La răscruce de timpuri. Mic ghid istoric al internetului personal

1
287
Timp de citire: 4 minute

Pandemia ne-a reconfigurat viețile, ne-a pus față-n față mai mult cu noi și cu ecranele noastre, ne-a tăvălit bine prin singurătățile și fricile noastre și ne-a poruncit exodul în magazinele online. Cu toate acestea, cea mai mare frică a omenirii capătă dimensiuni gigantice: frica de schimbare.

Lumea se modifică constant. Astăzi vorbim ceva mai conștient despre sustenabilitate și despre energie regenerabilă, despre roboți care dansează, despre ciment creat din scoici și despre tehnologii special concepute astfel încât să poți asculta muzică, individual, fără să fie nevoie de căști.

Într-un articol apărut anul trecut, Blake Morgan scria în Forbes că mai mulți clienți cumpără online în timpul pandemiei, alimentați fiind de „transformarea digitală”. Internetul devine un mediu de sine stătător, nu doar o resursă. Devine loc de întâlnire, magazin, librărie, motiv de petrecut timpul liber, obiect de lucru, spațiu de muncă, altar, reactor pentru surse de inspirație. 

Identitățile noastre online

Zilele trecute o prietenă dragă și-a făcut curaj și și-a creat un spațiu online în care să scrie despre ce o pasionează: căutări personale, cărți și călătorii interioare. Cu câteva luni înainte o altă prietenă își lansa propria identitate profesională online, la aproape 2 ani de când mica ei afacere începea să prindă contur. De ce vorbesc despre curaj? Pentru că internetul pune presiune.

Știu jurnaliști care își asumă fiecare cuvânt pe care îl publică și oameni care comentează fără să treacă prin filtrul gândirii nici măcar un grăunte de intenție. „Prostul știe întotdeauna, asta-i marea lui superioritate” scria Constantin Noica și eu nu îl pot contrazice. Mie îmi plac dezbaterile, discuțiile, invitațiile subtile la dialog. Dar asta-i pentru altă dată. 

Să revenim la identitățile noastre online și la hiaturile care se nasc între noi și versiunile noastre online, îmbunătățite, exagerate și de cele mai multe ori, lipsite de ADN-ul nostru real. Cred că am avut un șoc când, la un eveniment am făcut cunoștință cu cineva cu care conversam online și mi-a spus că „sunt în realitate, așa cum sunt și pe internet”. Am rămas cu o grămadă de întrebări.

Trăim timpuri în care libertatea de exprimare e luată de bună – generalizez, desigur, pentru teritoriul țării noastre, fără a uita și de contextul istoric ceaușist. 

Țin minte că, undeva prin 2008 când am început primul meu blog (cu un nume fantezist, pe măsura copilăriei mele), simțeam că intru într-o societate secretă, unde cei împrieteniți deja cu blogspot-ul sau cu altă platformă de blogging, ne cunoșteam cu toții între noi, ne comentam reciproc încercările pseudo-literare și ne adunam ad-hoc pe la câte-o cafenea dubioasă „ca să ne cunoaștem și pe viu”. 

Internetul era o resursă prețioasă pentru cercetări sau proiecte la facultate, dar și un nod de a socializa, de a te expune și de a te forma. Postările erau de la cele mai puerile, până la adevărate mărturii de jurnal, de la poezii și până la postări cu glume sau întrebări retorice. Internetul era un loc de joacă, iar comentariile erau întotdeauna elegante sau frivole, dar în nici un caz nu răutăcioase și nicidecum îndoite cu ură. 

Cred că mai mult decât atât, internetul ne servea drept bancă de studiu a unei școli alternative în care învățam unii de la alții, ne ajutam să descoperim cum și ce putem îmbunătăți și ne dădeam feedback-uri pertinente și folositoare. 

Anonim vs. Anonim

Astăzi, internetul pare a semăna cu un dulap în care, dacă nu faci curat un pic mai des decât ai vrea, riști să se adune multe mizerii. (Marie Kondo n-ar putea face față unei astfel de curățenii!)

Anonimatul sau pseudo-anonimatul devine scutul de după care poți arunca cuvinte – care mai de care mai nepotrivite – în oricine și în orice, după bunul plac. Bunul simț dispare halucina(n)t. Și parcă nu mai e nimeni dispus să ia un răgaz, oricât de scurt, de la vrăjmășie. 

Unii vor citi aceste rânduri și vor spune că memoria mea nevolnică mă împiedică să văd dincolo de nostalgia anilor trecuți și că nu era nici pe de parte o primăvară a internetului. Nu sunt naivă, nu cred asta. Doar că era ceva mai multă înțelegere pentru efortul / curajul / ambiția / dorința unui om de a se publica pe sine, de a-și aduce ceva din personalitatea lui, în public. Bine, tot Noica spune că „omul inteligent e cu atât mai plicticos cu cât are o ciudată caracteristică: vrea întotdeauna să facă legături”.

Nu, nu cad în plasa nostalgiei și nu cred că toți internauții de acum 10, 12 sau 15 ani aveau vocația binelui. Doar că, de la fereastra mea digitală, se vede că eul suferă o inflație și o inflamație pe care nu le-aș fi putut prezice atunci. Să fie de la falsul anonimat? Internetul – acest spațiu unde, cu ajutorul rețelelor sociale toți ne cunoaștem între noi și toți suntem „prieteni” – e poate cel mai mlăștinos și periculos mediu în care să exiști. Nu vreau să vorbesc nici despre statisticile depresiei la adolescenți sau despre valurile de hate cum nu e momentul promovării lucrurilor bune care se întâmplă aici: strângeri de fonduri, vești bune, comunități care schimbă lumea în bine.

Dar să revin de unde am plecat: de la frica de schimbare. Există în fiecare dintre noi și contează mult cum învățăm s-o îmblânzim. Iar frica de schimbare poate veni și când îți faci curaj să te expui online, acolo unde oricine, oricând, poate da peste tine. 

Online nu e mereu simplu, cum dictează un slogan celebru. Și ca să vă convingeți, e suficient să vă luați un domeniu și să începeți să publicați ce vă trece prin cap sau prin inimă. Poate ajută să ne controlăm propriile furtuni.

Voi ce istorie personală aveți cu internetul?

1 Comentariu

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here