcut-o pentru veridicitatea anumitor scene. N-am vrut nici măcar să menționez cuvântul „Ceaușescu”.

Am evitat să pun degetul pe comunism fiindcă e foarte simplu să faci asta, să povestești istoria din clișee vizuale. Dar până la urmă am folosit câteva resurse strict cât să servească povestei de dragoste, dar și să înțelegi fundalul fiindcă Securitatea de atunci nu însemna doar poliția.

Tăcerea e destul de prezentă în film. Nu ți-a fost teamă că asta ar putea îndepărta publicul?

Răspunsul scurt e nu. Poate că le-a fost frică producătorilor, care mi-au sugerat să nu fie prea static. Dar eu nu am avut emoții sau frică fiindcă am știut că dacă tăcerile sunt bine ținute, iar actoria e suficient de puternică, nu voi avea o problemă. E un limbaj care se folosește și astăzi.

Nu totul trebuie să fie dinamic și ultra montat. Valoarea și energia unei scene poate să fie captivantă fără tăieturile și dinamica despre care spui. Fără să intervii și să o manipulezi la maxim. Cu cât te uiți mai mult la un lucru, cu atât începi să vezi mai multe detalii.

Era o scenă într-un documentar cu o bandă de muncitori care tăbăceau piele – ți se părea lungă la început, după care intrai în convenția ei și începeai să vezi detalii. Observasem, la un moment dat, că jos la masă era o sticlă sau că o femeie purta cercei de aur, începeam să văd mai departe de niște oameni care tăbăcesc piele – începeam să văd, de fapt, cine sunt acei oameni.

Până la urmă, nu toți intrăm în aceleași convenții în filme și e normal să fie așa. Mie nu-mi plac filmele în care cel mai lung cadru are 3 secunde, mi se pare că mă păcălesc și nu am timp să diger lucrurile. Dar știu că există un anumit public și pentru asta, doar că eu nu sunt acel public – de aceea am vrut să fac un film care să-mi placă.

Asta i-am spus și echipei: dacă mie îmi place, o să placă și altuia. Dacă eu sunt mulțumit, vor fi și alții. Plus că știu că am suficient de mult bun-simț estetic încât să realizez când e prost. Îmi voi da seama. Mă încred mult în puterea asta, am văzut atâtea sute de filme, am citit atât de mult – ar fi o prostie să nu poți să aplici ceea ce ai acumulat.

Și uite că filmul atinge în punctele în care mi-am propus să atingă, că filmul se ține pe stâlpii pe care mi i-am propus. Dar la fel de bine putea să n-o facă. Iar dacă se întâmplă, ți-o asumi. Nu știu cum o faci, dar ți-o asumi. Sper să nu trec prin asta curând, deși asta e – până la urmă, mergi mai departe.

Mi-a plăcut mult ce-ai spus adineauri, că după o eventuală dezamăgire profesională e bine să te uiți în spate și să vezi ce ai făcut bine. E reconfortant și poate mai scapi de presiune.

Absolut, te uiți la ce ai făcut bun fiincă te ajută și pe tine să mergi mai departe. Dar nu e doar filmul în sine care rămâne în urma ta. E și felul în care ai lucrat cu echipa, câte uși ai lăsat deschise pe parcurs, cu câți oameni ai reușit să nu te cerți, cu cine pleci mai departe. Tu ai terminat filmul, dar pe următorul nu-l faci singur. Ccinematografia e un sat și dacă ești unul cu care nu s-a înțeles nimeni la filmare, rapid ți se duce vorba și când îți cauți altă echipă, va fi greu.

La mine pe platou se dansa. Când nu filmam, ascultam muzică – ca să creăm o energie, o stare – și electricieni și mecanicii de cameră dansau. A existat respect pe platou, fără orgolii și cine e mai tare dintre toți.

Am avut echipă bună, producătorii au avut grijă să-mi ofere lucrurile de care aveam nevoie, să am oamenii pe care i-am cerut. Tudor Panduru a avut la cameră o echipă excepțională – el având 33 de ani coordona oameni de vârsta părinților lui și îl ascultau și se înțelegeau din priviri. De aceea spun că și astea sunt la fel de importante ca reacția publicului și a criticii la lansarea filmului.

„Dar nu e doar filmul în sine care rămâne în urma ta. E și felul în care ai lucrat cu echipa, câte uși ai lăsat deschise pe parcurs, cu cine pleci mai departe.”

Alexandru Belc – regizor

Filmul a fost filmat anul trecut, în pandemie, când toate restricțiile erau activate. Știu că nu ți-a fost ușor nici să redai atmosfera anilor ‘70. Spune-mi despre o provocare care să te fi atins un pic mai mult decât te-ai fi așteptat.

Pentru mine cel mai greu a fost când am schimbat castingul principal cu o săptămână înainte de filmare. Lucrasem de vreun an cu alți trei actori pentru personajele principale (Ana, Roxana și Sorin), și din vina mea cumva că n-am reușit să-i aduc unde trebuie, când am început pregătirea nu a fost bine deloc.

N-am putut să lucrăm împreună. A fost un blocaj, și între ei, și între mine și ei. Ei așteptau de la mine foarte mult, eu nu puteam să le ofer mai mult decât ceea ce deja discutasem la repetiții. A trebuit să iau o decizie drastică. N-am luat-o de capul meu, m-am verificat cu restul echipei, dar toată lumea vedea că nu aveam chimie.

Mi-a părut rău, dar a trebuit să fac asta și pentru a-i nu expune pe actori într-un fel care nu li se potrivea, și fiindcă filmul stă în actori, trebuia să iau decizia cea mai bună pentru film. Cred că a fost și despre ambiția mea fiindcă mie îmi plăcea mult cum arătau împreună, mă înțelegeam bine cu ei ca oameni și am crezut că pot să-i duc în direcția bună.

Dar pe set am văzut că nu am puterea asta. A trebuit să iau decizia asta în favoarea filmului. Mă gândeam așa: dacă îl fac prost acuma, nu-l mai fac pe următorul sau îl fac foarte greu fiindcă trebuie să-ți speli „păcatele”.

Și așa a durat mult până m-am mobilizat – și în ideea filmului, a venit apoi și pandemia, nici banii n-au fost suficienți la început, iar când stai mult într-un loc, faci overthinking și începi să strici acolo unde e bine. De aceea, am luat toate aceste decizii. Trebuia demult să le spun actorilor că nu merge. Funcționează să crezi orbește în ceva, da nu întotdeauna. Uneori trebuie să-i asculți și pe ceilalți.

Cred că e o lecție bună. Ce altceva ai mai învățat nou despre tine lucrând la acest film?

Am învățat că am o anduranță foarte mare și că pot să duc foarte mult, pe moment – emoțional, fizic. Și că atunci când mă înham la un drum din acesta, știu că eu sunt responsabil și că nu îi transform pe ceilalți într-un „sac de box” în momentele grele, n-am nevoie să mă descarc pe altcineva.

Asistentul meu de regie este și un foarte bun prieten și stăteam împreună în același apartament atunci când filmam. Când am luat decizia de a schimba castingul, Cosmin se tot uita la mine și-mi zicea: „Hai, zi! Hai, zi ceva!”. „Păi ce să zic?”, îi răspundeam. „Facem asta, o să vedem – mai rău n-are cum să fie.” Nu rezolvam nimic dacă mă apucam să sparg farfurii, trebuia să merg înainte. Nici măcar n-am mâncat compulsiv. (Râde)

Ești un om răbdător în general?

Nu. Ba chiar sunt coleric și oamenii care trăiesc lângă mine știu asta. Mă enervez imediat. Dar la mize mari reacționez foarte bine. În schimb, la detalii sau mărunțișuri de zi cu zi mă poziționez mai prost.

Poate e o alintare?

Absolut, absolut. (Râdem) Poate când vreau ca toată lumea să mă înțeleagă. Dar când e o miză mare în joc, n-am pretenții ca alții să mă înțeleagă sau să mă ajute fiindcă știu că pot gestiona singur lucrurile. Nu știu cum e mai bine. Nu am stat să mă gândesc la lucrurile astea. Probabil că ar trebui să fie undeva la mijloc.

***

Cum îți hrănești creativitatea, Alex?

O hrănesc mai mult muzical. Chiar și în scrierea filmului, muzica a contat mult pentru mine. Am scris scenele ascultând muzică, apoi le-am dat loc și pe scenă. Am ales muzica din film și în funcție de starea pe care o are Ana în acele momente – fiecare melodie aleasă trebuie să corespundă foarte bine cu interiorul ei.

Cu asta mă hrănesc: ascult muzică, cânt.

„Am ales muzica din film și în funcție de starea pe care o are Ana în acele momente – fiecare melodie aleasă trebuie să corespundă foarte bine cu interiorul ei.”

Ce-ți place să cânți?

Nu sunt un virtuos, cânt puțin la pian, îmi place și muzica electronică, am și instrumente, sintetizatoare.

Organizezi mini-concerte pentru prieteni?

Nu, nu. (Râdem) Nici măcar nu înregistrez ceea ce cânt. Acum douăzeci de ani am avut o trupă, doar repetam și apăream în reviste, n-am cântat niciodată undeva. Îmi place mult muzica conceptuală, le mai trag pe o casetă, foarte lo-fi, dar n-am ambiția să ies în față – e o pasiune pe care o trăiesc în intimitate.

***

Lui Alex îi place subtilitatea și intimitatea. Poate fi acel prieten pe care nu l-ai mai văzut demult și pe care abia aștepți să-l întrebi ce a mai făcut, pe unde a mai fost fiindcă viața personală și lucrurile, cu adevărat, importante pentru el rămân în intimitatea sa, fără nevoia urgentă de a se expune în mediul digital. Iar eu am apreciat asta, în special acele povești pe care a ales să le mărturisească între patru ochi, la o cafea lejeră.

Iar acum, pe final, îmi amintesc un detaliu din conversația noastră care schimbă puțin perspectiva:

E o convenție și un compromis când te uiți la un film, știi? Nu îți poate oferi tot. Chiar dacă nu-ți place un element, dar poate te uiți pentru muzică, pentru actori, pentru povestea în sine. Dacă aștepți ca fiecare film să fie perfect de la prima scenă până la ultima, s-ar putea ca așteptările să nu fie chiar realiste. Nu are cum un film să bifeze toate căsuțele de pe lista ta de spectator.”

Mulțumesc, Alex, pentru povești! Și TIFF pentru mijlocirea interviului.

Dacă zilele acestea ești la Cluj, la TIFF, pe 23 sau 24 iunie, pune pe listă și vizionarea Metronom. Dacă nu, trebuie să știi că filmul poate fi văzut și la „Festivalul Ceau, Cinema!”, din Timișoara, pe 14 iulie, la „Filmul de Piatră”, în Piatra-Neamț și la „Anonimul”, în august.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

18 − 2 =