Am terminat de citit „Toți copiii librăresei” și mi-am dorit să-i iau un interviu autoarei. Îmi doream să pătrund în universul povestitorului care a trăit felii din realitatea pusă în carte, dar care a avut și poezia de a așeza în roman un destin oarecare.
Despre Veronica D. Niculescu nu mai citisem nimic până la cartea pe care o țineam în mâini. Și… nu-mi dădea pace o curiozitate. Starea asta m-a înghiontit până mi-am făcut curaj și i-am scris. Iar Veronica mi-a răspuns. Mai jos, urmează o radiografie de moment, cu una dintre scriitoarele pe care le-am descoperit cu bucurie anul acesta și pe care le recomand cu toate paginile mele.
„Sunt zile în care citesc până realitatea din carte devine mai reală ca realitatea.”
V. D. Niculescu în „Toți copii librăresei”
14 cărți publicate, 40 de cărți traduse, plus o serie de contribuții în volume colective și prezențe în antologii. Remarcabile realizări și totuși Veronica D. Niculescu e o prezență discretă în vâltoarea publică a pieței de carte. Care sunt crezurile Veronicăi? În ce crede și de ce se dezice?
Nu știu cât mai reușesc să fiu de discretă anul acesta. De voie, de nevoie, am fost prezentă în public mai mult decât în mod obișnuit. Anul acesta pare unul prolific, fiindcă am publicat trei cărți, de facturi foarte diferite, însă anul trecut a fost unul cu adevărat bun pentru mine – fiindcă atunci scriam la „Toți copiii librăresei”. Eram fericită scriind. Ca să nu mai vorbim de faptul că realitatea înconjurătoare era cu totul alta decât este acum… E greu să scrii, să faci orice lucrușor doar al tău, când realitatea strigă așa, din toate puterile. Poate că am răspuns în felul acesta și la întrebarea despre lucrurile în care cred, despre lucrurile care nu-mi plac…
Acum , o întrebare care-mi stă de multă vreme în minte: cum se împacă scriitoarea Veronica D. Niculescu cu traducătoarea Veronica D. Niculescu? Care le sunt rutinele, unde aseamănă și ce le diferențiază?
Bine, dar eu sunt doar un om. Un om care lucrează și, totodată, un om care scrie. Toți scriitorii lucrează ceva. Am avut diferite alte meserii, înainte. Am fost jurnalist (cred că încă mai sunt), am fost redactor-șef de cotidian, purtător de cuvânt al unei primării (la Sibiu), tehnoredactor și redactor de carte. De scris, am scris mereu, în orice condiții.
E drept, când traduc nu prea pot să scriu – trăiești într-o carte, în temele și-n vocea altcuiva, e greu să mai scrii ceva al tău; însă traducerile te îmbogățesc mai mult ca orice altă muncă. Te usucă pe moment și te lasă bogat, mai apoi. Dacă n-aș fi tradus, probabil că și scrisul meu ar fi fost ușor diferit. Nu știu, nu am cum să știu. Când traduci, citești cu lentoare și citești pe sub rânduri, cauți sensuri, echivalențe care nu pot fi găsite decât dacă înțelegi foarte bine. Înveți să stai, să ții mult timp între degete firul unei povești, să-l despici în patru, în patruzeci și patru dacă e nevoie.
Acum, când nu am mai tradus nimic de un an și jumătate, ca să pot în sfârșit să scriu ce am eu de scris, simt cu limpezime cât de multe mi-au adus traducerile unor cărți – dar bizar este că sunt, în mare parte, cărți ale autorilor pe care îi citeam cu atenție dinainte să încep să-i traduc; de fapt, datorită lor m-am apucat să traduc. Iată, este un cerc. În sfârșit, deloc neglijabil, de la traduceri înveți disciplina – însă eu sunt oricum extrem de bine organizată, îmi fac program, lucrez cu schemă, așa funcționez.
„Ce umbră poate face pe pământ un nor mic.”
V. D. Niculescu în „Toți copii librăresei”
Te-am descoperit în „Toți copiii librăresei” și-am simțit că o mare parte din universul cărții e un exercițiu personal de depănare, de amintire. Ce procent din Alimentară, Măcelărie sau Cofetărie e autobiografic? Cât din ce ai pus în Silvia Albu și în acest roman aparține vieții tale?
Nu, nu este vorba despre depănat amintiri – așa cum am menționat în nota de la finalul romanului, „Toți copiii librăresei” este o lucrare de ficțiune. Da, este o carte în care multe capitole sunt scrise la persoana întâi – este vorba despre vocea librăresei Silvia Albu. Un personaj. O femeie cu opt ani mai mare ca mine, pe care am construit-o de la zero.
Locurile unde am ales să se desfășoare povestea sunt adevărate, fiindcă este o poveste realistă. Am ales un Complex din Pitești, unde am copilărit eu. Dar putea să fie absolut de oriunde. M-au bucurat reacțiile cititorilor care au descoperit în acel Complex locul copilăriei lor – din orice alt oraș, căci peste tot existau asemenea spații. E un spațiu universal. Ideea acelui Complex de demult a trebuit însă resuscitată, reînviată; acum, peste 40 de ani, în București, înainte să încep să scriu cartea, am desenat de la zero Complexul – un Complex! –, cel de demult fiind translatat cu totul din realitate (unde aproape că nu mai există) în imaginație (unde există). Așa că eu văd spațiul acela din poveste ca fiind total reconstruit de mine, de la zero, pe hârtie, și astfel reînsuflețit. Dar toate – absolut toate – personajele de acolo sunt inventate, sunt imaginare, cu viețile lor, cu preocupările lor, cu interacțiunile dintre ei. Sunt peste 50 de personaje… Rareori, și mai mult ca sigur fără voia mea, se strecoară acolo vreun fir de realitate – laboratorul scrisului e complicat. Aș rezuma, încă o dată: totul este imaginar. Și, odată scris, devine real.
Pe de altă parte, binînțeles că întotdeauna împrumut personajelor din experiența mea de viață. Aici aș putea vorbi până mâine, fără să termin. Despre pierdere, despre gol, despre acele „crunte vremuri minunate”, despre foame și frig, despre singurătate și timiditate, în orice fel de vremuri, despre relațiile cu familia, despre culoare și frumusețe și dragoste, dar și despre clișeele care se aplică acelor ani, pe care am încercat să le demontez (nu, nu erau vremuri cenușii, cenușii sunt fotografiile; nu, în cartea mea nu apare absolut nici un pește de sticlă pe nici un televizor). Fără experiență de viață, poți foarte bine să nu te apuci de scris.
Iarăși aș rezuma, dacă îmi permiți: nimic nu e din mine în roman, dar absolut totul este din mine. E o poveste de dragoste și de spaimă, cu personaje imaginare, în locuri care au existat.
Mi-a plăcut mult un interviu luat de Simona Preda, pentru LaPunkt, unde spui că atunci „când scrii ești mai viu ca oricând!”. Cum e scrisul pentru tine, Veronica? Ce nu-ți lipsește niciodată când te apuci de scris?
Trebuie să nu-mi lipsească povestea. Dacă ai povestea, bine gândită înainte, ai totul. Te așezi și o spui. Nu știi când mai ieși de acolo, nici dacă, nici cum, dar teoretic asta e tot: să ai o poveste, să știi ce vrei să scrii.
Am simțit scriitura ta ca pe o mărturisire fragilă, delicată, însă bine articulată, cu tușe groase, netede. Ce mesaje ai vrea să ajungă la cititor în cazul cărților pe care le semnezi?
Cred că nu le transmit nici un mesaj în nici o carte. Eu spun o poveste. Și o construiesc cu multă grijă. Visez ca și cititorul să fie atent și răbdător. Îmi face rău imaginea cărții în niște mâini grăbite. Îmi fac rău cuvintele aruncate în grabă.
Veronica, ții un jurnal? Simți că ai regrete pe care le-ai notat acolo și pe care ai vrea să le rescrii dacă s-ar putea? Și, nu în ultimul rând, ce-ai fi și ce-ai face dacă n-ai scrie?
Țin un jurnal pur tehnic, de vreo șapte ani, de când m-am mutat în București. Notez telegrafic, zi de zi, de regulă cât am lucrat, ce am început, ce am terminat, sau când au ieșit puii din ouăle pescărușilor care au cuib pe o terasă de sub ferestrele mele. Nu fac confesiuni în jurnal, nu mă întind în notații de felul acesta. E o agendă care mă ajută să mă uit în urmă, la nevoie, un fel de suport al memoriei. Atât. Nu e destinat nici unui alt ochi, ar fi și complet neinteresant.
Nu știu, cum aș putea să știu? Am zis cândva, mai demult, că aș putea să trăiesc fără să traduc, dar fără să scriu mi-ar fi foarte greu. Anul acesta mi-a demonstrat că exact așa este.
Am o dilemă des întâlnită la cititorii amatori – cum citesc mai bine, mai prezent, mai atent; cum fac să ajung la mesajul adânc, cum fac să frecventez literatura valoroasă? Tu cum alegi ce citești?
Cred că toți suntem cititori amatori, cum ar putea să fie altfel? Doar redactorii din edituri citesc profesionist, dar acolo nici nu mai este citit, e muncă, e vânat de erori, e șlefuit de suprafețe. Nu prea știu să răspund, m-aș feri să dau sfaturi, dar sunt de acord că o carte bună n-o poți înțelege decât dacă ai multe alte cărți bune citite înainte.
Cred în poftă, cred în alegerea personală, intimă, în căutarea plină de fervoare, bazată pur și simplu pe poftă. Citiți ce doriți, fără să ascultați la ceilalți. Vă spun oare ceilalți ce să vă luați de mâncare, ce flori să vă așezați pe pervaz, ce cuvertură să vă învelească patul? Nimic, absolut nimic nu e mai prețios și mai durabil decât propria descoperire. Acei autori pe care-i simțim „ai noștri”. Și nimic nu e mai detestabil decât uniformizarea – în orice privință.
Am vorbit destul despre scris. Sunt curioasă ce îți place să citești, ce te bucură pe lângă scris, ce te încarcă, ce te face să suspini?
Anul acesta, în perioada închiderii în casă, am scotocit în biblioteca din dormitor, și-am citit cărți groase care erau deja în rafturi. Am citit „Faust” și integrala povestirilor lui Cheever. Apoi am citit mici-mari cărticele adorabile, „Orele” lui Cunningham, apoi am recitit poeziile lui Robert Frost în original, o cărțulie care include două volume, găsită într-o librărie din Constanța, toamna trecută, și, cel mai recent, noul volum de poezii al lui Mircea Cărtărescu, „Nu striga niciodată ajutor”, care mi-a făcut extraordinar de bine.
Merg mult pe jos – nu pot trăi fără să merg măcar șapte, opt kilometri zilnic. Asta m-a distrus psihic în perioada închiderii. Trebuie să mergi ca să poți gândi, ca să poți să te auzi limpede. Ador străduțele Bucureștiului, încă am multe de descoperit pe aici. Și dacă mergi prin aceleași locuri, ele sunt mereu diferite, dimineața sau seara, primăvara sau toamna, luni sau vineri, pe soare sau pe ploaie. Sunt foarte îngrijorată de tot ce se întâmplă. Mă sperie îngrădirea libertăților noastre.
Care sunt 5 titluri din cele scrise sau traduse de tine pe care le recomanzi pentru sfârșitul acesta de an?
Păi, cred că e bine să spun care sunt cele trei cărți publicate anul acesta: romanul „Toți copiii librăresei”; „Iarna lui Isidor”, alt roman, de astă dată pentru copii și adolescenți, dar nu numai (este continuarea cărții „O vară cu Isidor”); „Luchian. Ochii, sufletul, mâna”, o biografie romanțată, în care povestesc viața pictorului Ștefan Luchian. Toate au apărut la Editura Polirom.
Aș vrea ca, în loc de alte două titluri scrise sau traduse de mine să recomand altceva: citiți cărțile pe care nu vi le-a recomandat nimeni. Scotociți în cufere! Scoateți singuri la lumină comoara care vă așteaptă numai pe voi.
În încheiere, te rog, dezvăluie-mi puțin din ce scrii zilele astea.
Scriu povestiri.
Mulțumesc mult, Veronica, abia aștept să încep o comoară nouă!
Și eu mulțumesc tare mult!
Dacă ți-a plăcut, mai poți citi și:
Roxana Dumitrache, „scriitoarea care a reușit să îmbrace moartea în mătase”
