Interviu cu Simona Deaconescu: mai mult dans și mai puține „dansuri”

0
61

”Tu de ce scrii?”

”Pentru că vreau să transmit o informație, o poveste.”

”Dar tu de ce faci coregrafii?”

Se așază la capătul celălalt al mesei, își potrivește cafeaua, își lasă geaca pe scaun și zâmbește. 

Cum te simți, Simona? Ai emoții înainte de spectacol?

Nu am așa mari emoții. Mai multe emoții au fetele care dansează pe scenă. E săptămâna repetițiilor, a celor mai tehnice: pentru lumini, cablaj, sunet, dar și a șnururilor specifice, adică repetiția spectacolul cap-coadă.

Ne-am întâlnit într-o luni dimineața, cu 4 zile înainte de premiera spectacolului ”Daughters”. Simona Deaconescu și-a dorit să fie de toate: ofițer în armată, ofițer în marină, ba chiar și arheolog. Le-a parcurs pe toate cu gândul în copilărie, până când a ajuns la dans, forma de artă cea mai potrivită pentru ea. S-a pregătit pentru regie și film, dar a înclinat puțin direcția. Nu cu mult, căci și astăzi ajunge să regizeze piese, dar de o altă coloratură. 

Îi povestesc despre momentele mele când mă vedeam o dansatoare profesionistă. Obișnuiam ca în zilele de după școală, să las ghiozdanul pe scaun, să îmi potrivesc oglinda mică pe masă, să o sprijin de o floare, o vază sau o cană, să pun caseta și să dansez. 

Să știi că mulți făceam asta, chiar și băieții.

Simona Deaconescu și-a dorit să fie de toate: ofițer în armată, ofițer în marină, ba chiar și arheolog.

Care sunt primele tale amintiri legate de dans?

Am o amintire foarte clară cu dansul. Eram în grupa pregătitoare, la grădiniță. Eram cea mai mică din grupă. Fiindcă era serbarea de final de an și pentru că eram mică, m-au pus în centru și mi-au zis ”tu o să te învârți”. M-am învârtit până când am amețit. E o amintire foarte amuzantă. (râde)

Ce s-a întâmplat mai târziu, cum ai continuat cu dansul?

Îti dai seama că nici ai mei nu erau foarte lămuriți cu dansul, dar nici nu m-au împiedicat. Mi-au oferit o oarecare libertate. E și o chestie de percepție. Noi ne referim mult la “dansuri”, dar dansul este o formă de artă, este o formă cultă, nu toata lumea poate să facă asta.

Asta când ajungi să faci din dans o profesie.

Da, dar sunt două modalități de a vedea dansul. E dansul la care cei mai mulți oameni se raportează ca la “dansuri” și mai e dansul ca formă de artă. Eu niciodată nu m-am gândit la dans ca la ”dansuri”, îmi e foarte straină abordarea asta. 

Nu l-am interpretat niciodată așa, ca un mod de distracție. Pentru mine dansul e o formă de a face artă. Pe mine m-a interesat arta mult. De exemplu, am făcut puțin balet.

Dar dansul contemporan?

Eu nu am ales dansul contemporan. Eu am ales dansul ca artă, făcut la un nivel artistic. Ideea este că foarte mulți oameni din zona de entertainment pun eticheta de contemporan pe ceva ce nu pot pune o etichetă. Dacă e ceva ce nu știu cum să numească, e contemporan. În trecut era modern. Doar că dansul modern în istorie a existat ca un curent, care a fost legat de pictură, de muzică, a avut reprezentanți. Dar asta doar la noi există. Când o să ieși din România, lumea o să știe la ce te referi.

Dansul contemporan nu este un stil, este forma artistică și cultă a dansului în care câți autori, atâtea mișcări, atâtea viziuni, atâtea compoziții.

Există două tipuri de dans: dansul cult, care face parte din zona artelor performative, la noi este văzut mai mult ca făcând parte din zona teatrului, în alte părți din zona artelor contemporane, are o calitate mai performativă. Și există un alt tip de dans, care este făcut pentru distracție. Mai poate fi dansul sportiv, care pune accent pe performanță.

Însă noi avem o mare lipsă de informație. Noi nu știm. Noi am auzit din când în când câte o informație și o repetăm. 

Îmi povestește în continuare despre Franța, spectacolele de acolo și regularitatea pe care a observat-o în ceea ce privește mersul la un spectacol de dans, chiar și în rândul copiilor.

Și atunci cu ce te-a cucerit pe tine dansul?

Pentru mine dansul e o formă de exprimare. Sunt coregraf, ceea ce înseamnă că prin intermediul oamenilor și prin felul în care ei filtrează informația, reușesc să transmit ceea ce vreau să transmit. Lucrez prin corp pentru că mi se pare că e cel mai apropiat de modul meu de gândire. 

Spuneai într-un interviu tare frumos: ”îmi place să lucrez cu corpuri de o frumusețe stranie”. Ce înseamnă asta de fapt?

Sunt acele corpuri imperfecte, poate puțin asimetrice și încărcate de personalitate. Sunt poate și puțin neașteptate. De exemplu, Simona Dabija este dansatoarea cu care lucrez de foarte mult timp și tot timpul îi spun că este de o imperfecțiune perfectă. Un corp poate spune ceva chiar și când stă. Un corp care îți exprimă mișcare, mi se pare mult mai interesant decât unul care se poate mișca în nu știu câte feluri, dar care de fapt nu spune atât de multe.

Exprimare prin repaus… se dobândește, se învață, te naști cu ea?

Nu, eu nu cred în talent. Nu cred că în momentul în care te naști ți se dă cu praf magic și ajungi bine. E o combinație între educație, imaginație și poate un fel de chemare, dar și asta e rezultatul unui context în care te-ai dezvoltat, a unor experiențe, a unui tip de personalitate sau chiar a dorinței de a-ți pune multe întrebări. Pentru mine artistul e mai mult un soi de om de știință.

Care sunt întrebările pe care ți le adresezi cel mai des sau la care vrei să răspunzi?

Eu nu îmi propun să răspund la nicio întrebare, vreau ca în drumul meu înspre alte întrebări sau înspre un fel de dorință de a le răspunde, să descopăr lucruri noi. Mă întreb foarte multe lucruri despre percepție, despre cum percepem realitatea, despre ce e real și nu. Mie nu îmi place să zic fals și adevărat pentru că nu cred că există acești termeni pentru mine. Îmi pun multe întrebări legat de viitorul corpului nostru, cred că poate fi mai performant și cred că o să descoperim asta. Drept dovadă copiii de acum sunt mult mai abili. Dar e normal, creștem, asimilăm informații despre noi și ne dezvoltăm ca atare.

Să spunem că sunt un copil liniștit, timid, introvertit, nu vorbesc prea mult. Cât de mult pot să mă descurc pe scenă și să fac dans? Dat fiind faptul că pe scenă te expui cu totul.

Normal că se poate, dar să știi că, în general, artiștii sunt persoane introvertite. Artistul are un proces interior mai dezvoltat și atunci oricum e mai interiorizat. Dar nu trebuie să fii într-un anume fel. Scena e la urma urmei o profesie. Înveți să o faci, dacă într-adevăr îți dorești.

Îți amintești cum au fost primele tale momente pe o scenă?

Eu nu am o așa mare chemare pentru scenă. Eu sunt un maker mai degrabă. Cariera mea este de regizor, nu de dansator. Am și dansat, atât cât am simțit eu nevoia.

Cât timp?

Dansez când și când. La anul, de exemplu, o să fac un spectacol cu o coregrafă din Canada în care o să dansăm amândouă. Depinde foarte mult de perioadă. Pur și simplu nu mă duc la audiții, nu îmi propun o carieră de performer. Oricum pentru mine scena e un loc foarte liniștitor, când intru pe scenă devin foarte sigură pe mine. 

În schimb am mai multe emoții la premieră atunci când sunt în exterior. La majoritatea spectacolelor nici măcar nu stau în sală.

Cum te manifești?

Ies din sală, merg în curte și aștept să se termine spectacolul. Nici nu vrei să știi cum e. Dar eu consider că mi-am încheiat treaba până la premieră.

Apropo de premieră, în weekend, pe 19 și 20 octombrie, au loc cele două reprezentații ale spectacolului ”Daughters” – un spectacol care are o etichetă puternică. Și anume cea a primei relații pe care o construim în viața noastră: cea cu mama. 

Despre asta e și vorba, ca un prim strat. E vorba despre felul în care te poziționezi tu ca fiică a… unei comunități, a unei mame, a unei țări. Și asta automat te conectează cu ceva, e un raport tot timpul dependent.

Ce simți tu în calitate de fiică a… României?

Greu… sunt o fiică nemulțumită. 

Liniște.

În schimb sunt foarte mulțumită de comunitatea din care fac parte, la nivel artistic. Oricât de mult m-aș plimba și aș ieși din România, e ceva aparte la noi. E o comunitate foarte critică, foarte inteligentă, cu multe lucruri de spus, provocatoare. Sunt fericită cu partea asta, aceasta fiind și responsabilă pentru că mi-a fost greu să mă stabilesc altundeva.

Povesteai de Franța și spectacolele de acolo. Sunt curioasă, care au fost provocările pe care le-ai întâmpinat pentru ”Daughters”?

Cea mai mare dificultate a fost adusă în proiect fix de mine, mi-a venit ideea ca fetele să fie pe patine, doar că fără să le întreb și pe fete dacă știu să meargă pe patine.

Și câte știau?

Păi..nici una. 

Râdem.

S-a întâmplat ca în 2 zile fetele să le și folosească. Ceea ce a fost interesant a fost că au găsit un sistem să facă asta, fără să fie patinatoare bune. Au creat un slow motion și pare puțin magic tot ce se întâmplă, pare foarte idealistic când privești.

Aceasta a fost provocarea cea mai mare. Nu doar că mi-a venit ideea, dar am și pus-o în practică,ceea ce nu se întâmplă de fiecare dată. Îmi mai vin idei, dar le păstrez pentru alte proiecte. 

Apropo de idei, spectacolul folosește tehnologia analog. De ce?

Da, folosim televizoare pe tub, avem 3 micuțe, să îți arăt o poză, să vezi ce drăguțe sunt.

Zăbovim puțin și răsfoim prin câteva poze. Simona îmi povetește despre cadre, despre televizoarele vechi, corpuri înclinate și cele 3 fete pe patine cu rotile. 

Folosim tehnologia analog și semnalul analog. Imaginile sunt filmate, sunt trecute printr-un mixer, iar acesta procesează imaginea. Ceea ce ne interesează este să găsim eroarea în tot procesul acesta. M-am plictisit de tehnologia digitală. Este făcută și din dorința omului de a avea totul în real time. Tehnologia analog îți permite să lucrezi cu diverse subtilități, are altă textură, mi se pare că a rămas și mai nealterată de zona asta de comercial.

Ce înseamnă comercial pentru tine? Nu are valoarea artistică?

Nu prea, nu am văzut la noi.

Simona, cu toții avem așteptări și dorințe, cu atât mai mult atunci când presupune creație. Ce îți dorești tu pentru publicul tău, pentru cei care vor veni la spectacol?

Să fie deschiși, să vadă ceva care să îi ajute să gândească un pic altfel, să îi ajute să reflecteze.  Eu nu vreau ca spectacorul să fie acolo cu mine, minut de minut. Pentru mine este foarte ok dacă el se detașează un moment, dacă se gândește la ce vrea. Dacă eu am avut un cadru în care el să facă lucrul acesta și dacă a ajuns la o concluzie sau s-a mai născut o întrebare, atunci pentru mine e perfect.

Astea sunt spectacolele care mă schimbă și pe mine: cele din care învăț ceva despre mine.

De la fiecare interviu plec cu câte o lecție, așa e normal, nu? De la Simona am învățat că în România există mai e loc pentru educație în ceea ce privește dansul ca formă de artă. Eu o să încep cu spectacolul Daughters.

Cât despre Simona și pasiunea ei, dansul, scena și coregrafia îi ocupă toate zilele. Nu mai are timp și pentru un alt hobby. Dar știu un lucru: adoră călătoriile. Și nu pentru a se relaxa, ci pentru a descoperi. O zi fericită înseamnă pentru ea o galerie sau un muzeu și un timp doar pentru ea pentru a le străbate. Dar mai înseamnă și o țară..mai puțin obișnuită. Ca de exemplu, Iran. Ultima oară a petrecut 5 ore în interviul pentru a vizita țara. Dar a meritat. 

Și totuși… „Eu cel mai mult mă bucur când sunt la repetiții și când predau.”

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here