Memoriile lui Moehringer

0
177
Timp de citire: 4 minute

„… nu e întâmplător că o carte se deschide la fel ca o ușă.”

Cartea asta e una dintre cele care m-au salvat. Nu știu ce ar trebui să spun despre o carte care mi-a plăcut dincolo de toate fragilitățile ei. Habar n-am.

Dar citiți-o. O să vă salveze. E una dintre cărțile acelea care vorbește despre cum se construiesc oamenii. Și, într-o formă sau alta, toți avem un „bar” al nostru.

Dulcele bar (în original The Tender Bar: A Memoir) e una din cărțile pe care eu le consider lecturi-pod. Adică o bază sănătoasă prin care poți cunoaște o altfel de lume, așa cum e și Învățare de Tara Westover sau Eu o să vorbeşte drăguţ cândva scrisă de David Sedaris. Autorul – pentru cine nu știe, J.R. Moehringer este laureat al Premiului Pulitzer în anul 2000 şi cel care l-a ajutat pe Andre Agassi să-şi scrie propriile memorii, bine-cunoscuta Open (Publica, 2011) – e constructor și material în același timp. 

***

„Un bătrân băutor de bourbon mi-a spus că viața omului nu e făcută decât din munți și peșteri – munții trebuie să-i urcăm, în peșteri ne ascundem când nu le mai facem față munților noștri.”

Îmi vine foarte greu să scriu despre cărțile care mi-au plăcut mult și care îmi fac cunoscute universuri atât de firesc umane. Fac un efort ori de câte ori simt că-i rost de recomandare și îndrăznesc să adun câteva cuvinte într-o umilă invitație la lectură.

J.R. crește fără tată, dar dobândește o „colecție” de tați. Cu o atracție întunecată spre eșec, descoperă barul Publicans, spațiul de construcție și de deconstrucție, locul în care vine să-și plângă decepțiile și să-și anunțe victoriile.

„Ne duceam acolo pentru orice ne trebuia. Ne duceam acolo când ne era sete, bineînțeles, și când ne era foame și când eram morți de oboseală. Mergeam acolo când eram fericiţi, să sărbătorim, şi când eram trişti, să răbufnim. Ne duceam acolo după nunţi şi înmormântări, să luăm ceva ca să ne calmăm şi mereu pentru o doză de curaj înainte. Ne duceam acolo când nu ştiam ce ne trebuie, în speranţa că cineva ne va spune. Ne duceam acolo în căutare de iubire, sau de sex, sau de probleme, sau după cineva care dispăruse, pentru că mai devreme sau mai târziu toată lumea ajungea acolo. Dar cel mai adesea ne duceam acolo când trebuia să fim găsiţi.”

Scrie cu tandrețe și cu patos despre bar, despre oamenii de acolo, despre personajele care i se perindă, despre inițiere și despre pasiunea care ajunge să-i fie meserie. Scrie ca să-și aducă aminte, ca să le amintească altora de „barurile” lor, dar și ca să aibă un motiv pentru a păstra intactă atmosfera care l-a clădit și l-a inspirat.

***

„Ca poveștile de dragoste, barurile depind de o îmbinare delicată de sincronizare, chimie, lumină, noroc și – poate mai presus de toate – generozitate.”

Dulcele bar e o carte despre bărbați, despre baruri, despre legături, despre rădăcini, despre familie, despre dragoste și despre indiferență, despre viață și despre moarte, despre chinuri și așteptări, despre respect și prietenie. Poate fi și o carte despre smerenie, dacă te uiți în unghiul potrivit. Sau una despre decepții, dacă privești dintr-altul. Și, cred că de fapt, aici îi stă toată valoarea: că o poți privi din unghiul tău și poți găsi ceva diferit de mine sau de un alt cititor.

Dar, în esență, rămâne o carte despre construcție și despre căutare. A sinelui, a tatălui, a barului, a vocației, a prieteniei. Fără miză, fără soluții, fără lecții. Doar o colecție de memorii scrise jurnalistic, presărate cu înțelepciuni populare și personaje bine cartografiate.

„Doar trei lucruri-s sigure în viață. Moartea. Impozitele. Și barmanii.”

„Fiecare carte e un miracol, a spus Bill. Fiecare carte reprezintă un moment când cineva s-a așezat în liniște – și acea liniște e o parte a miracolului, fii sigur – și a încercat să ne spună nouă, celorlalți, o poveste.”

P.S.: da, poate fi o carte despre încrederea în sine și despre cum o poți dobândi. Sau, poate, asemeni pielii sau ochilor, încrederea se moștenește și atunci o parte dintre noi suntem pierduți. 

***

„Urăsc când oamenii mă întreabă despre ce e o carte. Oamenii care citesc pentru intrigă, oamenii care înghit povestea ca umplutura dintr-un biscuit Oreo ar trebui să rămână la benzi desenate și telenovele. Despre ce e? Orice carte care valorează cât negru sub unghii e despre emoții, și despre dragoste, și moarte, și durere. E despre cuvinte. Despre om față în față cu viața. Da?”

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here