Leadership cu Mihaela Gînju: „Suntem suma colecțiilor noastre de povești.”

0
965
Timp de citire: 15 minute

Sunt interviuri pe care le primesc ca pe un soi de cadouri. Iar acesta este unul dintre ele – primul interviu luat via Skype, în care ne-am invitat una pe alta, în sufragerie, la o cafea. Mihaela Gînju este partener şi Director Executiv al ERUDIO, o companie al cărei obiect de activitate este crearea şi derularea de programe educaţionale inovatoare, la graniţa dintre cultură şi business, adresate top-managerilor din companiile româneşti. După o idee originală ce îi aparţine, ERUDIO a lansat conceptul „Erisma – Leadership creativ”, primul concept de acest fel din România.

Mihaela, întâi de toate, povestește-mi puțin despre tine și despre rolurile pe care le trăiești acum.

Ce fain! Nu m-a întrebat nimeni asta până acum. Păi, s-a întâmplat să plec în viață aparent pe două cărări total opuse, dar în același timp, simultane. Adică școala normală, cu toate ale ei, cu studii de matematică, biologie și chimie, după care a urmat facultatea la ASE. Și, în paralel, de dinaintea școlii – deci bine îndoctrinată -, de pe la 4 ani, am început cu educația în arte, care a continuat pe tot parcursul celeilalte școli. Altminteri, cu examene și colo, și colo. Doar că unele erau despre emoție și expresivitate, iar celelalte erau despre rațiune, logică și organizare. 

Memoria și imaginație erau necesare în ambele. Emoția în școala normală însă, nu era necesară; ceea ce aveam acolo era emoția prieteniei și emoția mentorilor, a profesorilor pe care îi simțeam aproape. Așa am ajuns în viață la 23 de ani, fără nimic clar despre mine, adică despre ce aș putea face – când știi să stai pe scenă, să cânți la instrumente și să susții și examene la tehnici bancare, povestea devine confuză. Drept urmare, am fost foarte bucuroasă să accept primul job care mi s-a oferit, cel de secretară într-o companie privată. Cu atât mai mult cu cât, la interviu, managerul m-a întrebat ce știu să fac și, țin minte și acum că am răspuns din tot sufletul: „Nimic!”. Ei, eu la așa interviuri, mai vin! (râdem amândouă) Și pe directorul de atunci l-a amuzat foarte tare și mi-a mărturisit ca înțelege pentru că sunt proaspăt absolventă, dar totuși, ce-aș face dacă aș veni la ei? Și i-am răspuns sincer că aș învăța totul

Practic, așa am început, prin a învăța. Și probabil că a fost prima oară când am simțit că învăț cu sens, pentru că ceea ce învățam, lucram și aplicam. Așa că, la 23 de ani, cu muzică, tehnici bancare și studii de contabilitate, – deci nimic practic pentru postul de secretariat într-o companie antreprenorială și în care toată lumea învăța să facă ceva -, am simțit că am sens și am înțeles ca toată viața este despre a învăța. Înveți de la o zi la alta, înveți cum arată o companie multinațională, înveți cum un produs schimbă fața lucrurilor, înveți cum unui om îi naște soția un copil și devine alt om. Și înveți cum fiecare zi vine cu o mirare și cu readaptare la viață. Ca să închei prezentarea mea, poate că m-aș putea prezenta astăzi drept un om care are și emoție și spirit organizat și care se așteaptă să învețe de la fiecare zi câte ceva. 

Ce frumos! Educația oricum se cere a fi permanentă și continuă, așa că ai început cu premisa perfectă. În plus, rădăcinile tale sunt atât de diferite și totuși se contopesc atât de bine.

Pe mine m-au împlinit. La început, m-am simțit destabilizată pentru că știam să fac lucruri din domenii foarte diferite, dar din care nu știam cum o să mă întrețin. Dar, ulterior, toate lucrurile astea s-au adunat într-un tot unitar. Și inclusiv atunci când am avut ideea de business și am deschis firma, conceptul a fost o translatare a unor noțiuni din artă în leadership. În leadershipul corporațiilor și al antreprenorilor, adică leadershipul vieții practice, nu în teoria leadershipului. A existat o sinteză a acestor lumi din care am putut să extrag un concept nou.

Sună delicios „principii din artă transformate în principii de leadership”. Îmi poți da câteva exemple?

În artă, pe scenă, te bazezi foarte tare fie pe partenerul de scenă, dacă ești actor sau balerin, fie pe pianist sau pe orchestră, dacă ești solist. Deci te bazezi pe partenerii de scenă, dar și pe public. Nu poți fi un solist extraordinar la tine acasă. Pentru că nu te hrănești, nu că n-ai putea tehnic, pentru că repetițiile le poți face. Dar niciodată repetițiile nu vor ajunge la nivelul de maximă satisfacție dacă nu ai public. Omul ajunge la maxima lui desăvârșire în interiorul unor cercuri de oameni. Noi avem fundamental nevoie de oameni, ne hrănim prin ideile și prin energia pe care ne-o dau. 

Nu-mi dau seama cât de mult sunt prețuite astfel de idei, pentru că în cărțile de leadership se vorbește mult despre categorii de gândire și categorii de așezare în viață, dar nu și de faptul că liderul este un om care se hrănește din oamenii lui și care are nevoie, la rândul lui, să dea și să primească. Asta înseamnă că un alt principiu ar fi că exiști în conexiune continuă cu oamenii cu care lucrezi. Fiindcă fără ei, nici nu știi ce faci. Excel știi să faci singur acasă. Dar când trebuie să dai viată situației pe care ai gândit-o, asta se întâmplă numai pe schimbul de flux de idei, emoții și încredere între oameni. 

Un lider se formează între oameni și există doar între oameni. Și atunci, te formezi ca lider, prin experiență. Îți dai timp să trăiești cu oamenii și să înțelegi în ce fel poți să le fii de folos, în care dintre acțiuni poți tu să-i conduci și în care dintre acțiuni te poți lăsa condus. Fiindcă nu ești priceput la toate.

Ca să facem o paralelă aproximativă cu artele, seamănă cu un dans.

Este un dans. Relația cu publicul în teatru este un dans. Este ceva ce tu ca artist începi prin a da din sufletul tău, dar apoi te uiți în ochii publicului tău și, dacă ei au fost emoționați, pe tine te încarcă și mai tare și dai încă și mai mult. Și iar te uiți și iar primești. Iar dacă nu primești, înseamnă că undeva n-ai fost adevărat cu tine însuți. Privirea oamenilor se răcește în momentul în care simt cântecul „tehnic” și pe la suprafața lucrurilor. Pe când, atunci când te simt adevărat și te simt că trăiești momentul ăla, ei se emoționează. Emoțiile se transmit. Punct. Adevărul persoanei se transmite între oameni. Și atunci, un al treilea principiu din artă, dacă vrei, este acela că marii artiști nu pot fi decât oameni adevărați, care, ca să scoată ceva din ei, se duc până în străfundurile sufletului lor și scormonesc acolo până când ei sunt convinși că sunt bine cu partitura lor. Că e a lor. Că îi dau viață chiar ei.

Leadershipul este despre a te sonda ca om și a ajunge la adevărurile tale ca să fii convingător în fața celorlalți. Trebuie să fii un om care s-a traversat, care știe cine e cu bune și cu rele și care se arată ca un om adevărat. Leadershipul nu e despre tehnică. Evident, sunt și tehnici despre cum să te pregătești pentru un discurs sau cum să faci față emoțiilor. Dar astea vin după ce înțelegi mecanisme mai profunde de colaborare – în colaborare tu trebuie să fii cineva care când oferă, când primește, când conduce, când se lasă condus. În leadership trebuie să știi cine ești. Altfel nu ai cum să răspunzi acestor întrebări și n-ai cum să convingi. 

Citește și Leadership cu Radu Manolescu: „Din ce în ce mai mult mă bazez pe intuiție și pe lucrurile pe care subconștientul le scoate la iveală.”

Ai zis foarte frumos – a te traversa. Și apropo de asta, spui ceva pe site-ul tău care mi-a plăcut într-un mod instinctiv: „omul este însuși povestea lui”. Cum ai ajuns la înțelepciunea asta?

La un moment dat, ceva care m-a frapat acum câțiva ani, când viețile celor din generația mea păreau așezate, discursurile erau totuși foarte diferite. De la discursuri de tipul „uite aici am greșit, dar am reparat”, „am avut greutatea asta, dar am rezolvat”, până la genul de discurs „mie nu mi-a ieșit nimic în viață” sau „în mine n-a avut nimeni încredere”„n-am putut să fac nimic pentru că mie nu mi s-a dat șansa”. Ca și când încrederea și șansa ar trebui să vină din exterior, nu ar trebui să fie consecințe și concluzii personale ale unor situații trăite. În mod sigur există în viață oameni care ne-au ajutat și oameni care ne-au blocat, dar cu siguranță nu există doar unii dintre ei.

Cred că e valabil pentru orice vârstă, dar probabil devine mai complicat când te blochezi într-o poveste la o vârstă care ar trebui să fie mai mult pentru contemplare și bucurie.

Aici este foarte interesant pentru că poveștile relevante vieții noastre sunt subiecte foarte bune de reflecție. Și toți le avem. Povestea cu bunicul, povestea cu tata care mi-a spus nu știu ce, povestea cu profesoara de română, povestea cu iubitul. Noi avem colecții de povești care ne dau până la urmă, identitatea. Suntem suma colecțiilor noastre de povești. 

Asta este un lucru foarte important. Avem povestea numelui, avem povestea familiei noastre, avem povestea locului din care suntem, povestea tradițiilor. Avem o poveste de muzică ce ne-a purtat mai departe, o poveste de culoare, ș.a.m.d. – toate acestea se înnoadă în ADN-ul identității noastre de astăzi.  

Ar merita să conștientizăm că suntem o sumă de povești, despre care nici noi nu știm cum se așază. Și, din poveștile astea, din care fără să ne dăm seama, am făcut o anumită selecție, unele nu ne sunt folositoare. Cu atât mai mult, că o parte dintre ele pot fi false. Da, poate ca există un profesor de matematică care te-a blocat și din cauza asta n-ai putut să faci cine știe ce performanță, dar poate că a existat și un profesor de franceză care ți-a arătat că ai o sensibilitate aparte pentru literatură. Căci poți să te uiți la acel lucru din existența ta și pe el să-l înnozi în fluxul poveștilor tale. Mă aștept ca în perioada asta în care oamenii au stat acasă, mulți să fi reflectat la viața lor prin prisma poveștilor trăite, pentru că acum se schimbă tot. Și cred că mulți dintre noi ne întrebăm de unde o să ne luăm puterea să intrăm într-o lume altfel.

Nu vreau să poposim foarte tare în subiectul ăsta, dar dacă tot am ajuns aici, aș vrea să te întreb: cum crezi că se va reconfigura, după această perioadă, universul nostru interior? 

Am avut experiența crizei din 2008. Noi lansaserăm programele Erudio în 2006 și au fost foarte bine primite, încă de la început. În 2006, 2007 și 2008 am vândut la capacitate maximă toate locurile. În primăvara lui 2009, când a lovit criza, din 100% contracte care însemnau cu totul 24 de participanți, brusc am rămas cu 9. Până la urmă, s-au mai înscris 3 participanți – nu mă întreba cum. Eram complet amețită și cu creierul anesteziat, într-o panică mare pentru că se prăbușise totul. În toamnă am avut tot 12 participanți, deci sub capacitatea noastră de business. Și ăsta a fost 2009. În 2010 au venit din nou 30 de participanți. Dar s-a mai întâmplat ceva interesant. Locurile noastre sunt plătite în proporție de 80-85% de către companii (pentru cei în care văd un potențial) și numai 15-20% plătesc oamenii din buzunarul lor. Ei bine, în 2010 – 2011, raportul s-a inversat, unii dintre participanți plătind din banii lor, unii neavând serviciu la vremea respectiva. Ce s-a întâmplat? Și întrebându-ne între noi, în comunitate, răspunsurile au oscilat pe aici: „am avut nevoie de mine însumi”. Aceasta a fost filosofia lor: ca să trec criza, primul meu aliat sunt eu. Dacă eu mă întăresc, dacă înțeleg cine sunt, dacă mă cunosc, dacă îmi dau „bună ziua!”, dacă vorbesc cu alți oameni care vorbesc cu ei înșiși, ajungem la lucruri profunde. Tăria vine din interior. Oamenii care nu vorbesc cu ei înșiși sunt speriați pentru că nu au aliați puternici. Aliații puternici sunt numai în interiorul nostru.

De asta, revenind la poveste, este foarte important dialogul cu noi înșine, pe poveștile trăite și pe problemele pe care le ridică poveștile. De exemplu, citești Shakespeare – acolo iei contact cu un personaj care are dilemele morale. Și începi să desfaci subiectul dilemelor morale; în momentul în care stai și cugeți la astfel de lucruri, îți găsești și tu locul în mijlocul acestor dileme, te prinzi cam cum ai fi reacționat tu și, pe de altă parte, încerci să ai o înțelegere a lumii care te înconjoară. 

Iar ca să mă întorc la leadership: un lider are nevoie să înțeleagă lumea în care trăiește și felul în care gândesc și simt oamenii. Și asta vine de la oamenii care au capacitate de reflecție, dar și de la cei care înțeleg că trebuie să se educe în zona umanistă. Că o fac ducându-se la întâlniri pe diverse teme, că o fac jucând in piese de teatru, adică intrând în pielea unor personaje care au de dus situații grele de viață și în felul asta sondându-se pe ei înșiși ca să ajungă la adevărul lor. Asta înseamnă a fi adevărat în artă, dar și ca lider. Nu poți deschide gura până nu interiorizezi; ori pentru asta ai nevoie de un vocabular, de niște lecturi. Dacă ești tânăr, începe cu asta: cu a te educa. 

Cred că e vorba și de o doză de curaj. Ca să poți face sondarea de care vorbești, e drept că ai nevoie de niște coordonate, dar și de curaj pentru că această căutare presupune spargerea pojghiței de superficialitate pe care suntem tentați să o prețuim.

Da, exact. Dar atunci nu mai vorbim de leadership. Cine iese în față, se expune. Iar dacă știi că te expui, atunci e obligatoriu să lucrezi cu vulnerabilitățile tale. Pentru că o să se vadă. Poți să fii timid, poți sa fii emoțional, poți să fii introvertit, nu la asta se uita lumea. Poți să fii urât. Oamenii caută oameni adevărați. Și oamenii adevărați sunt oameni care s-au traversat. Și atunci îi urmezi. Nu trebuie nici măcar să fie carismatic. Trebuie să-mi dea încredere că-i om întreg. Și că atunci când vorbește, știe ce vorbește – în sensul în care el cu el e convins în această etapă din viață. Acesta este leadership. În rest, e recitare de poezii. 

Dacă tot suntem aici, la coordonatele leadership-ului, aș vrea să mai zăbovim un pic, așa că simt necesar să te întreb prin ce se mai definește un lider? Care-i sunt pilonii pe care se clădește?

Obligatoriu, prin caracter. Or, ca să ai un caracter solid, asta necesită niște principii pe care ți le definești și de la care nu te abați. Important e să ți le clarifici, să știi care sunt valorile tale și să nu faci rabat: adevăr, onestitate, a fi om, generozitate. Generozitatea trebuie să caracterizeze un lider pentru că e vorba și de generozitatea de a împărtăși cu ceilalți ceea ce știi. Deci trebuie să simți nevoia de a da altora mai departe. Așadar, un set de principii pe care să nu le încalci. Asta înseamnă că la sfârșitul zilei trebuie să-ți faci o analiză, pentru că trecem prin tot felul de situații dilematice în viată și uneori nici nu ne dăm seama că suntem într-o capcană. Uneori, intuiția ne spune că nu trebuie să spui „da” la nici cea mai mică abatere, dar viața ne fură. E nevoie să reflectezi și, dacă a fost o greșeală, să revii și s-o corectezi. 

Un alt lucru care ține de leadership înseamnă și să vorbești despre valorile astea. Încontinuu, să le comunici oamenilor. E important ca oamenii să stea în plasa de siguranță a unor valori, nu doar a unor cifre. E foarte frumos să știi că poți pune niște bani deoparte, dar fără plasa de siguranță a unei structuri de valori, a unor oameni care întâi de toate se bazează pe caracter, ori ești singuri, ori la un moment dat, ești în derivă. Pentru că, alergând după bani, se întâmplă mici lucruri care nu-ți plac, în compania aceea. Le înghiți și, la un moment dat pleci sperând ca într-un alt loc, de la sine, s-a creat o lume mai bună. De la sine însă, nu se creează o lume mai bună. Numai un lider creează o armătură solidă de principii și valori pe care le întărește în fiecare zi și prin comportamentul lui și prin faptul că vorbește despre ele cu oamenii lui atunci când se întâmplă oricare mică abatere.

Asta înseamnă puterea exemplului, înseamnă coordonarea intenției cu faptele și a gândurilor cu acțiunile. 

Eu am avut noroc, pentru că în prima companie în care m-am angajat – după ce le-am spus că nu știu să fac nimic-, așa gândeau oamenii din jurul meu. Și cum atunci am dat prima dată cu nasul în lume ca adult, m-am mișcat într-un univers cu principii și valori. Îmi aduc aminte foarte clar și știu că asta e armătura pe care am stat toată viața. Am fost mai greu de acceptat în alte colective, tocmai pentru că amendam imediat ceea ce mi se părea că nu e din zona lucrurilor bine judecate. Iar acum nu mai știu altfel. Și funcționează.

Chiar așa, pentru că acum mi-e clar de ce ai ales domeniul educației, cum ai pornit Erisma? Cum a fost începutul?

Programul Erisma este un parcurs de tehnici teatrale, scriere creativă, autocunoaștere și discuții pe teme culturale, exact în spiritul a ceea ce am povestit până acum. Am reușit să schițez conceptul pentru că, la un moment dat, am fost manager și m-am trezit că nu mă asculta nimeni. Pe de o parte nu știam eu să transmit, dar pe de altă parte, nu aveau ei receptorii deschiși.

Să-ți dau un exemplu: am învățat că o vânzare consultativă, mare și bună, se face într-o singură întâlnire. Pentru că atunci te duci pregătit și cu sufletul deschis la omul potrivit și nu ieși de acolo până nu ai totul concluzionat. Asta înseamnă că trebuie să ai cunoștințe juridice, logistice ș.a.m.d pentru că discuția pornește de la uman și continuă până la ultimele detalii. Deci 90% dintre vânzări le-am făcut dintr-o singură întâlnire. Presupune să fii pregătit multidisciplinar, dar trebuie să fii capabil și să vorbești de la om la om. Deci, dincolo de capacitățile profesionale, cum îi puteam eu învăța pe colegii mei din vânzări să vorbească cu oamenii?

Și m-am apucat să le fac sesiuni joi după-amiaza în care jucam teatru, regizam și râdeam foarte mult – joaca era una deșteaptă și haioasă. Și treptat, au început să se vadă ca oameni; nu mai erau colegul Popescu și colegul Ionescu. După aceea am adăugat cărți, mergeam la spectacole și apoi discutam despre ele. Astfel te traversai pe tine, te obliga să judeci tu la ce s-a întâmplat acolo, dar în același timp îl descopereai și pe cel din dreapta ta, care brusc se umaniza. Pentru că avea gânduri, idei, trăiri. Treptat, au început să aibă încredere unul în altul, apoi aveau încredere mai multă în ei pentru că aveau parteneri de dialog. Și astfel se duceau din ce în ce mai drepți la client. 

După vreo 4 ani și jumătate de astfel de sesiuni, am început să conceptualizez. Am făcut o schiță de program, de data asta pentru leaderi. Mi-am zis: „funcționează extraordinar pentru oamenii tineri, dar ce grozav ar fi să le dau și celor care deja conduc o experiență încă și mai articulată”. Pentru că cei care conduc au timpul și mai condensat, dar și pentru că majoritatea celor care conduc, fie au terminat economie, fie ceva matematică, deci nici un Hamlet pe acolo. Mi mult decât atât, nu au timp, altminteri suntem o generație de oameni citiți. Așa că mi-am propus să vin cu o bogăție de subiecte care mie mi s-au părut obligatorii ca să te așeze mai bine în viața ta și ca om care conduce oameni. Și așa a ieșit programul. 

Eu am venit cu schița, iar suculența si coerența programului am realizat-o împreună cu partenerii mei și cu profesorii care au venit cu exercițiile. Și culmea e că s-a întâmplat. După 15 ani și aproape 700 de absolvenți, am auzit de multe ori de la ei că le-am schimbat viața. Acum, îți dai seama că noi nu am schimbat destine, dar e wow-ul acela că te-ai întâlnit cu tine, iar asta nu e puțin lucru. 

Ba chiar deloc. Și, uneori, doar invitația la a te cunoaște, la cunoaștere în general, poate fi suficientă pentru schimbare. 

Da. Ocazie cu care am avut surpriza excepțională a faptului că oamenii din jurul nostru sunt foarte faini; cu suflet mare, cu o creativitate și expresivitate ieșite din comun, cu gânduri profunde. Am privilegiul extraordinar să-i fi cunoscut pe toți oamenii ăștia. Trăim într-o țară frumoasă, cu oameni frumoși. Știu că nu se vede la tot pasul, dar așa e. Frumusețea nu se vede la tot pasul, frumusețea se sondează. Frumusețea aia care se vede la tot pasul e o statuie neanimată. Dar frumuseții vii trebuie să îi dai timp, răbdare și efort. Și să vrei să afli frumusețea din celălalt. 

Răbdare. Asta e o valoare care e de bază în aproape tot ce faci: să îl cunoști pe celălalt, să formezi o relație, să te cunoști pe tine, să înveți – pentru toate ai nevoie de răbdare. 

Așa e. Eu am învățat târziu răbdarea.

Și eu sunt într-o relație complicată cu răbdarea. Încă învățăm să dansăm împreună. Ne mai călcam din când în când pe câte-un picior, dar pare că ne îndreptăm spre o coregrafie frumoasă. Trecând în alt registru, lucrurile se schimbă, dinamica dintre noi se modifică. Cum crezi că se va schimba partea de liant dintr-o echipă, ce nuanțe crezi că va căpăta pauza la cafea?

Cred că o perioadă o să stăm distanțați. Până nu se găsește vaccinul nu cred că ne vom putea relaxa pe deplin. Dar după aceea cred că o să fie o bucurie ca lumea să se întâlnească, eu așa simt. Poate că acum ne lipsesc colegii și poate că au ajuns să ne placă mai mult, pentru simplul fapt că nu-i avem acolo. Noi oamenii avem nevoie de ceilalți oameni. Fizic.

Ne e greu tuturor să stăm departe și cred că atunci când ne vom putea apropia, o sa fie cu foarte mare bucurie și cu probabil mai multă înțelegere, pentru că se creează un sentiment de solidaritate. Se așază o grijă față de celălalt și o dorință de a socializa. Ca să formeze încrederea între oameni, oamenii trebuie să aibă o cafea și alături o dorință de a socializa. Or, disponibilitatea se cam erodase de la prea multă muncă. Am fost cam singuri, iar acum ne lipsește omul. Și dacă ne lipsește, o să fim și mai blând cu el. 

Ai zis foarte frumos. Cred că pe blândețea asta, care se poate traduce în foarte multe forme, s-a cam pus praful.

Da și uite că acum se șterge. (râdem amândouă)

Mihaela, văd în spatele tău o bibliotecă, ceea ce mă îndeamnă să-ți cer niște resurse, câteva titluri care să fie puncte de plecare. 

Ah, o să-ți spun ce-mi vine prima dată în minte. Uite: 

A avea sau a fi de Erich Fromm. Excepțională, cred că merge la rădăcina discuției noastre. 

Partea și întregul de Werner Heisenberg. O recomand foarte mult. Heisenberg e un cercetător de fizică cuantică, iar acesta este jurnalul lui, un jurnal al unei epoci foarte tulbure care semăna într-o măsură, cu ce trăim noi astăzi. Apoi, Chestionarul lui Proust ilustrat de Joanna Neborsky – e foarte simpatic și e o trecere în revistă a celui care ești. Dacă nu știi ce întrebări să-ți pui, poți să pornești de acolo. Și apoi, marea literatură. N-aș merge înspre filosofie, acolo îți trebuie o cheie cu care să intri, dar i-aș recomanda pe Gabriel Liiceanu și pe Andrei Pleșu. Spre exemplu, Nebunia de a gândi cu mintea ta de Gabriel Liiceanu. Iar apoi, cărțile te duc de colo, colo. 

Eu pot să fac o întreagă discuție și despre muzică, dar poate n-ar fi rău ca cine e interesat, să își facă un program muzical în fiecare seară. Muzica clasică are efect vindecător, e armonică, te liniștește, intră direct în armonia ta. Muzica clasică e pentru momentele în care vrei să te împaci cu tine.

Cu Mihaela am mai rămas un sfert de oră, din pur egoism, să explorăm pe orizontală și pe verticală despre muzica care e „o arhitectură care te poartă prin viață”. Ne-am stârnit una pe cealaltă și am ajuns la concluzia că e necesară încă o întâlnire la cafea, de data aceasta față în față, fără ecrane între noi. 

Mulțumesc, Mihaela. Pentru toate poveștile pe care le-ai împărtășit cu mine, scrise și nescrise (încă).

______________________________

Acest material face parte din proiectul Oameni. Creativitate. Leadership creat în parteneriat cu Nespresso, unul dintre brandurile care definesc un moment, o inspirație, o invitație la poveste. Vă invităm să savurați o cafea excepțională în compania unor povești-radiografie extraordinare, care coagulează idei bune, talent și inovație.

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here