Interviu cu scriitorul Matt Haig: De ce suntem obsedați de regrete

0
273
Timp de citire: 4 minute

Scriitorul Matt Haig discută motivul pentru care regretele de trag înapoi și cum putem duce o viață plină 

Oare chiar am lua decizii mai bune dacă ne-am putea întoarce în timp? Noua carte provocatoare și inspirațională a lui Haig, Biblioteca de la miezul nopții, ridică această problemă: relația noastră cu regretele și ce anume înseamnă o viață perfectă. Mai jos, autorul ne împărtășește de ce crede că ar trebui să nu mai căutăm tot timpul fericirea ca să putem duce o existență împlinită. 

Depresia mea era caracterizată de „Ce-ar fi dacă”? 

În primele zile ale carierei mele de scriitor, când încă nu eram faimos și nimeni nu auzise de mine, regretam tot timpul calea aleasă. Regretam că renunțasem la pian când eram mic pentru că mi se părea că nu era potrivit pentru băieți. Regretam că am mers la Ibiza și am dus o viață nesănătoasă. Regretam că luasem droguri, regretam că beam prea mult, regretam că nu dormeam suficient. Regretam tot felul de lucruri. Asta e natura și ritmul vremii și lumii în care trăim, una hiperconsumeristă, în care ni se spune constant să fim mai buni, să arătăm mai bine, să ne ameliorăm. Rezultatul e că mereu tânjim după o versiune mai bună a noastră, ceea ce duce la regrete. 

Desigur, nimic din toate astea nu ne ajută să ne revenim – nu ne ajută să ne schimbăm comportamentul. Dacă ne uităm la un dependent, de exemplu la un alcoolic, acesta nu e alcoolic pentru că nu ar regreta că e ceea ce e, ci pentru că nu poate fi altfel. Adesea, aceștia se urăsc și această ură de sine le hrănește adicția, nu ajută. 

Când înoți numai în regrete, acestea devin otrăvitoare. Nu avem o mașină a timpului magică, așa că regretele ne scot din prezent și ne închid în trecut. Sigur că există și avantaje să recunoști și să știi când ai greșit, mai ales dacă acele lucruri au rănit alți oameni; trebuie să fim deschiși la critică și autocritică. Problema apare când ne prăbușim doar în regrete, când nu schimbăm nimic și când decidem inconștient că merităm să fim nefericiți. Când folosim regretele ca să ne agățăm de nefericire. 

De foarte mult timp vreau să scriu despre vieți paralele. Mereu mi-au plăcut filmele și cărțile pe tema asta, dar nu găseam unghiul potrivit. Nimic care să nu semene cu O viață minunată și Sliding Doors. Apoi mi-a venit ideea pentru Biblioteca de la miezul nopții. Bibliotecile și librăriile sunt portalul nostru spre alte lumi și vieți, deci părea etafora perfectă – să existe acest loc între viață și moarte, infinit, cu rafturi care nu se termină niciodată și cărți care spun versiuni diferite ale vieții tale. 

Toți avem acces la alte vieți și lumi din propria viață – pentru că o putem schimba. Trebuie doar să ne schimbăm perspectiva ca să ne schimbăm situația, nu doar fizic sau profesional sau relațional – unele lucruri sunt în afara controlului nostru  – ci în termeni de cum gândim. În depresie și anxietate, nu există un buton pe care să apeși ca să te faci bine deodată. Drumul spre vindecare de asemenea probleme presupune să treci prin multe schimbări de perspectivă până accepți punctul în care te afli, până accepți lucrurile bune din asta, chiar dacă totul pare oribil.

Ajungi într-un moment în care trebuie cumva să găsești un gram de speranță sau o luminiță de care să te agăți, care se va mări și extinde peste timp și care te va face să crezi în viitorul tău. Mesajul acestei cărți e că trebuie găsite acele lucruri din viețile noastre care să ne facă să fim recunoscători și puternici ca să ne punem pe noi în centrul propriei povești. Viața nu e doar ceva ce ni se întâmplă. În Biblioteca de la miezul nopții, Nora, protagonista, simte că viața i se întâmplă, dar ajunge cineva care preia controlul asupra propriei vieți. 

Nu e mereu ușor să vedem ce e frumos și merituos în viață. Toate experiențele cu probleme mentale sunt diferite, dar, în cazul meu, căderea mea nervoasă a făcut parte importantă din modul în care acum apreciez viața. Înainte de căderea nervoasă eram foarte nerecunoscător și vedeam numai jumătatea goală. Numai după ce am trecut prin iad și printr-o depresie cu gânduri de suicid am reușit să găsesc lucrurile pentru care să fiu recunoscător, pentru că m-am confruntat zilnic cu ideea că trebuie să rămân în viață. 

Cred foarte tare în ideea că toate lucrurile se leagă. Că bucuria și disperarea sunt, în mod fundamental, fețele aceleiași monede. Cele mai negre momente din viața mea m-au dus la cele mai bune momente din viața mea, iar acestea nu ar fi fost posibile fără cele dintâi. 

Pentru că oamenii pe Instagram își curatoriază viețile atât de tare, ne putem convinge că unii chiar au vieți lipsite de durere, suferință, stres. Dar nu e pentru nimeni așa. Nu suntem programați să fim fericiți pentru eternitate. Ar fi o viață pe o singură notă muzicală. E oribil când trecem printr-un moment greu, dar confortul vine din a ști că asta va deveni o amintire care va ameliora viitorul.

Perspectiva asta e greu de internalizat de oamenii care se lovesc de depresie sau de un moment dificil în viața lor. Un lucru specific depresiei e că îți anulează orice perspectivă, că deodată ești doar într-un prezent dureros și crezi că așa va fi viața ta pentru totdeauna. Nu mai crezi că se va schimba, că va alterna, asta e o condiție sistemică a depresiei. Trebuie să te agăți de lucrurile care se pot schimba, să te agăți de momentele de speranță – acele ceruri de noapte perfecte sau orice crezi tu că e frumos și pe care poate nu-l vezi atunci. Dar la un moment dat vei vrea să le vezi și pentru asta trebuie să vrei să mai fii aici. 

Nu cred că putem fi fericiți doar încercând

Fericirea e grozavă, dar recunoștința și calmul sunt mize mai ușoare. Fericirea e un efect secundar al celor două. Viața e despre a-ți aminti cine ești, că tu ești Eu-l de acolo. Tu nu ești nici depresia, nici fericirea. Eu folosesc o analogie: tu ești cerul, nu norii. Norii trec, cerul și soarele sunt mereu dincolo de ei. Nu încerca să dispari într-o emoție pentru totdeauna, acceptă că viața e schimbătoare.

Un final fericit arată ca un început. Un final fericit nu înseamnă doar să găsești slujba sau persoana potrivită, nu înseamnă doar să rupi firele sau să închizi cartea. Finalurile fericite nu sunt încheierea perfectă. Obișnuiam ca pentru cărțile mele să mă gândesc la tot felul de finaluri rotunde pentru personaje, dar viața nu e așa. Un final fericit înseamnă posibilități.  

Interviu în exclusivitate în limba română, parțial preluat de pe Harper’s Bazaar UK.

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here