Fotografii de Maria Bordeanu
Ce faci, cum ești Stefan?
Sunt bine. Tu?
Foarte bine, mulțumesc. Cum îți place în România până acum?
Până acum a fost foarte bine. Dar sunt abia de 2 zile. Nu voi sta foarte mult timp. Și, până acum am fost condus mult cu mașina dintr-un loc în altul, nu prea ai timp să te plimbi. Am văzut orașul din mașină.
Ai mâncat ceva bun până acum?
Ieri am fost undeva foarte plăcut, un restaurant italian (se uită spre Raluca care îi șoptește „Ciao Niki”). Dar și locul unde am luat prânzul a fost foarte bun (se uită din nou spre Raluca care l-a însoțit peste tot zilele astea și care îi șoptește „Ma-ha-la”).
——————————————–
Stefan Ahnhem e un scriitor (deja) celebru de romane polițiste. Născut pe 24 noiembrie 1966 în Helsingborg (Suedia) și mutat de doi ani jumătate în Copenhaga, Ahnhem a fost scenarist şi a lucrat, printre altele, la adaptarea pentru televiziune a seriei „Kurt Wallander“ a lui Henning Mankell. Romanul de debut „Victimă fără chip” (Offer utan ansikte, 2014) l-a „costat” 4 ani de scriere intensă, dar a câştigat Premiul pentru cel mai bun roman poliţist al anului în Suedia și care redefinește tot ce știam despre romanele polițiste.
Aștept cu emoții ca Marius Constantinescu să termine de filmat episodul din emisiunea Vizual în care îl are ca invitat pe Stefan. Și… stop. Stefan se ridică, dă mâna cu toți cei din echipa TVR, o ascultă pe Raluca, facem cunoștință, ne alegem o canapea comodă, îl întreb despre timpul petrecut în București și dacă pot porni reportofonul. Începem povestea.
Numele tău complet e Stefan Percyval Ahnhem.
Da (râde). E un nume britanic. Bunicul meu se numea Percy, iar pe mine m-au numit Percyval. La rândul meu, le-am pus celor doi băieți ai mei, ca al doilea prenume, Percy.
Cum îi cheamă pe cei doi băieți ai tăi?
Kasper Percy Ahnhem și Sander Percy Ahnhem.
Cine este Stefan?
Da, este o întrebare foarte bună, nu știu (râde). Voi sunteți cei care trebuie să aflați.

Atunci, pun întrebarea într-o altă lumină: ce te definește?
Cred că pun multă fantezie și imaginație, atunci când scriu. În loc să observ doar ceea ce se întâmplă în jurul meu și să încerc să descriu, de cele mai multe ori îmi vine câte o idee nebună și mă străduiesc să o transform în ceva ce poate fi citit. După, bineînțeles, mă reîntorc în realitate și mă gândesc cum pot transforma acea idee în ceva ce ar putea funcționa în aceste coordonate. Într-un fel, pot să spun că încep invers când creez o poveste.
Pot să mai spun despre mine că sunt și naiv. Chiar aveam o profesie bună când eram scenarist, puteam să îmi plătesc fără probleme chiria și cred că cel puțin stupid a fost să încerc să devin autor. Majoritatea persoanelor care reușesc să își publice cărțile, nu pot supraviețui din vânzarea lor pentru că, de cele mai multe ori, vânzările sunt mici și sunt obligați să facă și altceva. Sunt foarte rare cazurile când într-adevăr poți supraviețui doar din scrierea unor cărți. Cred ca toate poveștile mele sunt naive în acest sens. Eu vreau să spun o poveste în moduri în care nu ar trebui să o spui. În romanele polițiste este foarte comun să spui povestea în același mod, dar… spre exemplu în Al nouălea mormânt – ai citit-o?
– atenție, paragraful următor conține spoiler –
Da, da și mi-a și plăcut.
Ei bine, atunci nu stric povestea. E despre furtul de organe, iar prima idee pe care o ai atunci când poliția găsește un cadavru cu un organ lipsă este să afli despre băieții răi care fac trafic cu organe pe piața neagră. Ori, asta este o poveste obișnuită. Eu nu vreau să spun povestea așa. Sunt foarte interesat de fenomenul furtului de organe, așa că am creat povestea unei femei care colecționa organe pentru a reîntregi trupul iubitului ei. Prin urmare, fiecare victimă a fost un cumpărător de organe care acum și-a găsit pedeapsa. Pentru mine asta este o poveste de dragoste. Desigur, ea este nebună, dar e și nebun de îndrăgostită. Iar asta reprezintă pentru mine o poveste nouă, pe care n-am citit-o. Asta încerc constant să creez.
Stefan, descrierea ta de pe Twitter sună cam așa: „I was always good at lying – now I do it in a fancy suit.” Așadar, ai fost un mincinos bun dintotdeauna (râdem amândoi). Care a fost cea mai mare minciună nevinovată pe care ai spus-o?
Hmm, nu știu. Toți mințim. Ba chiar de 100 de ori pe zi. Sunt minciuni mici, dar, fără ele cred că ar fi catastrofal. Nu cred că spun minciuni mari. Eu doar am transformat „mințitul” într-o profesie. Nu mint dinadins în viața personală, pentru că mint suficient tot restul zilei, la modul profesionist, din perspectiva scriitorului de romane polițiste.
Dar dacă e să-mi amintesc o minciună… este aceasta, de când eram mic. Locuiam cu părinții și nu aveam niciodată dulciuri în casă. La un moment dat mama a cumpărat un baton mare de ciocolată Toblerone și a pus-o pe un raft în frigider, dar nu a desfăcut-o niciodată. Doar stătea acolo, tachinându-mă. După vreo 3 luni, n-am mai putut rezista, am deschis-o astfel încât să nu se vadă și am luat o bucată. A fost fantastică! A doua zi a fost clar: aveam nevoie de încă o bucată. Și așa am procedat până când au mai rămas vreo 3 triunghiuri din toată ciocolata și, simțindu-mă vinovat, nu am mai luat. După 6 luni, mama a organizat o cină foarte frumoasă împreună cu prietenii lor și atunci mama a adus ciocolata din frigider, a deschis-o (cred că și-a dat seama că nu cântărea cât ar fi fost normal), a descoperit că mai erau acolo doar câteva resturi și de acolo s-a creat o isterie. Când a întrebat cine a făcut asta, am spus doar că nu am fost eu vinovatul. Iar asta a fost minciuna. Abia după 20 de ani le-am spus părinților adevărata poveste și am râs împreună.

Deci îți place ciocolata. Ce altceva îți place, cum arată o zi obișnuită din viața ta?
Depinde foarte mult unde mă aflu în procesul de scriere, pentru că etapele diferă mult. Dar în mod normal mă trezesc la 7, pregătesc micul dejun pentru copii, îi duc la școală și apoi merg la un centru de fitness. Îmi pun căștile și pentru jumătate de oră sau o oră, transpir.
Apoi, după duș, mă întorc acasă și începând de la 9:30 răspund la mailuri, iar de pe la 10 mă apuc de scris. Atunci începe munca creativă.
Ai un ritual de scriere, îți pregătești o cafea înainte?
Nu, nu pot bea cafea din păcate, așa că îmi fac o cană de ceai roiboos și încep prin a mă gândi care e problema pe care o am de rezolvat astăzi. Apoi scriu cam 400 – 500 de cuvinte și iau o pauza pentru a-mi pregăti prânzul, iar de cele mai multe ori mă simt obosit așa că prefer să trag un pui de somn pentru 10 – 20 de minute, nu mai mult. Iar după asta, de pe la 3 și jumătate muncesc continuu până la 6 și reușesc să fac destul de multe. Mă apuc de pregătit cina pentru familia mea, mâncăm împreună și cam așa arată o zi obișnuită. Când te uiți retrospectiv pare o zi plictisitoare, dar în acest fel se desfășoară marea majoritate a zilelor mele.
Sigur, atunci când încerci să scrii prima ta carte, sunt o mulțime de alte lucruri pe care vrei să le faci mai întâi: să scoți vasele din mașina de spălat, să cumperi roșii sau cine știe ce altceva. Numai că lecția este că, indiferent dacă ai o zi bună sau o zi proastă, trebuie să te așezi și să scrii. E singura constantă.

Îți place rutina, ceaiul roiboos și faci sport. Spune-mi câteva lucruri pe care oamenii nu le știu despre tine.
Sunt destul de bun la skateboard. Sau eram bun, pentru că acum simt că am mai îmbătrânit.
Toți simțim la fel. (râdem)
Merg des la concerte de muzică contemporană. Ascult muzică tot timpul cât sunt treaz și nu lucrez, inclusiv când mă spăl pe dinți. Am boxe în fiecare cameră. Când sunt la duș, e muzica dată tare. Când gătesc, ascult muzică. Obișnuiam să ascult muzică și când scriam scenarii, dar de când am început să scriu cărți, am nevoie de liniște deplină în timp ce lucrez.
Ai un artist preferat?
Oh, am mulți. Zilele astea ascult mult Billie Eilish. Cred că albumul de debut este fantastic! Mai ascult un grup suedez pe nume Tiger Lou, dar, bineînțeles, ascult și muzica mai veche. Orice de la Kate Bush la The Talking Heads. Și apoi mai sunt artiștii noi precum Lizzo. Îmi place și cel mai recent album al lui Beyoncé, Lemonade.
Ascult mult și Cage the Elephant. Ascult lucruri foarte diferite. Și abia am început în Copenhaga un Music Club, unde ne întâlnim mai mulți prieteni pasionați de muzică, alături de mâncare bună și un vin bun și punem muzică. Fiecare împărtășește descoperirile sale și într-o seara ca asta poți găsi multă inspirație.

Te-ai mutat recent în Copenhaga. De ce?
De doi ani jumătate locuiesc în Copenhaga. Soția mea e daneză și, cum ea a locuit în Stockholm pentru 10 ani și voia să se întoarcă acasă, iar eu am trăit în Stockholm vreme de 30 de ani și voiam să încerc ceva nou, ne-am hotărât să ne mutăm aici.
Revenind la întrebarea ta, câte lucruri am spus? Ah, sunt destul de bun în bucătărie. În perioada aceasta îmi place să experimentez cu dish-uri vegetariene. Dar nu urmăresc niște rețete, așa că dacă îmi reușește o cină, cel mai probabil nu voi ști să o repet și altă dată.
Un alt lucru pe care îl știu putini este probabil faptul ca am un apartament în Mallorca unde mă duc din când în când și scriu. Este unul dintre locurile mele preferate din lume și de fiecare dată am foarte mult spor. Apartamentul este foarte mic, dar are o terasă minunată, iar mie îmi place să scriu în aer liber. Am foarte mulți prieteni acolo cu care întâlnirile se petrec spontan. Spre exemplu, acasă, în Scandinavia, pentru a organiza o cină, ai nevoie să o planifici cu una – două săptămâni, dar în Mallorca, te trezești oricând cu un prieten care te invită în două ore la un meci de tenis sau la un prânz.
La ce lucrezi zilele astea?
Zilele astea mă odihnesc. Sigur, ceea ce facem noi aici e parte din munca mea, însă pentru că vinerea trecută am publicat cea mai recentă carte – Motiv X (e chiar foarte bună, sunt foarte mulțumit de cum a ieșit), am decis să iau o pauză și să nu mă apuc de noul volum până în ianuarie. Desigur, mă gândesc și planific următoarea carte, citesc între timp, dar mi-am dat timp să mă odihnesc.

Ce citește un autor de romane polițiste, ce cărți ai pe noptieră în acest moment?
Chiar zilele astea citesc 11/22/63, un roman de Stephen King despre un călător în timp care încearcă să prevină asasinarea lui John F. Kennedy care a avut loc la 22 noiembrie 1963 (data din titlul romanului). Îmi place, e interesantă până acum. De obicei citesc cam două-trei cărți în același timp.
Ah, te înțeleg și mie îmi place lectura în paralel. Bun, deci aceasta este prima. Care sunt celelalte?
Mai citesc o carte de nonfiction – Brain Power. Știam că a face exerciții este benefic pentru creier, dar de fapt nu știam cât de important este. Ei bine, acum au cercetat și este super-importantă mișcarea pentru sănătatea creierului și a stării de spirit. Eu sunt cel mai bun exemplu: stau în fața calculatorului multe ore pe zi și trebuie să fac mișcare doar pentru a scăpa de durerile de spate. Dar după ce am început să citesc aceasta carte, realizez că nu doar eliminarea durerii se numără printre beneficiile pe care le are exercițiul fizic asupra creierului.
Iar a treia carte pe care abia am început-o este un roman suedez – 1794 de Niklas Natt och Dag. Cred că primul roman, 1793 a apărut tradus și în România, e o carte în care este vorba despre anul 1793, la patru ani după căderea Bastiliei, când paranoia și conspirațiile sunt la ordinea zilei în Stockholm. Abia am început-o, dar mi se pare foarte bună.

Pe lângă citit, ce-ți mai place să faci în materie de lifestyle?
Îmi place să merg la concerte sau la cinema. Îmi place să merg cu soția mea la cină sau la un vin, îmi place când invităm prieteni la noi acasă, îmi plac aceste late nights unde nu trebuie să te gândești la ziua de mâine, ci doar să te bucuri de prezent.
Stefan, care e cea mai mare frică a ta?
Hmm… cred că are legătură cu faptul că fiii mei ar putea păți ceva sau ar putea fi răniți în vreun fel. Sau cineva drag din familie. Sunt foarte norocos că toata lumea e bine. Dar de fiecare dată mi-e teama chiar și când soția mea pleacă cu copii până la tatăl ei, un drum care durează aproape 4 ore cu mașina.
Pe de altă parte, care ți-e cea mai mare bucurie?
Să știi că am o viață privilegiată. Iar a fi cu familia mea este cel mai frumos lucru pe care îl am. Pe de altă parte, îmi trăiesc visul cu ochii – fac ceea ce îmi place și îmi pot plăti și chiria.

Apropo de autori privilegiați, cum ai recomanda cărțile lui Stefan Ahnhem cuiva care nu a mai citit nimic în ultima vreme?
Am întâlnit foarte mulți tineri care nu au citit niciodată o carte, în afara celor de la școală pe care au fost obligați să le citească. Și de fiecare dată când recomandam o carte, primeam răspunsul „nu, mulțumesc, eu nu citesc”. Așa că le spun tuturor că dacă vor citi doar primele 50 de pagini, le promit că nu se vor putea opri, iar în felul acesta ieșim amândoi câștigați. Dă-i o șansă, s-ar putea să te surprindă. Nu vreau să stric povestea, dar există o posibilitate ca după primele 50 de pagini să vrei să afli ce se întâmplă mai departe și să citești toate cele 600 de pagini.
Foarte mulți s-au întors să-mi spună că au citit, că le-a plăcut și că vor să mai citească. Apoi, există cei care spun că nu citesc romane polițiste, sângeroase, violente. Lor le spun că există mai multe alte straturi acolo, să încerce, să guste și să se convingă dacă le place sau nu. Nu-mi place întrebarea „Despre ce este cartea aceasta?”. Nu-mi place să răspund la ea. Putem vorbi despre ceea ce am vrut să spun, despre mesajul pe care am vrut să îl transmit, despre cum a fost să lucrez la ea, dar nu vreau să-ți povestesc cartea. E o poveste pe care trebuie s-o digeri singur.
Ai aceeași relație cu toate cărțile tale sau ai dezvoltat câte o relație diferită cu fiecare roman al tău?
Hmmm… Nu m-am gândit la asta până acum. E o întrebare foarte bună. Nu știu. De exemplu, romanul de debut a fost mai special. Adică, habar nu aveam că există o audiență pentru acest gen de literatură. Am scris-o pentru mine și a durat 4 ani. Nu știam dacă aveam s-o public sau dacă avea să fie citită. Când a fost publicată a existat într-adevăr un moment special, dar cu toate cărțile a fost o luptă, să pot sparge codul poveștii. Probabil există și o metodă mai ușoară, dar eu am ales calea mai complicată. Așa sunt eu.

Și dacă tot suntem la capitolul „complicat”, Stefan, te rog învață-mă ceva în suedeză.
Ce ai vrea să știi?
Alege tu. Să fie cât mai puțin complicat.
Uite, de exemplu, pentru a spune, „Hey, bună, ce mai faci?” poți spune „Hej hur mår du?”.
Vă scutesc de cele 2 minute în care Stefan repetă răbdător, iar eu mă chinui fracturându-mi limba.
Și cum spun mulțumesc?
Tack.
Tack, Stephan!
Tack, Maria, tack, Raluca pentru tot ajutorul!
[…] Interviu cu Stefan Ahnhem, suedezul care gătește, organizează cluburi de muzică… […]