Pe insulele Marchize, în Hiva Oa, are loc un atelier de scriere creativă, coordonat de un celebru romancier francez. Se înscriu 30.000 de candidate. Doar cinci scriitoare aspirante sunt selectate pentru a participa la această experiență exotică. Însă șederea lor este tulburată mai întâi de-o dispariție, iar mai apoi de-o crimă – urmată de una, și-ncă una.
Cine e de vină? Cum continuă să scrie? Sau este totul doar un joc stupid pus la cale de organizatori?
„La soarele neîmblânzit” este un roman polițist cusut în mai multe straturi. Are melancolia și amarul lui Jacques Brel, sălbăticia și talentul lui Paul Gauguin, lirismul și misterul Pacificului; le alătură pe toate cu umor și ingeniozitate – ca un omagiu adus Agathei Christie, după cum însuși autorul declară.
Mai mult decât mister și crimă
Cu greu îmi stăpânesc frica atunci când vorbim despre romane polițiste, thrillere și tot ce cuprin ele în esență. Detalii și descrieri sângeroase, atmosferă închisă, apăsătoare, poate chiar ploioasă (ori mie chiar îmi place ploaia!), răul cel mai rău din oameni – parcă simt cum se face pielea buburuze doar gândindu-mă la asta. Poate că după o anumită vârstă, fricile noastre se înmulțesc mai repede, chiar și în cazul lecturilor. Dar acesta-i adevărul despre mine, acum.
Nu și în contextul de față.
Sigur, e un roman polițist și nu-i lipsit de scene dureroase. Acțiunea se derulează cu viteză din momentul în care este găsită prima victimă și până la identificarea vinovatului. Pe măsură ce galopezi țesând intrigi și adulmecând probe, lugubrul te însoțește. Însă nu acaparează.
Primul detaliu pe care l-am apreciat la scriitura lui Michel Bussi (de profesie, geograf) și care m-a încurajat să întorc foaia: te lasă să fii martor, fără să se concentreze prea mult pe asta. În schimb, îți arată ce e în jur, ce gândesc alte personaje, ce frici au sau ce-și notează în jurnal pe măsură ce lucrurile se înrăutățesc.
Am apreciat și alte elemente pe care autorul le-a adăugat, cu ușurință și bun gust, și care au completat bine farmecul locului: detaliile despre cantautorul Jacques Brel și Paul Gaugain (amândoi au trăit și ulterior, au fost înmormântați pe insula Hiva Oa – unde are loc și acțiunea romanului), curiozitățile despre civilizația marchizană, despre istoria tatuajului (spoiler: așa am aflat că, de fapt, arta tatuajului provine din acest loc, „tātau”), despre tiki sau ce înseamnă puterea mana.
O carte bună, pentru mine, explorează mai multe unghiuri, iar în aceasta am avut parte de câteva.
Tiki 
Hiva Oa
Pensiunea „La soarele neîmblânzit”
„Cartea asta vorbea despre ce vorbesc toate cărțile, despre visuri moarte în fașă, vieți ratate din lipsă de voință, timp pierdut din lipsă de îndrăzneală, destine îndurerate, dorințe refulate, talente care trebuie cultivate, femei supuse în timp ce soții se realizează, vieți care se irosesc, copii care te leagă, despre artă, pictură, literatură ca și cum ar fi toate extraordinar de la îndemână.”
Așadar, într-o amplasare de vis, la pensiunea „La soarele neîmblânzit” ajunge un grup de turiști, care au de gând să rămână împreună timp de o săptămână.
Scopul: un atelier de scriere creativă.
Misiunea: construirea unui roman polițist – care s-ajungă bestseller.
Participanții:
- Pierre-Yves François – „împăratul bestsellerelor”, cel care ghidează atelierul de scris, cel care este admirat, cel care este amant, cel care scrie pentru femei și visurile lor, cel care plagiază.
- Clémence Novelle (Clem) – pariziancă, 30 de ani, își dorește să scrie un roman „care să se vândă în 43 de limbi, pe 5 continente”, băiețoasă din fire și aspect, îndrăgostită de Hiva Oa.
- Marie-Ambre – blondă, machiată, parfumată cu un Hermès scump, atentă la detalii și accesorii, poartă o perlă neagră și trăiește în Polinezia de 5 ani.
- Maïma– fiica adoptată a lui Marie-Ambre, curioasă, adolescentă, subțire și aprigă, isteață, o admiră pe Clem, n-o îndrăgește prea mult pe mama sa, își dorește un tatuaj.
- Martine Van Ghal (Titine) – „bunicuța belgiană” cu păr alb și cosițe, cochetă, simpatică, obsedată de Jacques Brel, are 10 pisici, un vlog și-o iubire după care încă suferă.
- Farèyne Morssen – de origine daneză, polițistă și șefă la o secție mare de poliție din Franța, obsedată de un caz la care a lucrat cu 15 ani în urmă, căsătorită cu Yann, își dorește un copil, inteligentă și pricepută în meseria sa, distantă.
- Yann – francez, jandarm într-un sat de lângă Paris, soțul lui Fareyne, calm, atent, își iubește soția, dar relația dintre ei doi nu mai este de multă vreme una caldă.
- Éloïse – cea mai tăcută, firavă și frumoasă, feminină, desenează sau scrie încontinuu – nu se știe niciodată pe care dintre cele două activități le face cel mai des, îi plac rochițele înflorate și copiii.
„Orice s-ar întâmpla în orele, în zilele următoare, orice s-ar întâmpla până vă veți sui în avion peste cinci zile, continuați să scrieți. Notați totul! Puneți pe hârtie totul! (…) Scrieți! Cât de intim puteți.”
Lor li se adaugă la masă, pe alocuri, Tanaé – gazda pensiunii și cele două fiice ale sale. În rest, misiunea celor 5 candidate pare să fie simplu de înțeles și ușor de făcut, mai ales într-un cadru poetic și luxuriant, așa cum e Hiva Oa.
Însă, într-o noapte, normalul se răstoarnă și-i ia locul o singură întrebare: Cine este următoarea victimă de pe insulă?
„Și am plecat. Pentru o carte. Da, se poate lăsa tot pentru o carte.”
Povestea se derulează repede și trebuie să te aștepți ca suspiciunile să-ți fie dărâmate de la un capitol la altul.
„Când o carte e bine scrisă, e ca o oglindă, o oglindă a vieții noastre, a vieții noastre în ce are ea mai bun, a vieții noastre dacă n-a fost irosită.”
Michel Bussi scormonește și în intimitatea personajelor. Te duce în spate, acolo unde, de-obicei, nu vezi ce se întâmplă. Îți explică.
„Mă lasă toate puterile dintr-odată. Doar cuvintele mai luptă.”
Însă toate au un sens abia la final.
„Pe cei ce devin genii, îi iertăm, copiii lui Gauguin și ai lui Brel și-au pierdut tații, pe tați îi iertăm că au lăsat totul. Pe mame, niciodată.”
Până atunci, te invită să explorezi un peisaj atipic, într-un grup de oameni legați de presupusa pasiune pentru cărți. E o lectură care nu stă foarte multă vreme pe noptieră – pentru asta aș putea chiar să garantez! Și clar, e o opțiune excelentă dacă ai nevoie să te refugiezi într-o lectură.
Și-n final, lui Michel Bussi îi place să compună, o simți pe măsură ce-i citești romanele, o mărturisește și el, iar acesta-i încă un motiv pentru care merită citit: „Fără o compoziție muzicală potrivită, chiar și cele mai frumoase versuri dintr-un cântec nu vor transmite niciodată o emoție. Intriga este muzica romanelor mele.”
***
P.S: care-s autorii de romane polițiste pe care-i preferați? Eu deja am început „Nuferi negri” – semnată tot de Michel Bussi.
CITEȘTE ȘI:
