Leadership cu Mădălina Uceanu: „Singura inovație pe care o poți face e prin simplificare.”

2
1952
Timp de citire: 16 minute

Mădălina Uceanu e „regizor de povești cu final fericit”. Are 44 ani, e career coach, Managing Partner CareerAdvisor, fondator PortalHR și fost profesor în cadrul Romanian Canadian MBA. A început să lucreze la 19 ani în recrutare, vorbește repede, are idei pe care le împărtășește fără rețineri și e foarte articulată atunci când vorbește despre oameni.

Fotografii de Maria Bordeanu

Loc: Mesogios Seafood Primaverii, Strada Heleșteului 30

Reglăm aparatul, reportofonul, schimbăm pozițiile. Mădălina îmi trimite un mesaj: întârzie câteva minute. Comand cafea și apă și revizuiesc notițele. Apare zâmbind, salută pe toată lumea, se așază pe scaun, întreabă politicoasă dacă poate fuma. Intrăm în discuție și o întreb dacă vine de la un interviu. Așa ajungem să povestim despre interviurile de angajare, într-un interviu jurnalistic. 

***

– La mine, interviul nu e chiar foarte formal, e o discuție foarte umană. Eu vorbesc cu oameni, nu cu pozițiile lor.

– Bine, dar tu și faci recrutare de top.

– Acum. Dar am început de la secretară, recepționistă și am trecut prin toate. Mă gândeam acum, apropo de interviuri, că, în ultimul timp, și la cursurile de recrutare le povestesc recrutorilor că e bine să mă ia cu un dram de sare pentru că, făcând meseria asta de peste 20 de ani, e clar că îmi place, că mi se potrivește și că sunt subiectivă, deci s-ar putea sa zic lucruri cu emfază pentru că eu cred în ele și așa s-a așezat povestea mea. Și le mai spun că eu îi învăț o structură de interviu, dar nu de ea au nevoie. Îi învăț ca să se obișnuiască cu ea, dar de fapt, dacă ei învață să stabilească un raport corect cu omul din fața lor, la un moment dat, nici nu mai au nevoie să pună întrebări. Eu, într-un interviu, dau drumul la robinet, ușor, ușor și după aceea ascult. Și mai întreb pe ici, pe colo, dar din poveste înțelegi aproape tot ce îți este necesar în evaluare.

– Cred că e valabilă și experiența aici.

– Experiența, felul tău de a fi și foarte mult exercițiu.

– Și cred că mai e și natura ta, nu? Mă gândesc că, lucrând cu oameni și fiind alături de ei în punctele cheie trebuie să ai niște elemente în structura ta care să-ți permită să vezi în celălalt ce are nevoie, dincolo de ceea ce spune. 

– Da. Și mai e ceva. Trebuie s-o iei în serios. Dacă iei recrutarea ca pe o chestiune superficială, unde urmărești un proces, nu e suficient. E același răspuns ca la „Eu pun o cărămidă sau construiesc o catedrală?”. Trebuie să înveți să construiești catedrala, pentru că felul în care tu poți avea impact asupra omului acela, este masiv. În momentul în care influențăm pe cineva în job, îi influențăm toata viața pentru că acolo totuși petrece 8 – 10 ore pe zi. Adică majoritatea timpului cât e treaz. Un job îi va afecta și deciziile personale, legate de familie și de copii; sunt foarte multe aspecte așa că hai să ne uitam un pic mai multă greutate la ele. 

– O filosofie foarte sănătoasă, mă întreb câți din cei care sunt în poziții de recrutări în Resurse Umane sunt conștienți de aceste lucruri și câți aplică real.

– Cred că destul de mulți. Sau cel puțin mulți declară. Din interviuri mi s-a părut că felul în care poți să înveți de la oamenii cu care interacționezi este incomparabil. Simt că trăiesc 17000 de vieți într-una. Îmi trag concluzii despre viață și lume, prin prisma experiențelor lor. Adică, acum real, de câte ori ai ocazia să faci așa ceva?

– Știu foarte bine ce spui, că uite, suntem într-un interviu și eu sunt privilegiată să fiu cea în care se oglindesc răspunsuri. Și cred că baza alegerii de a face jurnalism în felul ăsta are o motivație egoistă, aceea de a afla ce se întâmplă în culise, de a înțelege mai mult decât aș putea-o face doar dintr-o singură experiență de viață. Și da, pentru că văd reala valoare, îmi doresc să împărtășesc cu ceilalți și să dau mai departe. Nu cred că am vreun interviu de la care să fi plecat fără să fi învățat ceva. Mai ales că eu, Georgiana de astăzi, sunt construcția tuturor poveștilor pe care le-am auzit.

– Așa e. Și unele chestii o să ți le amintești în timp. Apropo de asta, eu am mers ani de zile la FITS, anul acesta ar fi fost la 11-lea an. Și pentru că Faust e un eveniment la Sibiu, l-am văzut de 5 ori. Am fost cu fiica mea, cu niște prieteni de-a fiicei mele, ș.a.m.d. Și de fiecare dată am auzit altceva. De auzit, am auzit aceleași vorbe, dar de fiecare dată a rămas cu mine câte o altă felie din spectacol. 

– Ești și tu, de fiecare dată, într-un alt punct pe harta ta interioară, căutarea e alta, rezonează alte lucruri în tine.

– Asta zic. Și textul e destul de generos. Iar de exemplu, la cea mai recentă vizionare mi-a rămas în minte momentul în care lui Faust i se pun pe ochi doi plasturi, iar textul pe care îl auzi e „Oamenii, toată viața sunt orbi”. Mi-a răsunat foarte adânc. Și cât e de adevărat!

– Exact așa se întâmplă și cu cărțile: îți place sau nu îți place o carte pentru că tu ești în contextul potrivit pentru a asimila lecția de acolo. 

– Și cartea aceea, dacă o citești a doua oară o să înțelegi cu totul altceva de acolo. 

– Da, absolut adevărat. 

***

– Ca să cunoști un om, trebuie să-l lași să-și aleagă poveștile pe care ți le spune. Așadar, ce ai spune despre Mădălina? 

– Mădălina este o fată de profesori, care, normal, ca orice copil de profesori, e învățat foarte ambițios. 

– Și riguros?

– Nu știu dacă rigoarea mă caracterizează neapărat, mai degrabă ambiția și perseverența. Cumva, am considerat că, dacă făceam ce trebuie, lucrurile trebuiau să-mi iasă. În primul an de ASE am avut o primă dezamăgire, după ce avusesem succes pe linie – premii întâi, prima din școală, primii 10 din liceu ș.a.m.d.. Am dat la SELS Studii economice – Limbi străine și am picat. Până în toamnă, m-au distribuit la REI cu plată. Imediat ce am început cursurile, m-am prins că ceea ce îmi închipuiam eu că se întâmplă la facultate n-are nici o legătură cu ceea ce chiar se întâmplă. Și că, de fapt, s-ar putea să nu învăț nimic prea concret. Plus că înaintam într-un ritm prea lent pentru ce-mi imaginam eu că trebuie să ni se întâmple în viață. Mi s-a părut nepractic. Nu vedeam cum voi folosi concret ce învățam, în activitatea mea. 

Voiam să-mi iau carnet auto, iar tata mă bătea la cap să învăț o carte de mecanică auto ca să-mi dea banii pentru școală. Și pentru că nu voiam să învăț mecanică, mi-am propus să fac bani ca să nu fie nevoie să-mi repar singură mașina. Și m-am apucat de dat meditații la engleză. Am mai bătut la mașină, căci știam să dactilografiez în orb, adică fără să mă uit la tastatură. Așa am făcut bani și mi-am luat carnet, singură, din banii mei. 

După asta, pentru că îmi plăcea independența, mi-am căutat de lucru. Și așa am ajuns la o firmă de recrutare, una dintre cele 3 care existau la vremea aia, în 1994. M-au recrutat pe post de recepționistă unde am lucrat vreo două luni, lucru care presupunea și să introduc în baza de date niște formulare de interviu. Într-o lună terminasem teancul de IDF-uri (formulare de interviu) pe care îl strânseseră într-un an și ceva, iar fetele m-au întrebat dacă vreau să rămân.

M-am agitat un pic pentru că peste zi mergeam la birou, iar seara mă duceam la cursuri și la seminarii la alte grupe să recuperez. 3 ani de zile cât a mai durat facultatea, n-a fost ușor, dar mi-a și plăcut; am fost integralistă chiar dacă am avut job. Și am făcut foarte bine că m-am angajat atunci, pentru că 3 ani de zile mai târziu, colegele care râseseră de mine că mă angajasem ca secretară, ajungeau la mine să înceapă de la recepționistă sau asistentă. Iar perioada aceea când eram foarte tânără și lumea se uita la mine, cumva de sus, mi-a folosit foarte mult pentru că mi-am promis că niciodată nu voi face asta cu un om indiferent ce job are. Mi-am promis că nu o să uit niciodată de unde am pornit și cât de prost te pot face alții să te simți cand ești mic și la început de drum. Și am ținut tot timpul la asta. 

– Exact cum spuneai tu la început: poți avea un impact colosal asupra unui om, fie și fără să-ți dai seama. 

– Așa cred. După ce am dat un examen, am devenit consultant de recrutare. Pe vremea aceea CV-urile se trimiteau pe fax sau în persoană, anunțurile de angajare se dădeau în România Liberă, pe pagina din dreapta. Îmi plăcea foarte mult ce făceam și am constatat că mi se potrivește foarte bine. A fost primul moment în care am simțit că felul în care am fost crescută, în care „mulțumesc” și ”iartă-mă” sunt parte din arsenalul oricărui om, în sfârșit se dovedise a fi de folos. În sfârșit, după ce toată copilăria și perioada de liceu m-a chinuit gândul că alții sunt mai puțin atenți la asemenea detalii, acum lumea părea să aprecieze bunul simț. 

– Mai ții minte primele interviuri? 

– Oh, da. Primele experiențe de recrutare au fost foarte copleșitoare, pentru că aveam în față și candidați de vârsta părinților mei pe care trebuia să îi evaluez pentru a-i trimite mai departe. Ori ce competențe aveam eu să evaluez corect un astfel de om? Mi-a luat ceva timp să trec de sindromul impostorului și să mă uit la ceea ce făceam eu din unghiul potrivit. Așa am înțeles că eu nu trebuie să evaluez detaliat tehnic, ci ca potrivire, context, personalitate. Și de fapt, pe asta, am mers toată cariera mea. 

 „În recrutare, suntem ca la doctor: tu trebuie să-mi spui ce te doare ca eu să te pot ajuta.

– Cred că, de fapt, asta face diferența: modul în care un om se uită la lucruri, atitudinea lui. Mă gândesc acum și punând în context povestea începutului tău că nu cred că pot contabiliza câți oameni ți-au trecut prin față. 

– Nu știu nici eu, dar sunt mulți cu care sunt încă în legătură, asta mi se pare fain. Sunt oameni pe care îi știu de la începuturile carierei, din 1996, iar asta e o comoară pe care nu mi-o poate lua nimeni. Sunt niște relații fantastice care se leagă. De multe ori am stat să mă gândesc: oare pot eu să trag o concluzie mai isteață, să inovez în domeniul ăsta? Cred că singura inovație pe care o poți face e prin simplificare. Pentru că lucrurile sunt, de fapt, mai simple decât par. Cred că foarte mult ține de atitudine, de moment, de stilul personal, că asta poate să „make it or break it”. Și asta e greu de pus într-o formă; ține de experiența ta de viață și de ochii cu care te uiți la lucruri. E greu să faci un formular cu 7 întrebări și să depistezi ceva. În recrutare, suntem ca la doctor: tu trebuie să-mi spui ce te doare ca eu să te pot ajuta. Nu trebuie să ne furăm căciula, noi suntem parteneri, ar trebui să fim de aceeași parte. Mi-am asumat că, în meseria asta, eu o să fiu head-hunter-ul mai puțin formal.

– Tu ești de 10 ani pe cont propriu. 

– Da. Și chiar râdeam cu una dintre colegele mele care îmi spunea că primește mesaje de mulțumiri și felicitări legate de abordarea noastră față de candidații cu care interacționăm, dar i se pare că nu facem nimic special. Cred că ni se pare nouă că nu facem nimic special, dar faptul că suntem umani, că înțelegem contextele, că ne uitam la om, la cât de frustrat o fi, la cât de greu i-o fi să aștepte un răspuns. Faptul că ții aproape de candidat în tot procesul și omul te simte de partea lui, asta trebuie să conteze. 

Iar eu cândva, la începutul carierei m-am prins că abordarea de genul „candidați și clienți” e perdantă. Eu am doar clienți. De ce? Pentru că practic rolurile se schimbă oricând. Mie astăzi un director general îmi este client, mâine poate să-mi devină candidat. Și invers. Și atunci, de ce să am o abordare diferită, când eu relația o stabilesc cu omul?

– Cred că e o regulă valabilă pentru orice context, să lași o ușă deschisă în spate. 

– Da, asta o spun mereu: aveți grijă cum vă comportați. Astăzi ești director și te porți urât cu unul dintre angajații tăi, iar mâine unul din angajații aceia devine angajatorul tău. Viața asta și lumea în care ne învârtim este foarte mică. Este un târgușor în care la un moment dat ajungi să te știi cu toată lumea. Știi, mi-a rămas un lucru dintr-o carte în cap: poate oamenii vor uita cine ești sau cum te cheamă, dar nu vor uita cum îi faci să se simtă. 

– Cum e situația când vine vorba de managerii buni? 

– „Șmecheria” la managerii buni este, pe de o parte, că nu-l fac pe celălalt să se simtă prost. Pe de alta, că înțeleg până unde poate duce fiecare și tocmai asta e cheia – să te prinzi pe ce e bun fiecare om, să-l ajuți să performeze, să poată să aibă succes. Nu-l trimite să-și rupă singur gâtul. Și, nu în ultimul rând, un manager bun are sportivitatea de a spune la un moment dat când un lucru nu mai funcționează. E sincer și deschis să discute omenește când ne despărțim și cum. Nu e o dramă, e simplu. Viața e destul de complicată și ne provoacă destul de tare. De ce să ne-o mai complicăm și noi? 

***

– Mădălina, care e cea mai mare provocare atunci când cauți pe cineva care să se muleze cât se poate de bine într-un rol?

– Cred că trebuie să citești printre rânduri. Și din partea clientului și din partea candidatului. Să înțelegi un pic și ce e nespus acolo. Să te informezi despre context, în ambele situații. Pentru că știi ce se întâmplă? Cuvintele ne înșală foarte tare. Folosim aceleași cuvinte și înțelegem chestii complet diferite. Și atunci trebuie să vedem cum se traduc cuvintele respective în acțiuni concrete. 

De multe ori ceea ce declară companiile că doresc sunt niște super-oameni. Când suntem în poziția de putere, ni se pare că de sus lucrurile trebuie să fie așa și așa. Numai că în realitate, lucrurile stau altfel așezate. 

Cum, la fel de bine, atunci când vine vorba de căutări de job și de candidați, am oameni care vin și spun că vor ceva, iar eu îi sfătuiesc să se mai gândească. Uite, de exemplu, am avut oameni care au trecut de o perioadă antreprenorială destul de dificilă, care poate că au în momentul ăsta niște dificultăți financiare și care spun „gata, trebuie să mă angajez, nu mai vreau un business mic, să depindă totul de mine și o să merg într-o corporație mare care să aibă mulți bani”

„Cuvintele ne înșală foarte tare. Folosim aceleași cuvinte și înțelegem chestii complet diferite.”

Și le spun: „Gândește-te că tu de 10 ani nu ai cerut voie nimănui, nu ai urmărit nici un proces. Înțeleg că-ți dorești stabilitate financiară, dar hai să ne uităm un pic la momentul în care ești acum. S-ar putea să treci printr-o dezamăgire masivă și printr-un burnout, dar hai s-o luăm cu un dram de sare. Uită-te la un tip de organizație, dar nu te uita nici la cea mai mare care are procesele foarte bine definite, ci la una cu care să te potrivești și în care să iei un assignment pentru un an doi. Atâta vreme cât te-ai obișnuit cu structura și cu abordarea asta, după ce te odihnești, o să ți se aprindă călcâiele și o s-o zbughești din nou. Iar pentru că ai aplombul de a o zbughi, nici nu ești foarte apetisant pentru multe organizații. Dar pentru un proiect în care să te implici pentru a pune lucrurile la punct sau a seta ceva, ești excepțional”. E nevoie de un pic de reziliență.

– O provocare pe care am observat-o și la mine, dar și în jurul meu și care are rădăcini în sistemul educațional, care nu-ți oferă niște pârghii reale, este faptul că nu știi pe ce cale s-o iei. Cum poți gestiona direcția în care vrei să mergi?

– Cred că e o devenire pentru fiecare dintre noi. Când putem să facem niște lucruri, le facem. Până atunci, nu putem să le facem. Ceva nu s-a copt acolo. E un tipping point. Nu există formule magice. 

Eu văd așa: 1. Să pornești de la premisa că ești într-un proces de construcție toată viața ta, atât pentru felul în care te raportezi la jobul tău, cât și felul în care te motivezi. Și 2. E foarte important să te gândești cum te ajută pe tine în dezvoltarea ta ce se întâmplă, din orice context. Chiar și în episoadele negative, pentru că trebuie să-ți înveți toate lecțiile. 

Aici mai e o chestiune despre care îmi place mie să vorbesc și anume nivelul de implicare emoțională pe care îl avem în job. Ce se întâmplă când ne luăm mult prea multă confirmare din job? Ori asta nu e normal. Joburile sunt joburi, nu zice nimeni să nu te implici. Dar. Nivelul până la care mă implic e cel de respect al meu cu mine, de reputație a mea. Momentul în care fac niște eforturi care nu mai țin de mine, ci țin de ceea ce mă aștept să vadă ceilalți, am depășit limita, pentru că încep să generez așteptări de la ceilalți, care, la drept vorbind, sunt puține șanse să fie îndeplinite. Și intru astfel pe o spirală negativă, unde încep să mă demotivez, pentru că eu tot fac cu scopul ca ceilalți să vadă, nu pentru alt motiv. Ține de noi să punem niște limite. Noi suntem importanți pentru noi și ar fi bine să înțelegem asta și să înțelegem corect rolul asupra eforturilor, e strict o decizie personală și ar fi bine să ne-o asumăm ca atare. 

– Cunosc prea-bine scenariul de care vorbești. Poate că pandemia asta ne-a restructurat puțin prioritățile și perspectivele. Ce crezi că o să se întâmple în perioada următoare la birou?

– Pe termen scurt și mediu o să ne întoarcem mai puțin la birou. Lumea e reticentă și până la finalul anului sunt multe companii care aleg să nu revină complet la birou. Asta pune alte probleme de stat cu sine un pic mai mult și de întrebări precum „cine sunt eu?”. Cred că e o rezistență la schimbare destul de mare. Într-un an de zile, dacă lucrurile nu se întorc la alt val, o să ne întoarcem foarte ușor la cine eram înainte de pandemie. Dovada faptul că, dacă până acum, în mijlocul izolării datorate pandemiei, ne preocupau subiecte foarte importante de genul „cum mă țin bine psihic”, după ce s-a relaxat treaba, am revenit la te-miri-ce.

Pandemia asta a mai făcut ceva: a revitalizat un pic modul în care privim lucrurile. Și jobul e o latură, dar dacă dai totul deoparte: job, casă, mașină, haine: cine sunt eu? Cred că cele mai mari depresii în viața le ai după momentul în care ai niște realizări în viață, nu înainte. Înainte de a le avea, tragi pentru ele, dar după ce le ai, cine ești? 

– E limpede că există pentru fiecare perioade mai senine și altele mai înnorate, procese de regăsire profesională, de identificare a ta cu tine însuți. 

– Da, evident. Uite, eu, în 2010, am pornit pe cont propriu și mi-am spus atunci că, cel puțin pentru un an, doi nu mai vreau să fac head-hunting, cumva și pentru a nu intra în concurență cu locul în care am lucrat 16 ani. Am reînceput la scurt timp pentru că altfel nu puteam supraviețui, dacă nu făceam ceea ce știu si pentru ce mă știe piața cel mai bine. Dar. Am încercat o mulțime de lucruri în tot acest timp: am făcut PortalHR, am învățat blogging, am fost la evenimente de online, am înțeles social media, mi-am făcut conturi de Twitter si de Facebook, m-am apucat să fac campanii. 

Am făcut foarte multe lucruri și aveam o senzație de euforie, de care m-am bucurat. Numai că, atunci când stai mult timp cu mâinile întinse, așa cum stăteam eu spre toate astea, începe să doară. Așa mi-am dat seama că nu pot să le fac pe toate și că, mai devreme sau mai târziu, aveam de ales. Care merită, care nu merită? Ce e important pentru mine acum? 

– E un întreg proces.

– Exact. Dar altfel, ne-am plictisi, nu? Dacă n-ar trebui să faci tot timpul câte ceva, ar fi plictisitor. E regula asta care-mi place mie: „văzând și făcând”. 

O carte pe care o recomand foarte mult, la traducerea căreia am și contribuit se numește „Working Identity” – „Identitatea profesională” și e scrisă de Herminia Ibarra, care e profesoară la Harvard și care vorbește despre schimbările în carieră pentru persoanele trecute de 35 de ani. 

Autoarea a făcut o analiză și a depistat câțiva pași, pentru care are 2 concluzii foarte faine: una dintre ele este că atunci când vorbești despre evoluția ta profesională trebuie să pui în context și cine ești tu ca om, gradele de maturitate, evoluția emoțională, care sunt indicatori simetrici pentru felul în care te uiți la un job. Și a doua concluzie este una pe care am folosit-o mult în primii ani în consiliere în carieră pentru top management și pe care am sugerat-o de multe ori. Socoteala de acasă cu cea din târg sunt două lucruri diferite, așa că dacă crezi că ți-ar plăcea să faci ceva, rămâi în jobul pe care îl ai și fă după job ce îți dorești. Expune-te la povestea pe care ți-o închipui și vezi cum te simți. Testează ceea ce la nivel teoretic ți se pare interesant. Și foarte mulți după ce au trecut prin experiența asta și-au regândit jobul. 

– Chiar așa, apropo de recalibrare, de pandemie și de mediul de lucru, cum se modifică „pauza la cafea” pe care o aveam împreună, la birou? Cum se mai traduce ieșitul la cafea, când lucrezi de acasă?

– Păi în primul rând pauza de cafea e o pauză pentru tine. În perioada asta am băut cafea cu parteneri și cu clienți pe Zoom, mai multă decât dacă aș fi mers la birou. Eu asociez pauza de cafea cu nevoie de conexiune. Și mi se pare că, în perioada asta, nevoia de a te conecta cu ceilalți a crescut, nu a scăzut. Ce-i drept, felul prin care facem asta, e diferit. 

Dar nevoia de cafea, fiecare la casa lui, a rămas. Chiar cred că, din cauză că în multe dintre întâlnirile pe care le-am avut în această perioadă, de acasă, de pe canapea, conversația a devenit mult mai personală. M-am conectat mai profund. Cuiva îi intra copilul în cadru, altcuiva îi trecea pisica prin spate, dar intrând așa, virtual în casa celuilalt, intrai într-un dialog mai uman. Deci pauza de cafea a avut niște conotații de conexiune mai profundă. 

– Știi ce-mi place cel mai mult? Că discursul tău lasă spațiu pentru a încerca, a greși, dovadă că nu e nimic final.

– Păi nu e. Mă uit la mine, de câte ori mi-am schimbat perspectiva în anii ăștia. Și, recunosc, mi-e frică de oamenii care știu că au toate răspunsurile. Și știi de ce mi-e frică? Mă gândesc cât de nasol o să fie când or să cadă. Mă pun în locul lor și mi-e frică de momentul când se vor trezi la realitate. Dacă-l vor avea. 

„Seth Godin spune în „Triburi” că nu contează mărimea tribului, ci calitatea și intensitatea susținătorilor.”

– De aceea nu toți șefii se traduc și în lideri, nu? Chiar, există elemente pe care le poți identifica într-un om cu potențial de lider? 

– Nu-mi prea place conceptul ăsta de lider ca să-ți spun cinstit. Cred că e scăpat de sub control, pentru că e folosit în mai multe situații decât s-ar cuveni. Prefer model. Iar pentru asta cred că trebuie să fii tu cu tine bine și abia apoi îi poți atrage pe ceilalți. Nu e necesar să fii într-un rol formal de lider. Seth Godin spune în „Triburi” că nu contează mărimea tribului, ci calitatea și intensitatea susținătorilor. Unul va influența alți doi și din cei doi influența se tot propagă. Eu pornesc de la premisa asta: dacă fiecare dintre noi își face treaba corect, eu cred că viața noastră poate fi mai frumoasă și lumea mai bună

Revenind la întrebarea ta, ca să fii model trebuie să fii bine cu tine. Dar și să te preocupi de asta în mod constant. Presupune și o capacitate de introspecție destul de mare. Și mai ai nevoie de o filosofie de viață la care să lucrezi continuu. Cred că mai contează să-ți cauți motivele potrivite pentru ce alegi să faci în viață. Și să ți le cauți constant, când ți se pare că nu se mai potrivesc. Și oamenii se aliniază. Nu ai nevoie să zici ceva. Nu ai nevoie decât să fii.  Și mai cred că oamenii care sunt modele, au modele. Se lasă inspirați de alții. 

Modele, da! Iar ăsta-i subiect demn de încă o întâlnire, să știi. Mulțumesc foarte mult, Mădălina, abia aștept să mai povestim!

_______________________________________

Acest material face parte din proiectul Oameni. Creativitate. Leadership creat în parteneriat cu Nespresso, unul dintre brandurile care definesc un moment, o inspirație, o invitație la poveste. Vă invităm să savurați o cafea excepțională în compania unor povești-radiografie extraordinare, care coagulează idei bune, talent și inovație.

Dacă ți-a plăcut, mai poți citi pe acceași temă și:

Leadership cu Radu Manolescu: „Din ce în ce mai mult mă bazez pe intuiție și pe lucrurile pe care subconștientul le scoate la iveală.”

Leadership cu Mihaela Gînju: „Suntem suma colecțiilor noastre de povești.”

2 Comentarii

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here