Interviu în Cutia timpului: Ioan Matei Agapi și Nora Agapi

0
130

Am intrat acum 5 minute în casă. Vin de la Elvira Popescu. Am fost la Timebox. Am râs și-am plâns. Am găsit duioșie, blândețe, frică și speranță. Am văzut cel mai frumos film-portret.

Ce poți să scrii despre un film care te-a răscolit și ți-a reașezat piesele pe dinăuntru? Cum poți să îi convingi pe oamenii din jurul tău să meargă și să se facă bine cu un film? În ce fel poți așeza cuvintele pe pixeli ca să înțeleagă lumea câtă trăire poate să existe între bătăile regulate ale unui ceas vechi?

Nu poți. Eu cel puțin, nu sunt în stare. Dar pot să pun întrebări și să invit la dialog. Așa am făcut cu Ioan Matei Agapi, și fiica lui, Nora, regizoarea filmului de care tocmai vă povesteam. Profesor, documentarist și fotograf celebru din Iași, Ioan Agapi a filmat între anii 1967 și 1991, documentare și reportaje de la petreceri și chefuri cu personaje cunoscute ale vremii, vizite oficiale ale lui Ceaușescu, până la evenimente culturale, scene cotidiane din viața orașului Iași și momente din viața personală de familie. O mulțime. Cea mai mare arhivă personală din România filmată pe peliculă și care conține 35 de ore de film pe 16 mm, 21.000 de metri de peliculă, sute de negative, peste 50 de plăci pe sticlă realizate în anii ’30, zeci de aparate foto vechi, inclusiv unul din 1920 și un obiectiv din 1883.

Gata, începem.

Domnule Agapi, am văzut că sunteți depozitarul unor imagini inedite cu soții Ceaușescu și n-am cum să nu mă întreb cum ați reușit să vă păstrați viziunea și statutul de independent în vremurile comuniste?

Ioan Matei Agapi: Să vă zic o poveste: când Ceaușescu urma să plece în Rusia, la o întâlnire cu primul lor secretar de stat, am fost invitat să fac fotografii cu sosirea lui la Huși, pe stadion. Acolo, am fost martor la o scenă formidabilă. Doi din compania lui Ceaușescu au scos rapid dintr-o valiză un colac, cu care veniseră de la București. Și au pus felia de pâine pe tava lui Ceaușescu, că ăsta se temea tot timpul să nu fie otrăvit și venea cu mâncare de acasă. Nu am filmat această chestiune pentru că m-ar fi văzut securiștii și mi-ar fi luat bobina. Am filmat atunci 4 bobine. Și din bobinele alea am făcut un montaj de 5 minute cu care am fost la un festival național, la Herculane și, pentru acest gen de reportaj, am luat premiul 1 cu felicitări. Toate filmele cu Ceașescu aveau 20 – 30 de minute fiecare. Al meu era scurt, cum nu se mai văzuse și era complet, cu vizită la Huși, plus plecare spre Sovietici. Asta așa, ca o curiozitate v-am dat. 
Bun! Eu eram foarte stăpân pe ceea ce făceam – ca profesie, aveam foarte mult curaj, deși stările de emoție erau puternice, dar nu de manieră să mă oprească în a lucra. Mai mult, oamenii mă plăceau din prisma fotografiilor care rezultau, mai ales că nu deranjam pe nimeni. În vremurile alea, aplicam în permanență teoria și practica pașilor foarte mici. Mă apropiam de oameni, cu camera la gât, nu la ochi, câte 2-3 centimentri. Părea că sunt inofensiv și că stau pe loc. 

Nora Agapi: Ceea ce știu eu e din povești, eram prea mică atunci ca să fi realizat ce se întâmplă. Dar știu că tata a fost un tip rebel. Adică s-a mulat pe sistem, dar fără să-i urmeze neapărat regulile. Se baza foarte mult pe cunoștințele sale, avea foarte mare încredere în ceea ce știe și poate să facă. Înainte să facă documentar, pentru care a făcut cursuri la Sahia Film, tata a absolvit facultatea de matematică. Dar mai mult decât atât știa să facă cizmărie, să lucreze pământul, să repare chestii mecanice, sa facă obiecte din nuiele, îndeletniciri pe care le învățase de la bunicul meu, tatăl lui- învățător. De aceea, cumva el știa că se poate descurca în orice împrejurare. Spun asta pentru că în 1975, când după o lipsă de cuvânt, tata și-a permis să-i spună secretarului de partid de la Iași „să-și cheme soacra să mai filmeze” a fost dat afară din orice slujbă din județul Iași. Povestea e mai lungă. Dar pe scurt, tata a reușit pentru că era bun pe meserie în primul rând și apoi era un tip în care se putea avea încredere, nu povestea ce nu trebuie, nu turna și era altruist.

Poate de asta sunteți supranumit fotograful invizibil. Cum se vede acum tot procesul colecționării, privind retrospectiv, la cei 83 de ani ai dumneavoastră?

Ioan Matei Agapi: Am fost învățat de tatăl meu să strâng orice. M-am ghidat mereu după instrucția făcută de el care mereu spunea: „Bă! Să strângi orice găsești. Ș-un cui pe care-l găsești pe stradă, conține în el o anumită parte artistică, o anumită concepție umană. Și totul trebuie strâns. Și după ce-l aduni, îl pui în colecție și te hotărăști în timp dacă îl păstrezi sau nu.” Așa am intrat eu în viața de foto-reporter, documentarist, în anii ’67 – ’68, ghidat de această instrucție. 

Așa spuneți și în film, că de la tatăl dumneavoastră ați învățat să colecționați, ba chiar și să strângeți totul în cutii pe care să lipiți etichete. Nora, mă întorc către tine pentru că ați creat filmul acesta documentar ca pe o memorie vizuală a trecutului. Cum a venit ideea unui astfel de film-portret? 

Nora Agapi: Ideea a venit când mi-am dat seama că timpul trece și eu nu l-am filmat pe tata să îl avem în memoria familiei. Așa că am început să îl filmez pe tata cu intenția de reda cumva trecutul tumultos al apartamentului în care am crescut, care a fost mai degrabă studio, sală de cursuri, de proiecții filme, laborator și loc de lungi discuții nocturne. Situația mutării forțate a apărut în timpul filmărilor și filmul a luat aproape fără voia mea direcția luptei unui om cu statul român. Luptă pe care o pierde, în ciuda personalității puternice pe care acest om o are. Pentru că omul are 80 de ani, iar statul român, reprezentat aici de un primar obtuz și razbunător este insensibil la valori culturale. 

Ultimele secvențe ale filmului sunt cel puțin dureroase… Cât e de importantă această moștenire vizuală pentru noi, ca români?

Ioan Matei Agapi: Dacă e să aflați părerea mea, această importanță îi colosală. Să știm cum arătam în perioada aceea comunistă, pe care am trăit-o de la A la Z, cei 25 de ani a lui Ceaușescu. Și în ceea ce mă privește, am fost martor la foarte multe scene politice în câteva județe: la Piatra Neamț, la Bacău, la Iași, la Vaslui. 

Îmi aduc aminte că prin 2015, în perioada mutării mele forțate, în biroul primarului de la Iași, când am cerut un spațiu să-mi depozitez colecția, un vice-primar m-a întrebat: Tovarășul Agapi, da’ cine te-o pus dom’le să faci colecția asta? Vă puteți imagina câtă cultură avea acest viceprimar, când nu înțelegea nimic din ce înseamnă colecția. Așa că eu zic că această colecție este foarte importantă și foarte valoroasă pentru județul Iași, pentru județul Vaslui, dar mai ales e importantă pentru perioada pe care am trăit-o. Să știm cam cum arăta comunismul în floare, în cei 25 de ani a lui Ceașescu în fruntea țării. 

Nora Agapi: Cred că e o memorie vizuală necesară. Au trecut suficienți ani de când aceste imagini au fost realizate încât să intereseze. Fie din nostalgie, curiozitate sau pur și simplu istoria noastră. De aceea cred în continuare că aceste arhive (film si foto) trebuiesc puse în valoare mai mult, așa cum ne dorim noi, într-o Casă a Fotografiei.

Foto: Dragoș Lumpan

Ați lucrat împreună pentru filmul acesta. Cum a fost? Ce a ieșit la suprafață și ce emoții s-au decojit?

Ioan Matei Agapi: Nu știu ce-o ieșit la suprafață, dar vă pot zice ceva despre film. Din toate peliculele mele, Nora și-a ales perioada când era copil. Apoi a ales filmarea colecțiilor. M-a întrebat pe mine diverse lucruri privind colecția, care a scăpat ca prin minune să nu fie confiscată de primăria Iași. Și apoi a montat totul. Catri (Nora) a găsit titlul ăsta – Timebox – și ce știu sigur e că amintirile astea din cutii au reușit să emoționeze foarte multă lume care a văzut filmul. 

Nora Agapi: Am lucrat împreună, adică am încercat impreună să dăm un sens colecțiilor din cutii. Le-am reinventariat, am aflat mult mai multe detalii despre obiecte, povești din trecut, amintiri comune sau întâmplări despre care nu am știut nicodată. Au fost multe momente de tăcere, altele de veselie sau de melancolie. 

Care sunt cele mai prețioase lecții pe care le-ai învățat de la tatăl tău, Nora?

Nora Agapi: Am învățat multe. Tata, cu personalitatea lui deosebit de puternică, m-a influențat mult și în chestiuni de viață și în ale meseriei. Dar cred că cel mai important lucru a fost acela că am crescut fără constrângeri, cu o gândire liberă și asta m-a ajutat mult în viață. Unul din lucrurile care m-au ambiționat a fost atunci când mi-a spus că dacă vreau să fac meseria de operator, atunci trebuie să îmi fac treaba foarte bine. Și așa cum am mai spus și altă dată, de la el am învățat să văd

Ce frumos ai spus. Și apropo de văzut, am văzut că există acest laitmotiv pe care l-am regăsit în multe contexte „Nu te enerva.” Ba chiar era și un banner undeva în casă. Care-i povestea acestui îndemn?

Ioan Matei Agapi: Este adevărat că de-a lungul deceniilor mă enervam destul de ușor încercând să comprim timpul prin ceea ce filmam, fotografiam sau teoretizam în cadrul cursului de fotografie. Și pentru că de multe ori timpul era prea scurt, îmi tot spuneam în permanență, de fapt mă îndemnam în permanență să nu mă enervez. Nu te enerva. Nu te enerva. Și acum când văd anumite fotografii reiau enervările pe care le-am trăit cu decenii în urmă. Acest Nu te enerva mă îndemna să fiu calm, liniștit și sigur pe ceea ce fac în continuare. 

Nora Agapi: E un îndemn care îl proteja de el însuși, îl făcea mai îngăduitor. În casa din Braunstein erau multe citate lipite pe pereți. Acesta a apărut în perioada când a fost diagnosticat cu cancer, iar el printre altele a aplicat această formă de autovindecare, prin dialog cu el însuși, cu voce tare.

Nora, apare în film un concept din care ies câteva secvențe de o duioșie încântătoare. Ce-mi poți spune despre sindromul „tezaurizării compulsive”? 

Nora Agapi: Nu mai mult decât ceea ce înseamnă, mania de a aduna lucruri. Dar sigur, în film l-am provocat mai degrabă, atunci când eram într-o situație mai mult decât delicată, de împacheta atât de multe lucruri, dintr-o casă mini-muzeu. 

Și pentru că toată aventura asta a cotit spre căutarea și găsirea unei case, unde locuiți voi în acest moment? Și unde se află arhiva?

Ioan Matei Agapi: Acu câțiva ani în urmă, eram convins că primăria vrea să-mi confiște colecția. Din cauza asta, colecția nu este disponbilă oricui. Am reușit să o ascund, să nu poată fi găsită și nu o să vă zic nici dumneavoastră unde este! (Totul e relatat pe un ton foarte hazliu, în vreme ce râde chiar și dumnealui.) La colecție are acces numai Nora. 

Locuiesc în Iași. În Șoseaua Păcurari. Într-o cameră stau eu, iar în două stă colecția. Aici am aparatura foto veche, câteva filmări din colecție și multe alte lucruri de laborator. În acest spațiu, am peste 400 de cutii, mari și mici, bine închise, notate bucată cu bucată ce conțin fiecare și aștept să obțin un spațiu unde să fac o prezentare de tip muzeu care să se numească Casa Fotografiei. Idee pe care am avut-o și eu și Nora. Promisiuni avem, dar șansele, mi se par mie, foarte îndepărtate sau chiar deloc.  

Nora Agapi: Locuim într-un mic apartament repartizat de primărie, conform legii de protecție a chiariașilor cu acest drept. Contractul se reînoiește la trei ani. Arhiva se află tot aici, înghesuită, în condiții nu chiar optime de păstrare a acestui tip de arhive și colecții. 

Ce urmează?

Ioan Matei Agapi: Îmi doresc să se îndeplinească visul ăsta al nostru. Al meu și al Norei Agapi. Să avem o Casă a Fotografiei în care să-mi expun colecția. Filme, negative, plăci, aparate foto vechi și foarte vechi. Am inclusiv toată partea de chimie al unui laborator de fotografie. Iar în primăvara anului viitor, vreau să fac o expoziție privind politicienii din perioada comunistă și nu numai. 

Nora Agapi: Proiectul meu actual este de a realiza această Casă a Fotografiei, unde să se poată valorifica toate imaginile fotografice și filmate, care acoperă o perioadă de peste 70 de ani de istorie. Pentru asta am început și o campanie de donații pentru scanarea negativelor foto pe Sprijină.ro.

Să mergeți să vedeți filmul. Și să donați. Oricât. O să vă mulțumiți.

Să ne fie pace-n suflet și-n amintiri.

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here