Istanbul, locul care lasă amprente în suflet

0
125
Timp de citire: 11 minute

Îmi plac locurile care emană o complexitate pe care o poți simți doar dacă te conectezi cu toate simțurile. Acele locuri unde îți dorești să fi putut avea ocazia să călătorești cumva în trecut, să le poți vedea și simți energia din vremuri străvechi, să asiști la cum s-au dezvoltat, cum au crescut, cum au căzut în timpul nenumăratelor conflicte ce au avut loc pe parcursul a sute de ani și cum au renăscut din „cenușă și ruine”. 

Istanbul este, până acum, singurul loc care m-a uimit de fiecare dată când l-am vizitat. Cu fiecare ocazie a scos la iveală o fațetă a sa la care nu mă așteptam, un ceva unic care mi-a trezit toate simțurile și care m-a cucerit pe loc fără să îmi dau seama când anume s-a întâmplat să mă îndrăgostesc de un oraș. Îmi dau seama că încă mi se așază experiențele pe care le-am trăit vizitând orașul și că aștept cu nerăbdarea unei adolescente îndrăgostite, o nouă întâlnire. 

Istanbul, Istanbul

Ambele întâlniri, căci două am avut până acum, au fost excursii planificate cu mașina personală. Pot spune două lucruri: drumul în sine este o experiență plăcută – durează aproximativ opt ore, cu două vămi, un drum lin și bun prin Bulgaria și până în Istanbul ai parte de autostradă; cel de-al doilea, după experiența traficului din Turcia, la noi chiar nu e aglomerat. 

Recomandări legate de partea logistică de care ne-am lovit și ar fi fost mai simplu dacă le-am fi știut, utile pentru cine vrea să meargă cu mașina? Sigur că am. În Bulgaria sunt șanse foarte mari să fii tras pe dreapta pentru a-ți verifica vigneta – se poate lua ușor de pe net (bgtoll.bg) sau după intrarea în Bulgaria intri repede în Ruse și rezolvi la o benzinărie. Poți folosi Waze și după ce intri in Turcia – va ține minte traseul dacă nu te abați de la drum – e recomandat să îți închizi datele mobile pentru a evita o factură neașteptată la sfârșitul lunii. Poți lua o cartelă de telefon cum intri în Turcia, așa vei putea avea acces la internet și când nu te poți conecta la wi-fi. De la intrarea în Turcia și până în Istanbul, nu e nevoie de vignetă, am aflat noi după ce am luat-o din benzinărie unde ne-am înțeles cu turcul mai mult prin semne. 

O dată cu intrarea în oraș, rămâi cu ochii largi lipiți de geamul mașinii și înțelegi sensul unor informații învățate pe băncile școlii – nuanțele unui termen ce multă vreme a reprezentat o noțiune de geografie urbană – megalopolis.

Istanbul este cea mai mare concentrare urbană a Turciei și singurul megalopolis din lume întins pe două continente și a fost înscris pe lista patrimoniului mondial al UNESCO începând cu anul 1985. În timp ce scriu și îmi amintesc cu detalii, culori întipărite pe retină, emoție și arome mii, îmi dau seama cât de mult îmi place orașul cu toate surprizele lui și cu tot ce are de oferit – doar să fii deschis să le primești.

Cu cât stau și mă gândesc ce anume să împărtășesc despre experiența din Istanbul, realizez că mi se face dor și pun pe hârtie o nouă listă cu locuri pe care e musai să le bifezi de fiecare dată când ajungi aici. 

La prima vizită în Istanbul, am crezut eu printr-o eroare de calcul și de percepție că e ok un sfârșit de săptămână prelungit pentru a putea vizita orașul – ei bine, clar nu e! Pentru a te putea bucura de ceea ce are de oferit orașul ai nevoie de mai mult timp, cam o săptămână și un program bine pus la punct.

În Turcia am ajuns prima dată după o perioadă plină din viața mea, când efectiv nu am căutat itinerarii, informații prea multe despre ce urma să vizităm și idea de a face un TO DO list a trecut pe lângă mine. Așa că n-am avut încotro și m-am lăsat surprinsă de ceea ce a avut de oferit orașul. 

Am fost efectiv fascinată și cucerită de un oraș plin de o energie pe care nu am mai simțit-o până atunci. A fost dragoste la prima vedere, pasiune la prima degustare și o conexiune cum nu mi-am imaginat. Istanbul a devenit instantaneu locul în care aș reveni de fiecare dată când aș avea posibilitatea, aș bate la picior pietrele acelorași străzi fără să simt oboseală, aș savura fiecare sorbitură de Kavesi (cafea turceascăsau Çay (ceai negru) ca și cum ar fi prima dată, aș privi în zare și aș cerceta fiecare clădire cu același interes viu, mi-aș imagina haremul și aș auzi în suflet șoaptele unui trecut îndepărtat – de fiecare dată cu aceeași intensitate. 

Orașul, forfota, oamenii, aromele, culorile locurilor, combinația de nou cu vechi, răsfățul papilelor gustative, măreția orașului, contrastele care se îmbină și se completează reciproc. Nimic nu pare nelalocul lui și toate vin să completeze o experiență multi-senzorială. E orașul care mi-a trezit toate simțurile, fiecare fibră a simțit din plin și amintirea a rămas întipărită și transformată într-o experiență de neuitat. Istanbul e un oraș de luat la picior pentru a-l cunoaște și a-i simți energia.

Kahvesi și pledoaria simțurilor

Sunt o mare și iremediabilă îndrăgostită de cafea, iar khavesi este una din aromele care mă fac să caut pe unde merg cafeaua turcească. Aroma, densitatea, gustul și modul în care este servită, transformă băutul cafelei într-un ritual pe care îl savurezi din plin și vrei să dureze cât mai mult. De obicei, la cafenelele noastre, am obiceiul să cer câte un flat white cu lapte de migdale sau un long black, însă recunosc că nimic nu mă face să visez mai mult așa cum o face cafeaua turcească. În cadrul acestui ritual descoperit in Istanbul, se îmbină servitul cafelei cu ceva care scoate în evidență atenția acordată modalității în care o faci. Acel “cum” care contează enorm. Tabloul este întregit de ceșcuțele în care este servită cafeaua – nu e vorba de ceva transparent din sticlă sau porțelan, se servește de obicei în cănițe cu motive specific turcești, astfel amintirea rămâne vie pe lângă gust și in cel mai vizual mod posibil. 

CITEȘTE ȘI Unde poți bea o cafea (foarte) bună în Dublin?

Când ceri prima dată o cafea turcească, ajungi să te întrebi „Cât de mare e o cafea mică?”. Recent în viața mea a apărut mindfulness-ul și acum îmi dau cu ușurință seama cum kavesi e un exercițiu de mindfulness, cum te face să fii prezent, să o percepi și să îți folosești toate simțurile atunci când o savurezi și vrei să dureze cât mai mult – îți atrage atenția și o ține aici, în prezent, cu aroma și culorile sale. 

Cu vaporașul pe Bosfor

Una din cele mai frumoase zile, cu soare și o briză liniștită, se anunța a fi momentul perfect pentru ceea ce ne-am dorit de când am ajuns – să ne luăm o mini croazieră pe Bosfor. Există mai multe variante, unele cu opriri în zonele cheie, unele romantice cu cina inclusă, dar sunt și variante mai scurte pentru cei care au petrecut deja ziua pe străzile pline de viață ale orașului. Pentru o plimbare de două ore și jumătate cu vaporașul prețul a fost mai mult decât decent, undeva în jur de 20 lei de persoană. Am reușit să ne facem în așa fel programul încât să prindem apusul pe mare În timpul croazierei, mi-am dat seama că aș fi vrut să fie o barcă cu vâsle în locul vaporașului sau să am posibilitatea de a expanda timpul, să am timp să mă bucur de tot ceea ce e de văzut.

Plecarea a fost din zona cheiului Eminonu, vaporașele pleacă la intervale de câteva zeci de minute, am plătit când am urcat (numerar – e bine să ai lirele pregătite și în bancnote cât mai mici pentru astfel de situații) și am așteptat până s-au ocupat toate locurile pentru a porni la drum.

E una din experiențele care mi-a fascinat retina și a rămas acolo adânc amprentată – legănatul ușor pe valuri, la apus, cu soarele cald scufundându-se în Marea Marmara, o plimbare între 2 continente, arhitectura specifică, moscheile prezente în toate planurile acestui tablou, frumusețea orașului, prezența turnului Galata ca un far ce te ghidează, diferența detaliilor arhitecturale dintre cele două continente.

În câteva minute după ieșirea în larg, poți admira deja porțile dantelate ale Palatului Dolmabahce, fotografiat de toată lumea, impozant prin statură și atitudine, a fost construit asemenea palatelor europene și a devenit muzeu, una din atracțiile Istanbulului. Construit pe malul Bosforului și privit din larg, mă face să visez la vremurile străvechi când navele acostau direct la palat și își deschidea porțile, primind înalți demnitari și capete încoronate. Vremuri de mult apuse și devenite istorie. 

Valurile se sparg ușor și înaintăm până ajungem sub Bosfor Bridge, unul din podurile suspendate ce leagă cele două continente.  Pe malul asiatic apare încă un palat, mai mic decât cel lăsat în spate însă captivant în egală măsură – Beylerbeyi Palace, fostă reședință de vară a sultanilor, a devenit mai apoi una din reședințele demnitarilor străini veniți în vizită. 

Pescărușii deja obișnuiți cu noi, vin să se pozeze în timp ce turiștii împart cu el ce a mai rămas dintr-un colac turcesc cu susan, care seamănă izbitor de mult cu colăceii făcuți de bunicuțele noastre din Moldova (nu e prima și nici singura asemănare cu preparate făcute la noi). 

În câteva minute apar două din cele mai vechi cetăți pe ambele maluri ale strâmtorii: Rumeli Hisari și Anadolu Hisari

Construită de către Mahomed Cuceritorul pentru a controla traficul naval, Rumeli Hisari stă încă în picioare, o bucată din istoria veche a Imperiului, un stăvilar împotriva vaselor dinspre Marea Neagră care ar fi putut aduce ajutoare bizantinilor înainte de cucerirea Constantinopolului.

Anadolu Hisari, un fort de observare construit de către Baiazid Fulgerul, a fost transformată în închisoare după cucerirea Constantinopolului. Integrată în peisajul urban, trebuie să știi de existența ei pentru a nu o rata. La întoarcere, am admirat contracțiile noi, vilele locuite și arhitectura diferită ce se poate observa cu ușurință pe partea asiatică a orașului. Soarele a coborât ușor în mare, seara s-a lăsat peste oraș și a început să zumzăie, la fel de viu și pe timp de noapte.

Am coborât de unde am plecat și am plecat spre centrul vechi pentru a căuta una din tavernele noastre preferate.

Un Lahmacun, vă rog!

Înainte de a merge în Istanbul, știam deja ce mâncare bună au și nu a fost foarte greu să găsim un loc unde să venim de mai multe ori în ambele vacanțe.

Prima dată am mâncat la un restaurant mai aproape de hotel, era seara târziu, abia ajunsesem în oraș, nu cunoșteam zona și eram lihniți de foame. Mâncarea peste tot este foarte bună, însă cea mai gustoasă și făcută „ca la mama acasă” se găsește la taverne. 

Umblând prin zona veche a orașului, am dat de o zonă renumită pentru tavernele cu renume și mâncare bună să te lingi pe degete! ZIYA, locul în care abia aștept să mai merg e pur și simplu o experiență culinară turcească autentică. De fiecare dată când am fost, mereu e plin, turiștii revin și sunt mulți localnici care vin aici pentru a mânca sau pentru a savura un Çay. 

Preparatele turcești, sunt foarte gustoase și cel puțin pentru mine e destul de greu să aleg, îmi plac toate.

CITEȘTE ȘI Arta de a-ți crea amintiri

Prima dată când am mâncat Lahmacun – încă mai țin minte cum era – și se poate comanda de obicei ca un prim fel de mâncare, să îți pregătești apetitul înainte de felul principal. Atenție la preparatele care au și varianta iute! Recomand varianta care nu e iute și vă puneți separat fulgi de ardei – peste tot se găsește pe masă un recipient cu iuțeală. De asemenea, preparatele turcești merg foarte bine cu Ayran – un iaurt diluat, sărat și foarte răcoritor pe timp de vară – poate calma cu ușurință dacă un preparat e mai picant decât v-ați fi așteptat. 

Toate preparatele care conțin carne vin însoțite de roșii la grătar, salată, bulgur și iaurt, în combinații diferite, iar pita e mereu făcută pe loc, aburindă și merge de minune cu orice ați alege!

Ca desert, eu am descoperit Kunefe – o tentație în fața căreia nu îmi pare rău când cedez. O revelație! Cunoscută şi sub denumirea de Konafa, Knafah, Knafe, Kenafi, Knafeh Nabulsieh, Peynirli Künefe, cadaif ori cataif este o prăjitură caracteristică bucătăriei orientale (turcă, levantină, ori grecească). Se pare că denumirea de Knafeh Nabulsieh vine de la oraşul Nablus, aflat la aproximativ 60 km nord faţă de Ierusalim şi primele prăjituri de acest gen s-ar fi facut pe la 1400. După 1575, reţeta a ajuns în tot Imperiul Otoman care controla Palestina în acele vremuri.

Prăjitura numită cataif îşi are originile în Imperiul Otoman. Este un desert tradiţional turcesc, făcând parte din aceeaşi familie cu baclavaua. Acoperit cu fistic măcinat într-o pudră fină, îmbibat cu un sirop pe bază de apă de trandafiri, o structură crocantă din tăiței subțiri și un interior moale de brânză topită cu textură de mozarella – cea mai complexă și contrastantă combinație pe care am întâlnit-o. De încercat.

După masă e un obicei pe care l-am adoptat cu ușurință după o masă copioasă – savurarea unui Çay care de cele mai multe ori e din partea casei. La bază ceai negru, însă eu l-am simțit ca pe un purificator. Face bine ce face! E de menționat că turcii știu multe despre ospitalitate și se poate observa o cultură orientată spre turiști. 

Din palat în Harem și înapoi 

Palatul Topkapî, în l. turcă Topkapı Sarayı, fostă reședință a sultanilor timp de aproximativ 400 ani (1465-1856) este acum o atracție turistică majoră a orașului, alături de Hagia Sofia, fiind cel mai vizitat muzeu din țară. În anul 1985 a intrat în Patrimoniul mondial UNESCO.  

Pe locul unde se înalță astăzi palatul, așa zisul Sarayburnu, o zonă cu vedere la Cornul de Aur, Marea Marmara și Bosfor, se afla încă din vremurile bizantine acropola Constantinopolului. 

De-a lungul timpului, spre deosebire de palatele europene precum Schönbrunn sau Versailles, Topkapi a suferit numeroase modificări sau extinderi făcute de diferiți sultani, cele mai multe fiind făcute în timpul domniei lui Suleyman Magnificul (1520-1566). În anul 1574 un incendiu a afectat palatul, arhitectul Mimar Sinan fiind însărcinat cu renovarea sa de către sultanul Selim al II-lea. O altă deosebire față de palatele din Europa este că Topkapi nu era o clădire propriu-zisă, ci un mini-oraș, unde locuiau, la un moment dat, aproximativ 4000 de persoane: sultanul și familia sa – formată din părinți, frați, nepoți, concubine și copii – eunuci, servitori și mulți alții. Un sultan putea avea, în harem, până la 300 de concubine!

Topkapi este mai mult decât un palat: e un domeniu vast, un complex format din mai multe clădiri, curți și grădini, care se întind pe 700.000 de metri pătrați. E nevoie de o zi pentru a aloca acestui minunat palat, pentru a înțelege și mai bine istoria complexă a Imperiului Otoman, pentru a te putea bucura de ceea ce are de oferit și a-l vizita pe îndelete, pentru a începe să întrevezi cum se desfășura viața la curte. 

Cu mai multe zone ce pot fi vizitate și fiind destul de aglomerat, e bine să ai timp la dispoziție și să nu fii pe grabă. Pe mine m-a cucerit complexitatea detaliilor, diferențele foarte vizibile între camerele și dependințele care alcătuiesc acest mini oraș. Te gândești fără să vrei la Răpirea din Sarayi, sultani, eunuci, concubine și harem, mătăsuri, baluri opulente și nenumărate planuri de război și cucerire – câte și mai câte au văzut și auzit pereții acestui palat! 

Ceea ce nu găsești în palatele europene și un punct principal de atracție este Haremul – nu se poate vizita în totalitate și probabil ar fi nevoie de jumătate de zi doar pentru a vedea cele șase etaje și 400 de camere. E ușor de catalogat ca fiind o bijuterie arhitecturală mai ales datorită mozaicurilor și a ceramicii de Iznik, dar și a decorațiunilor realizate din lemn prețios, aur, completate de șeminee, porți, obloane sau oglinzi în stil otoman – toate întregind un tablou, o imagine ce trece de testul timpului și te poartă în trecut. Te tentează poveștile de alcov, stilul de viață opulent al sultanilor și gândul la frumusețea fără de seamă a concubinelor, dusă peste mări și țări.

Un mic oraș, un labirint de coridoare și încăperi, descoperi că în cadrul Haremului era stabilită o ierarhie strictă, că multe dintre concubine erau est-europene foarte frumoase, ajunse ca sclave în urma numeroaselor cuceriri de teritorii, după care erau educate în cultura turcă și islamică, învățau bunele maniere, să citească, să danseze, să picteze, să se îmbrace în cele mai rafinate moduri. Haremul reprezenta familia sultanului și totul era dominat de tradiții si urma un ceremonial strict. Trecând pe coridoarele unde odinioară au umblat, au iubit și au suferit atâtea suflete, parcă se aud cum încearcă să împărtășească din povestea lor celor care vor să asculte.

Orașul are multe de povestit, iar eu îmi dau seama câte mai am de aflat, străzi de pășit și experiențe de redescoperit.

Hagia Sofia, bazarurile din Istanbul, Turnul Galata, Podul Galata, atracțiile de pe partea asiatică a orașului, zona comercială din piața Taksim cu viața de noapte și tramvaiele de epocă ce șerpuiesc pe lângă Istiklal Caddes, principalul bulevard pietonal al orașului, străjuit de clădiri din secolul XIX, în care se află lanțuri de magazine internaționale, cinematografe și cafenele; rețeaua densă de străduțe adiacente este plină de baruri, de magazine de antichități și de restaurante pe acoperișuri cu vedere la Bosfor; Palatul Dolmabahce și Cisterna Basilica (Sunken Palace Cistern) sunt câteva din restul amintirilor ce merită făcute și povestite. 

Călătorii cu amprente frumoase vă doresc!

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here