Interviu: Mura și Ana, ilustrația naivă și omul din spatele ei

0
522

Pe Ana Fornoga am cunoscut-o acum vreo doi ani când m-am întâlnit prima oară cu ilustrațiile ei. Apoi, a apărut recurent în viața mea, în diverse ocazii care-au însemnat mult pentru mine. De curând, doi prieteni dragi mi-au dăruit o ilustrație Made By Mura. Așa că mi-am închipuit că-i rost de poveste și i-am scris. 

Ne-am întâlnit într-o dimineață de la începutul lui septembrie, pe o terasă însorită de pe Mătăsari. Afară se desfășura o vreme perfectă, cu soare și vânt bine echilibrat. Am ajuns mai devreme, mi-am scos agenda, reportofonul și cartea pe care o citeam atunci, mi-am comandat un flat white și-am așteptat. Ana e genul de om care-ți face cu mâna și-ți zâmbește înainte de a face cunoștință. Are o energie caldă și nu pare că s-ar fi supărat niciodată în viața ei. Marea ei pasiune? Pisicile. Două dintre cele mai frumoase exemplare îi aparțin: Mura și Lufa.

Așadar, Ana are 30 de ani, două pisici, un cuptor de porțelan pe balcon, e îndrăgostită iremediabil de Sorin și de Belgia și nu consumă carne de vreo 10 ani, pentru că toată experiența cu tăiatul găinii de la țară a fost absolut incredibil de dramatică pentru ea. E talentată și e conștientă de acest lucru. E naivă și știe și asta. Și cumva, arta ei reușește să traducă de minune toate coordonatele care o definesc. 

Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, urmează un interviu naiv, onest și fără extravaganțe. 

Ilustrația aceasta e desenată de Ana la o zi după ce ne-am văzut pentru acest interviu și e cu noi două, la cafea, pe terasa de la Bite, unde ne-am cunoscut miercuri. Toate elementele sunt acolo: agenda, cafelele, telefonul cu care înregistrez și entuziasmul nostru.

Ana, care e povestea ta?

Să știi că am început, ca orice copil, să desenez când eram mică, pe pereții bunicii mele și pentru că ea era foarte drăguță, mi-a amenajat chiar un loc unde puteam să dau libertate ideilor mele. După primele pete foarte mari de culoare, am început să „inventez” fete cu fețe în formă de inimă (râde). Mai târziu, am început să desenez personajele mele favorite pe care le vedeam în desenele animate la televizor. Și foarte multe animale. Acum un an am căutat printre desenele mele vechi și am constatat că se repetă aceleași teme pe care le abordez și astăzi: animale, natură, fete. Între timp, am pierdut contactul total; mi-am regăsit pasiunea pentru desen abia la facultate, când am reluat desenul, de data aceasta tehnic. Am făcut un an de Urbanism, nu mi-a plăcut și apoi am redat admiterea la Arhitectură, unde am absolvit după 6 ani plini de îndoieli.

Mă gândesc totuși că, oricât de tehnic ar fi domeniul, tot se subscrie în sfera industriilor creative, așa că îmi imaginez că o oarecare libertate de creație, ai avut, nu? 

Da, da. Ba chiar primii ani de la Arhitectură au fost de vis pentru că aveam libertatea să mă joc în zona asta mai naivă pe care o căutam eu. La (prea) scurt timp, am început să facem stadioane (zâmbește amar). Din punct de vedere concept, lucrurile acestea au fost foarte departe de mine, pentru ca eu îmi doream să rămân în zona asta mică, a elementelor mici, naive, simple.

În anul 4 am reușit să mă detașez prima dată de domeniu; îmi dădeam seama că nu-mi mai place, drept urmare am căutat să mă reprofilez și să îmi canalizez energia într-un alt domeniu. Așa am ajuns să lucrez într-un studio mic de publicitate specializat în graphic design. Am lucrat aici 3 ani, dar între timp, mi-am dat seama că nici locul acesta nu era pentru mine. Eu căutam zona aceea naivă, sensibilă, a detaliilor, iar acolo nu era locul potrivit pentru a mă manifesta. 

Când ai început să (re)desenezi pentru tine?

În ultimii ani de facultate. Și primele ilustrații au fost căsuțe din Brugges. Evident, cu background-ul de arhitectură și cu dificultatea de a mă detașa de domeniu. După ce am terminat facultatea însă, nu mai puteam desena nimic din sfera construcțiilor și arhitecturii. 

Cum așa? 

Păi… pentru că sunt un om responsabil. Adică, chiar dacă nu mi-a mai plăcut facultatea, am acumulat foarte multe frustrări pentru că am investit timp și energie în ceva ce nu simțeam că îmi aduce satisfacții. Așa că îți poți închipui, nu făceam o lucrare doar de dragul de a trece, ci îmi dădeam toată silința să fac cea mai bună lucrare. Abia acum, de curând, am reluat temele de arhitectură, interioare, exterioare. Acum simt că toate lucrurile își au locul lor și se sedimentează cu mult mai multă înțelepciune decât mi-aș fi închipuit. Asta a fost parcursul, îl îmbrățișez căci doar astfel am ajuns aici.

Știi… sunt la fel ca ilustrațiile mele: naivă. Mi-am dat demisia cu tot curajul, deși am stat mult pe gânduri. Am avut susținere multă și am decis că acela era un moment bun pentru că „dacă nu acum, atunci când?”. Habar nu aveam în ce mă băgam, nu știam ce presupune să fii pe cont propriu.

Dar a meritat. Stresul pe care îl am acum merge într-o direcție constructivă față de atunci când eram la facultate sau când eram angajată și mergea într-o direcție distructivă. Acum sunt mult mai sigură pe mine și pe ceea ce fac, știu că îmi place să fac, știu de ce fac asta și mai ales, sunt mult mai multe lucruri care îmi aduc bucurie. Deși, pe alte planuri e îngrozitor (râdem complice împreună; știu exact la ce se referă). 

Biroul Anei în care se vede tot ce are în jurul ei de obicei când lucrează, inclusiv caietul în care își notează toate cele și pe margine își desenează pisicile când mai fac câte o ghidușie.

Așadar, ți-ai dat demisia și iată-te pe cont propriu. Cum e? Care-s bucuriile și care-s provocările?

Se întâmpla pe 4 ianuarie 2016. Mi-am dat demisia, am mai stat două săptămâni în preaviz, iar apoi am început să desenez. Ceea ce a fost cel mai greu a fost despărțirea de colegii de birou, care erau foarte drăguți și inimoși, iar eu eram foarte atașată de ei. 

Ceea ce am observat este că în fiecare an este mai bine decât în anul precedent. Iar asta mă încurajează de fiecare dată când trec printr-un moment mai greu; știu că anul viitor pe vremea asta va fi mai bine, atât timp cât continui să muncesc. Istoricul o demonstrează. 

Cât despre bucurii, ce pot să spun e că nimic nu e mai satisfăcător decât atunci când termin un proiect care iese pe sufletul meu și pe cel al clientului și suntem amândoi fericiți și bucuroși de rezultat. Sau, fie, amândouă, căci cred că am exclusiv cliente. Dacă stau bine să mă gândesc, nu am lucrat cu nici un client bărbat – poate doar cazurile în care un bărbat comandă o ilustrație pentru prietena lui (râde). Inclusiv insight-urile de pe Instagram arată că publicul meu e format în proporție de 95% din femei, deci e justificabil. Și oricum nu prea desenez bărbați decât atunci când sunt specificați în brief. Îmi place atât de mult să desenez lucruri delicate și drăgălașe, încât inclusiv bărbații pe care îi ilustrez ies cu aceste coordonate.

Cat despre provocări, sunt toate acele elemente care mă însoțesc până ajung la satisfacție.

Ce ți s-a părut cel mai complicat în cei 3 ani de lucru pe cont propriu? 

De la un proiect la altul, pot apărea lucruri. Chiar și după trei ani. Dar eu cred mult că am avut mult noroc până acum. Poate datorită stilului meu, atrag o anumită tipologie de client care înțelege ce fac, care subscrie valorilor ilustrației mele, cu care „am chimie”.

Numai că Mura are mai multe coordonate: ilustrație, bijuterie, artă murală – ce te definește ca amprentă stilistică? Care e tehnica în care îți place să lucrezi?

Da, așa e, ilustrație, ceramică; murale am făcut la Lente, iar vara asta l-am ajutat pe prietenul meu Sorin (de la Bine scris), cu proiectele sale. Dar mi-ar plăcea să fac mai multe. Pentru o perioadă m-am îndepărtat de desenul tradițional, adică goașă pe hârtie. La un moment dat, când a venit primul proiect mai mare pentru mine și anume Noaptea Muzeelor din 2018, simțeam că trebuie să fac o lucrare mai mare și mai complexă, așa că am încercat să desenez digital. Mi-am șters de praf tableta pe care o aveam în casă de doi ani și pe care nu o folosisem niciodată. Era o tabletă grafică Intuos, iar trecerea de la hârtie la tabletă a fost foarte grea.

O prietenă dragă – și ea ilustratoare, Paula Rusu – m-a ajutat foarte mult, a stat cu mine la telefon și mi-a vorbit foarte frumos în toată acea perioadă: „Hai puiule, o să-ți iasă!”. M-a încurajat enorm și, într-un final, am reușit. Iar din acel moment toate proiectele care au venit, au fost desenate pe tabletă. De atunci am evoluat la Cintiq și apoi la Ipad – metoda mea preferată pentru că am posibilitatea să mă îndepărtez de la birou și să desenez din bucătărie sau din vârful patului (zâmbește). Acum tehnica mea de lucru presupune să mâzgălesc pe caietul meu de schițe, apoi să desenez schița pe Ipad, să trimit schița finală către client (o variantă alb-negru a ilustrației finale, cu toate detaliile), după care îmi trimit imaginea pe calculator și finalizez proiectul în Photoshop și pe Cintique.

Deci, îți place să desenezi digital?

Da, ilustrația digitală îmi dă ocazia să pot da zoom și să lucrez la acel nivel de detaliu pe care mi-l doresc.

La bijuterie cum arată procesul?

Porțelanul îmi oferă bucuria de a lucra cu mâinile: modelez, finisez, ard. Apoi pictez, glazurez, mai ard o dată. Apoi pictez cu aur și mai ard o dată. 

Unde se întâmplă toate acestea?

Pe balcon, locul preferat al fetelor. Stai să-ți arăt o poză. (Ana caută în telefon și după câteva secunde îmi arată o fotografie cu două pisici negre și languroase, una grăsuță și una pufoasă, care stau pe un cuptor de ceramică și privesc pe geam; între timp, îmi mărturisește că iubește pisicile atât de mult încât de-a lungul timpului, a creat 15 forme de pisici pe care le-a convertit în bijuterii sau mici obiecte de porțelan.)

Hihi, nu-i de mirare că Mura și Lufa îți sunt muze. Zilele astea la ce lucrezi?

Deocamdată fac un curs de animație, așa că lucrez la asta, e un lucru pe care vreau să-l fac de multă vreme, mai ales că acum lucrez digital și îmi facilitează învățarea. Mai am un proiect personal la care nu știu când apuc sa mai lucrez; e mai degrabă un jurnal în ilustrații inspirat de viața noastră împreună: eu, Sorin și pisicile noastre. Practic, mă desenez pe mine în timp ce desenez (râdem amândouă). 

Iar acum lucrez pentru un proiect foarte simpatic în care modelez câteva broșe din porțelan pentru un proiect. Între timp mai am și două proiecte mici de ilustrat – două comisioane de la care nu m-am putut abține; unul dintre ele este pentru o domnișoară care mi-a scris foarte frumos – iar pe mine mă impresionează foarte mult lucrurile astea și sunt total dispusă să iau proiecte mititele dacă îmi place omul sau proiectul. Mi se pare că sunt lucruri atât de potrivite, așa că le iau ca pe niște proiecte personale și le folosesc ca să îmi dau un refresh în afara proiectelor pe care le lucrez.

Ana, cum arată o zi absolut obișnuită din viața ta?

Diferă mult. Nici nu știu să-ți răspund. Cred că mă trezesc în jur de 8. Sau cel puțin așa îmi place mie să cred. Dar sunt zile în care sunt trează la 7 și zile în care abia la 9 reușesc să ajung la cafea. Ne trezim, ne facem cafeaua, stăm două ore de vorbă la cafea, ne facem destul de des clătite – americane și franțuzești, după care ne apucăm de lucru. Încep destul de lent, dacă nu există deadline-uri în ziua respectivă (nu de alta, dar ele sunt sfinte). Începem lucrul efectiv pe la 10, 11, dar nu lucrăm foarte mult, pentru că ni se face foame așa că ne pregătim prânzul. Sunt zile în care sacrificăm din zilele de lucru ca să facem curat sau ordine. Eu nu pot lucra dacă în jur nu e totul ordonat (am stat zilele trecute o oră să aranjez câteva documente și ilustrații pe un raft).

Să fiu sinceră, pentru noi încă este o provocare să lucrăm de acasă pentru că și spațiul este mic și e ușor să confunzi o oră de muncă cu timpul dedicat relaxării. Dar oricum ar fi, chiar dacă începem mai greu, eu tind să lungesc ziua de lucru până mai târziu și până la 20 – 22. Recunosc, e greu să echilibrez timpul pentru mine, timpul pentru noi și timpul pentru muncă. 

Ce te bucură în afară de desenat?

Nu cred că am hobby-uri, să știi. M-am întrebat de multe ori. Daca e să scormonesc ceva, îmi place să fac dulciuri. Îmi place să fac tarte sau câte o prăjitură. În rest, Netflix e viața și moartea mea. Orange is the new blackBig Little Lies și Working Moms pentru femei grozave, dar și Dark pentru twisted time travel paradoxes (l-am văzut de două ori). Am o personalitate foarte ușor dependentă. Am început încă din liceu să mă uit la Lost – acela a fost primul meu serial care m-a corupt. Iar în ultima vreme am gustat foarte multe seriale polițiste, până am ajuns într-o zonă foarte întunecată și m-am oprit. Deocamdată. 

De la seriale, virăm către chestiuni ceva mai serioase. E un lucru care mă preocupă, așa că te întreb și pe tine: te numeri printre cei care pot spune că au avut mentori?

Da. Chiar da, să știi. Unul dintre mentori a fost cea care m-a angajat la studioul de publicitate și graphic design – m-a recrutat fără să am nici un fel de experiență, dar acolo am învățat foarte multe lucruri legate de proporții, de elemente grafice, de dimensiuni – ea mi-a structurat foarte bine aceste informații. Tot ea m-a ajutat foarte mult în acea perioadă a vieții mele și de la ea am învățat foarte multe lucruri pe care le folosesc și astăzi. În porțelan, mentorul meu este Cristina Ciobanu, cea care m-a învățat să îmblânzesc acest material. Eu mereu îi spun că e mentorul meu, dar e mult mai mult decât atât; e prietena mea, sora mea mai mare. A fost atât de drăguță și deschisă încât, atunci când i-am propus să facem ceva împreună, ea m-a încurajat, învățându-mă tot ce știe. Așa ca n-a mai existat o colaborare, căci m-a invitat la ea în atelier și mi-a arătat totul despre porțelan; am fost, practic, ucenicul ei. 

Țin minte prima oară când am lucrat porțelan acasă singură. A fost o întreagă aventură, am chemat-o pe Cristina prima dată când am dat drumul la cuptor, pentru că am vrut să fie nașa cuptorului. M-a învățat mult mai multe decât cum să modelez și să ard porțelanul, a fost o conexiune mult mai adâncă între noi și încă îi datorez foarte multe. (n.ed.: Cristina, dacă citești, să știi că Ana a vorbit atât de frumos de tine și cu atât de multă emoție, că tare vreau să ne cunoaștem și noi.)

Ana, ce ilustratori urmărești, cine-ți servește drept model? Există ilustratori din țară sau doar talente din străinătate?

Oh, sunt foarte mulți. Și din România și din afară. Ilustratori preferați din lume – și mai greu de ales dar aș spune că Abbey Lossing, Lisa Congdon și Gosia Herba sunt constante și all time favorites, deși în fiecare lună mai descopăr câteva crush-uri noi. E suficient să arunci o privire pe feed-ul meu de Instagram. Lisa Congdon – e din SUA și e o femeie extraordinară; s-a apucat de ilustrație la 40 de ani și are foarte multe cursuri pe platforme; când eram la început, am urmat un curs cu ea timp de o lună și mi-a prins tare bine. Și din Romania sunt foarte mulți ilustratori, dar îmi vin în minte acum persoanele care îmi sunt cel mai aproape: prietenul meu Sorin Traistariu (Bine Scris), crew-ul meu de ilustratori-prieteni: Irina Perju, Ioana Șopov, Paula Rusu, Ioana Hara, Alina Marinescu, Ana Bănică. Oamenii ăștia mă inspiră dincolo de munca lor, mă inspiră cu felul lor de a fi și mă ajută faptul că pot discuta cu ei despre abisul ilustratorilor (râde). 

Dincolo de faptul că desenezi frumos, ești pasionată de pisici și cauți elementele fragile al universului, ce știe foarte putină lume despre tine?

Ah! E o întrebare foarte grea. Nu cred că știu ce să-ți spun. Sunt destul de simplă ca om, ceea ce vezi este exact ceea ce există. Nu am instincte foarte bune, sunt fricoasă. Nu-mi place să am părul ud, așa că mi-l usuc imediat ce ies din baie.

Și mai devreme îmi mărturiseai că, deși n-ai mai citit de mult, îți place să citești. Există o carte a sufletului tău pe care ți-ai dori să o ilustrezi?

Aaaaah, da! Mi se întâmplă cu fiecare carte pe care o citesc, atunci când mă îndrăgostesc de câte un personaj. Chiar acum, îmi vine în minte O viață măruntă de Hanya Yanagihara, o carte despre prietenia dintre 4 bărbați – pe care inițial am judecat-o greșit, dar care mi-a plăcut foarte mult. Aș fi vrut sa ilustrez cele 4 personaje principale. Și poate, în special două dintre ele. O altă poveste care mi-a plăcut este tetralogia Elenei Ferrante. Le-am citit pe nerăsuflate.

La momentul ăsta apare Sorin să ne ajute cu fotografiile, băiatul de la bar ne aduce al doilea rând de cafele și eu propun să oprim înregistrarea, dar să continuăm să povestim. Ceea ce se întâmplă. Împărtășesc cu Ana și Sorin experiența primelor luni de lucru pe cont propriu, îmi confirmă unele îndoieli, vorbim despre satisfacții, virăm spre călătorii. Ar pleca din țară? Încă nu. Dar unde ar alege să se mute? Poate în Belgia. Îmi rămâne Ana datoare cu o felie de tartă? Absolut!

Mulțumesc mult, Ana! Ne (re)vedem curând să punem lumea la cale.

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here