Interviu x 4 violonceliști PlaCello: „Înainte să fim un ansamblu, noi suntem prieteni!”

0
304
Timp de citire: 15 minute

„Propun să reîmprospătăm acest interviu!”, spune Ștefan cu paharul de vin roșu în mână. Curând, se aud paharele ciocnindu-se, urmate de câteva secunde de tăcere. Ne întoarcem la discuția noastră.

Lângă mine, în partea dreaptă, stă Răzvan, într-o lejeritate molipsitoare. În același timp, răspunsurile sale sunt oferite cu atenție, asemenea unui om care se ferește să grăbească o idee: „Eu trăiesc momentul în perioada aceasta a vieții mele. Nu am trăit niciodată atât de intens momentul prezent, niciodată. Și îmi place.”

În partea stângă, față în față cu Răzvan, stă Ștefan. Dinspre el energia și pofta de viață sunt la fel de molipsitoare precum este calmul lui Răzvan. Îi plac oamenii și asta se simte încă de la prima strângere de mână și cunoștință: „După ce m-am întors, mi s-a părut că e mult mai frumos și că aici sunt fericit, de ce să-mi complic existența când pot să le am pe toate chiar în locul în care m-am născut?”

La capătul celălalt de masă stau Ella și Mircea, două energii asemănătoare. Ella are o duioșie și blândețe în glas, este și profesor, iar violoncelul i-a exersat un mușchi important: ”Puneam sticla cu apă rece pe televizor (fiindcă acesta se încălzea), nu voiam ca ai mei să știe că în loc să studiez, mă uitam la televizor. Dar cu timpul, am început să-mi exersez răbdarea.”

Iar Mircea ascunde răspunsuri pline, fiind dedicat și fidel pasiunii sale: „Asta e mână de violoncelist. Trebuie să faci violoncel. Nici nu știam ce e acela, nici cum arată, nu știam nimic.”

Ei sunt Răzvan Suma, Ștefan Cazacu, Ella Bokor și Mircea Marian, membrii ansamblului PlaCello. Într-un context – premieră pentru Coverstories, ne-am așezat cu toții la masă și i-am ascultat pe fiecare vorbind despre pasiunea lor. Iată-le povestea și tombola de întrebări la care au răspuns cu entuziasm.

Aș vrea să începem cu începutul, fiindcă începuturile sunt speciale, păstrează o energie, o nostalgie. Cum v-ați întâlnit voi cu muzica? Cum s-a prins dragul de acest instrument?

Răzvan S: Încep eu?

Confirmăm cu toții.

Răzvan S: La 5 ani am început vioara. Mama mea era profesoară de vioară la liceu, tatăl meu contrabasist la Filarmonica din Cluj, iar fratele meu începuse vioara, drept urmare trebuia să încep să prind și eu puțin din instrument. Din păcate, Răzvan pe vremea aceea, era puțin complexat, nu avea auzul dezvoltat. De ce? Fratele meu zicea 10 poezii și cânta 10 cântece. Eu eram mai mic cu un an și jumătate, deci aveam complexe. Nu am avut curaj să cânt nicio melodie până la 6 ani și clar că nu puteam să intonez absolut nimic.

Dar nu te gândisei să dai la altceva?

Păi atunci nu prea exista opțiunea asta. Te gândeai cu o palmă după cap de la părinți sau de la bunici. Cam acela era stilul de educație. Dar am avut noroc că au luat decizia de a mă muta de la vioară, unde era mare concurență, la un instrument mai ușor. Nu mi-au spus că e mai ușor, ci că nu era așa mare concurență. Norocul meu a fost că profesoară la violoncel era Gabriela Todor, alături de care am rămas 12 ani. Am început cu solfegii, cu cântecele, mi-a dat curaj. În 6 luni de zile, am participat la un concurs și am și câștigat. Eu aveam auz, doar că nu era dezvoltat din cauză că nu aveam curaj să îl exersez. După care această profesoară mi-a călăuzit pașii 12 ani și am rămas într-o relație fantastică cu ea. A dat zeci de vârfuri în violoncel, în România.

La tine cum a fost, Mircea?

Mircea M: Eu am început studiul violoncelului la 7 ani.

Direct cu violoncelul?

Mircea M: Da, dar cumva din întâmplare pentru că părinții mei m-au dus la un liceu de muzică din Alba Iulia, cu gândul de a mă da la pian. Dar până să ajungem la profesoara pe care părinții mei o știau, pe hol ne-am întâlnit cu profesoara de violoncel. Au vorbit, iar după 5 minute, doamna profesor Maria Mărginean mi-a zis: „Arată-mi puțin mâna.” I-am arătat mâna și mi-a spus: „Asta e mână de violoncelist. Trebuie să faci violoncel.” Nici nu știam ce e acela, nici cum arată, nu știam nimic. Dar ai mei au fost de acord, sora mea deja începuse cu 4 ani înainte pianul și s-au gândit că putem încerca. Cea mai mare calitate a profesoarei mele a fost și este în continuare, faptul că te făcea să iubești instrumentul din prima secundă.

Și cum reușea asta?

Mi-e foarte greu să zic, dar când vorbea despre violoncel o făcea cu atâta dragoste încât îți insufla și ție pasiunea.

Transmitea mult.

Exact, te făcea să-ți dorești să studiezi. Așa am început, pur și simplu din întâmplare, dar după primul an eram convins că era ceea voiam să fac.

Dar ce însemna să ai mână pentru violoncel? Este vreo vorbă specifică?

Nu știu. Probabil pentru că aveam mâna mai mare sau probabil a vrut să mă atragă. Eu mă bucur că a funcționat.

Nu te-ai mai gândit la altceva, nu?

Am studiat și pianul, dar nu a fost serios. Sincer, în clasa a VIII-a, ai mei au tras de mine să las violoncelul și să mă apuc de pictură.

De ce?

Pentru că stăteam 6 ore și pictam, iar violoncelul îl studiam cam 2 ore. Dar am decis să vin în București, iar de atunci lucrurile s-au inversat.

Acum mai pictezi?

Nu, foarte rar, nu îmi mai permite timpul așa de mult. Acum un an l-am pictat pe fiul meu, dar în rest nu prea am timp. Cred că ar trebui să reiau pasiunea asta.

Îți lipsește?

Cred că m-ar relaxa și m-ar deconecta.

Îmi îndrept privirea către Ella.

Ella B: La mine a fost simplu și frumos. Părinții mei sunt muzicieni. Eu am început destul de târziu, undeva pe la 12 ani. Am avut o tentativă în clasa a V-a, dar din clasa a VI-a le-am spus alor mei că mă apuc de treabă.

CITEȘTE ȘI „Înțelege și aprofundează-ți meseria!” – Interviu cu Peter Schneider, primul președinte al studiourilor de animație Disney

Dar violoncelul a fost prima ta alegere?

Nu, nu. Prima dată a fost pianul și balet mai mulți ani. Prietenii cei mai buni ai tatălui meu au fost violonceliști și, bineînțeles, au avut și ei o influență.

La tine, Ștefan? Cum a pornit pasiunea pentru muzică?

Ștefan C: Nu a fost greu. Și părinții mei sunt muzicieni, tata a fost profesorul lui Răzvan, a lui Mircea și al Ellei: Marin Cazacu.

Ce frumos!

Da, da. Nu pot să spun că am avut foarte mult de ales. Când eram mic mergeam la concertele lui tata cu sora mea. Îl auzeam pe tata studiind, toate bune, toate frumoase…

Doar că tu nu voiai să faci muzică?

Ba da, îmi plăcea muzica foarte mult. Când am împlinit 5 ani și jumătate, tata m-a îndemnat să ne jucăm puțin cu violoncelul. La început a fost o joacă, ca să-mi placă instrumentul, dar și pentru el era ceva nou, nu avusese elevi așa de tineri. A fost o provocare și pentru el, și pentru mine. Îmi plăcea foarte tare. De fiecare dată când aveam musafiri, tata mă chema pentru a cânta câte ceva. Mă obișnuisem cu acel exercițiu. Când venea cineva la noi, știam deja că trebuia să cânt, îmi făcusem un obicei, nu aveam vreo inhibiție.

Dat fiind că ai început de mic să faci asta, te-ai gândit vreodată că ți-ar fi plăcut să faci altceva, ai avut vreun moment de răzvrătire?

Tot timpul îmi zburau ideile, ba voiam fotbal, ba voiam să fiu șofer de curse, ba voiam să mă duc pe Marte, idei de copil. Dar cumva, în fiecare dimineață, tot ajungeam să iau instrumentul în brațe și să studiez. Tot către violoncel m-am îndreptat.

Dar am vrut să mă las în clasa  IV-a de violoncel.

De ce?

Pentru că o dată, tata m-a ținut mai mult la studiu, iar eu trebuia să mă întâlnesc cu colegii din clasă, era ziua unui coleg și ne-am dat întâlnire la ora 12:00, în fața școlii. Tata m-a ținut la studiu până la 12:15: „Lasă, că te așteaptă.” Când am ajuns în fața școlii nu mai era nimeni, evident că nu au așteptat. După trei zile mi-a trecut.

Râdem.

La cafea, afară, mi-ați spus că petreceți mult timp la repetiții. Ați început și de mici studiul. Ce ar spune violoncelul vostru despre voi? Dat fiind că e alături de voi de multă vreme.

Ștefan: Pfuu, asta e o întrebare bună! În cazul meu, cred că ar țipa la mine.

Și ce ți-ar spune țipând?

Mi-ar spune: „Nu mai da atât de tare, te rog!”

Iar tu, în apărarea ta, ai spune că…

… am fost nevoit. Noi avem nuanțe, de la cea mai mică, până la cea mai mare. Este ca o paletă de sunete, nu putem cânta tot timpul doar piano. Mai avem momente când cântăm cu orchestra; dacă în spatele nostru sunt 40 de oameni care cântă în același timp cu noi, iar toți avem o partitură forte, trebuie să cântăm mai cu poftă, trebuie să se audă. Dar nu cred că s-ar supăra. Cred că instrumentul a luat deja caracterul meu și vorbim aceeași limbă.

Răzvan: Și tu ai luat din caracterul lui, deja te îmbraci în culoarea instrumentului!

Râdem.

Știi cum e, suntem suma celor mai apropiați oameni.

Răzvan: Eu chiar sunt Suma!

*Notă de clarificare: numele de familie al lui Răzvan este… Suma.

Râdem.

Ia spune, Răzvan, ce ar spune violoncelul tău despre tine?

Răzvan: Uite… un mare pianist, Sviatoslav Richter, a scris o carte și a fost întrebat cam cât a rămas dator pianului. Iar el a răspuns: „Într-o viață întreagă cam două ore.” Adică două ore ar fi putut cânta, dar totuși nu a făcut-o.

Există perioade în care chiar trebuie să investești în acel instrument: muncă, timp, pasiune și îmi amintesc că în clasa a VII-a, a VIII-a, studiam câte 6-7 ore pe zi. Poate că am anticipat pauzele pe care ți le poți permite atunci când ești un violoncelist format. Acum, la 42 de ani, nu mai e nici timpul, nici necesitatea de a studia atât de mult. Ți-ai face mai mult rău decât bine fiindcă din punct de vedere fiziologic nu ar mai rezista mâinile la atât efort în fiecare zi.

Cred că violoncelul meu este destul de mulțumit cu ceea ce i-am oferit eu. Au fost momente când am fost eu mai supărat pe mine decât violoncelul pe mine. Oricum acesta e un instrument care îți arată, o dată la 2-3 zile, neputința ta.

Și cum te descurci cu asta?

Studiind, recuperând. Iar dacă ai experiență, poți să estimezi recuperarea. Chiar dacă ești ieșit din formă complet și ai un concert, un concurs, un eveniment, poți să-ți calculezi foarte bine momentul în care trebuie să fii 100% pregătit.

Mă gândesc că e fix ca un mușchi care trebuie să fie antrenat constant.

Absolut. Noi avem o componentă fizică de aproximativ 80%, antrenamentul. Trebuie să știm cu toții că atunci când apăsăm cu un deget sunt 2 kg jumătate, iar în momentul în care vibrezi (un procedeu expresiv), se dublează, 5 kg pe fiecare deget. Noi schimbăm într-un concert de vreo 3.000 – 4.000 de ori degetul, cam asta e scara de forță.

Mircea?

Mircea: Dacă violoncelul meu ar putea vorbi, cred că ar spune că îi sunt un partener fidel, asta și pentru că stau foarte mult alături de el: studiu individual, repetiții, concerte. Însă eu nu prea mă înțeleg cu violoncelul pe care îl am acum, am nevoie de ceva mai bun.

Răzvan: El merită ceva mai bun!

Am înțeles, vorbim de schimbarea violoncelului.

Mircea: Da da. Am încercat să îl îmbunătățesc, să îl duc la diverși lutieri. Dar până la urmă trebuie să îmi fac treaba. Probabil îl voi schimba.

Ella?

Ella: Eu mă înțeleg foarte bine cu violoncelul. Nu cred că ar avea tupeu să spună cuiva ceva rău despre mine.

Râdem.

„Tupeu”, uite un cuvânt cheie.

Sincer mi-a plăcut mai mult să cânt și nu atât de mult să studiez. Probabil asta ar avea să-mi reproșeze.

Ce înseamnă asta?

Să iau un pasaj și să descompun „firul”: să îl iau de la un tempo lento la unul rapid, să îmi direcționez atenția pe calitatea sonoră, pe frazare, să fie clar, să fie bun tehnic. Mie mi-a plăcut mai mult să cânt.

Cum crezi că te-a format sau te-a ajutat faptul că totuși a trebuit să faci un extra efort și să studiezi?

Mie nu mi-a plăcut să studiez. Auzeam că vine tata și erau cele mai intense 10 minute de studiu. Puneam sticla cu apa rece pe televizor (fiindcă acesta se încălzea), nu voiam ca ai mei să știe că în loc să studiez, mă uitam la televizor. Dar cu timpul, am început să-mi exersez răbdarea. Iar pe lângă asta a contribuit și exemplul tatălui meu, care a studiat foarte mult și în continuare o face. El a fost un model pentru mine, la 7 dimineața îmi dădea trezirea cu trompeta. M-a prins până la urmă. Și am început să dedic din ce în ce mai mult timp. Mi-a exersat răbdarea, atenția distributivă, concentrarea.

Daniela și membrii ansamblului PlaCello, după interviul pentru Coverstories

Sunt curioasă, în continuare, cum i-a format și pe ceilalți faptul că și-au concentrat de la o vârstă tânără atenția asupra unui domeniu, asupra unui studiu. Poveștile lor îmi amintesc mult de efortul pe care îl fac sportivii. Acum câțiva ani, am luat interviu unor tineri olimpici la diverse probe sportive: gimnastică, patinaj artistic, scrimă. Cei mai mici erau încă în școala primară, iar cei mai mari abia începuseră liceul. M-au impresionat prin seriozitatea pe care o ofereau sportului, dar și prin conștientizarea beneficiilor, cu toate că timpul lor era împărțit în bună parte pentru antrenamente, și nu pentru joacă neapărat.

Aceeași dedicare și conștientizare am găsit-o și în lumea muzicii și al studiului. Răzvan îmi povestește despre beneficiile pe care le-a văzut imediat ce a început să cânte: „Când eram în clasa a VII-a, a venit revoluția. În ‘90, luna martie, cei mai buni muzicieni de la Liceul de muzică, din Cluj, au plecat într-un turneu în Ungaria. Am fost poate primii care au pășit în afara țării, acesta a fost un privilegiu extraordinar. În următorul an, am fost în Franța, apoi am mers în toată Europa. Până să fi ajuns la Conservator, văzusem cel puțin 8 țări din Europa. Am avut  beneficii fantastice după toată munca depusă. Dacă ești bun, tot timpul ești răsplătit.”

Ștefan amintește despre vorbele părinților săi: „Părinții mi-au spus dintotdeauna că meseria noastră este foarte frumoasă. Apoi am început să conștientizez și eu asta, să-mi dau seama că așa este. Într-adevăr, nu e bine plătit, mă refer la noi în țară, dar cunoști oameni minunați, ai prietenii pe viață, iei contact cu străinătatea, cu alți oameni.”

Iar Mircea identifică un alt avantaj: „Eu, de exemplu, nu am studiat atât de mult ca Răzvan în clasa a VII-a . La mine mai degrabă a fost așa în facultate. Dar faptul că din facultate mi-am propus să fac asta la nivel profesionist, m-a disciplinat foarte tare. Și poate chiar am devenit puțin tipicar, nu doar cu instrumentul. Și acasă am început să nu mai suport dezordinea. Dacă înainte le aveam pe toate aruncate, între timp am început să le controlez tot mai mult și să nu las o zi să treacă fără studiu. Pentru mine acestea au fost lucrurile cele mai importante: studiu frecvent și disciplina.”

Faptul că domeniul acesta vă oferă flexibilitate este un beneficiu?

Răzvan: Da cum să nu? Nu vreau să înțeleagă cineva că noi avem timp liber mai mult. Ba dimpotrivă, poți munci 3 săptămâni încontinuu, fără sâmbătă, fără duminică. Dar apoi te poți duce la mare. Sau poate nu ai activitate vara și mergi la mare, nu ai neapărat 21 de zile de concediu și pe acelea trebuie să ți le planifici foarte bine.

Dar voi cum v-ați întâmplat, ca ansamblu?

Ștefan: Înainte să fim ansamblu, noi suntem prieteni și facem parte din familia violonceliștilor, în general noi ne purtam un respect reciproc. Și de asta aminteam și adineauri despre relații, căci e un aspect important. Iar inițiativa grupului… aici îi pasez legătura lui Răzvan.

Răzvan: Pentru orice îți trebuie o bază. Să începi orice, îți trebuie o bază. Eu am mai activat într-un cvartet de violoncele, Cellisimo și am cântat destul de mult timp, mai mult de un deceniu. Am fost în toată lumea alături de ei. A fost un proiect frumos, la un moment dat lucrurile s-au stins fiindcă așa se întâmplă câteodată.

Revin, îți trebuie o bază. Am avut o bază de turnee naționale, pe care le făceam în regim personal din 2010, se numeau ”Vă Place…”: ”Vă place Bach?”, “Vă place Brahms?”, “Vă place Beethoven?”. La un moment dat a venit rebranduirea. M-am întrebat cum pot să rebranduiesc un turneu de 2 violoncele, fără ca lumea să te asociaze cu 2cellos. Și am zis ”Vă PlaCello”. Am făcut turneu acum 2 ani cu Adrian Mantu. M-am legat de acest brand și pur și simplu, la o discuție, am hotărât să cântăm un concert. Cred că Ella venise cu ideea. Am zis că dacă tot facem, să organizăm și un turneu. Pas cu pas, ne-am trezit cu un proiect, un concept, dar am contribuit toți, chiar și la repertoriu și modalitatea de lucru.

Am înțeles, a fost o cărămidă pusă de fiecare.

Răzvan: Da, absolut de fiecare. Ștefan mi-a fost student și trebuie să recunosc că în multe zile în care ajungeam obosit, mă resuscita.

Cum făceai, Ștefan?

Ștefan: Îl chemam la fotbal.

Râdem.

Răzvan: Nu, nu, cânta bine și asta mă resuscita.

CITEȘTE ȘI „A părăsi o țară nu este de ajuns.” – Interviu cu scriitorul Grégory Rateau

Cum e să lucrați împreună?  Sunteți și prieteni și mă întreb cum contribuie asta la felul în care colaborați.

Mircea: Plecând de la ce a zis Ștefan, în primul rând, suntem prieteni, iar repețiile decurg în mod natural și foarte plăcut. Fiecare vine cu idei muzicale, le acceptăm, nu a fost nicio situație în care a trebuit să votăm, ceea ce înseamnă o excepție. Spun asta pentru că de fiecare dată când suntem implicați  în alte concerte, cu alți violonceliști, e nevoie să votăm o idee. Dar aici am îmbrățișat ideea fiecăruia, iar dacă erau mai multe, le încercam pe fiecare.

Ella: Eu pe Mircea îl știam de dinainte. Noi avem un duo, care la anul împlinește 10 ani. Știam cum lucrează, ce răbdare are, de încredere tot timpul. Pe Ștefan îl știu de când era mic, atât de mic și de haios. Țin minte că la un moment dat a spart un violoncel la Sinaia, la cursurile tatălui său, doar boacăne făcea, super haios. Spunea bancuri la care râdea doar el.

Râdem.

Dacă tot suntem aici, povestiți-mi puțin despre turneul național. Începe pe 25 martie, așa-i?

Ella: Da, va fi pe 25 martie la Timișoara, pe 26 la Baia Mare, apoi la Reghin, unde va fi foarte interesant pentru că nu vom cânta pe violoncelele noastre, o să povestească Răzvan mai multe despre asta. După care ne întoarcem la București, unde vom avea și o sesiune de înregistrări și concertul de pe 1 aprilie, de la Sala Radio. După care mai avem unul, mai mic, într-un mall din București, unde va fi diferit.

Mircea: Și la Sibiu.

Ella: Da, și la Sibiu.

Dar la Reghin ce se întâmplă?

Răzvan: Concertul este organizat de Asociația Națională a Lutierilor din România. În Reghin există foarte multe fabrici de instrumente muzicale, foarte mulți lutieri, iar această asociație ne-a invitat să cântăm, dar pe instrumentele lor. Ne vor pune la dispoziție câteva instrumente, noi vom cânta pe 8 instrumente pe care le vom alege la întâmplare. Sperăm să iasă cât mai bine. Le vom avea înainte cu o zi ca să ne obișnuim cât de cât cu ele.

Aveți emoții pentru asta?

Da, bineînțeles. E ca și cum te încalți cu papucii altcuiva.

Cred că a venit momentul tombolei. În cutia aceasta, am pregătit câteva bilețele pe care veți găsi o întrebare, spun eu cu substrat. Dacă întrebarea nu vi se potrivește, puteți schimba o singură dată bilețelul. Așadar, cine începe primul?

Ne entuziasmăm fiecare pentru moment, eu cu emoții pentru răspunsuri, de partea lor probabil pentru întrebări. Am încredere. Începe Ella cu întrebarea: „Dacă ar fi Apocalipsa Cărților, ce carte ai salva?”

Ella: Cred că ar fi prima carte de care am prins drag, „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”. E cartea de la care eu am prins drag să citesc, din liceu. Și „Enigma Otiliei”. M-au prins într-o perioadă în care nu eram neapărat interesată să citesc.

Te înțeleg perfect, și eu am avut cărți care mi-au stârnit pofta de citit.

Continuă Mircea, cu întrebarea pe care a cules-o din cutie: „Ce ți-ai dorit dintotdeauna să faci și încă nu ai reușit?”

Mircea: Nu dintotdeauna și acum probabil o să îl suprind pe Răzvan. E un gând, poate de vreo 5 ani, care mă îndeamnă să mă apuc de luterie. Sunt convins că voi ajunge să fac asta, dar probabil mult mai încolo, când nu o să mai am ce să spun cu violoncelul.

Ella: Da, am văzut niște obiecte sculptate de el și sunt foarte frumoase.

Mircea: Tatăl meu este sculptor și de mic mă jucam pe lângă el. Lucrul cu lemnul m-a atras de mic. Și faptul că am dat de problema cu violoncelul probabil că a contribuit la dorință.

Răzvan: Dorința generată prin neputința altora, neputința de a-i face un violoncel pe care îl merită.

Frumos spus.

Ștefan: E rândul meu? „Ce ai învățat nou despre tine, în ultima vreme?” E o întrebare foarte simplă: dacă nu aș fi avut prieteni, viața mea nu ar fi fost la fel de frumoasă. Dar nu am gândit așa dintotdeauna. Câteodată îmi plăcea să stau în singurătate, să mă duc singur cu bicicleta, să nu mă găsească nimeni. Dar, în ultima vreme, am realizat că viața mi-e mult mai frumoasă alături de prieteni apropiați și n-aș da-o pentru nimic în lume.

Ștefan, ție îți plac oamenii.

Da!

Răzvan, ce scrie la tine pe bilețel?

Răzvan: „În ce crezi cel mai mult în viață?” În cinste, în echitate, în scări de valori, în dreptate. Eu sufăr foarte mult când văd nedreptate, mai puțin când o văd în ceea ce mă privește, le iau așa cum sunt. Dar când văd nedreptate în jurul meu, către alții, atunci chiar sufăr.

Mai există în cutie o întrebare și voi trișa puțin, adresându-o acum: cum crezi că putem contribui fiecare la mai puțină nedreptate?

Să schimbam noi ceea ce putem schimba noi. Dacă fiecare schimbă un 0,01 % în ceea ce poate, deja e o îmbunătățire, e un plus. Dacă putem face asta, cu siguranță vom avea rezultate.

Voi aveți un limbaj internațional prin profesia pe care o faceți, sunt curioasă cum sau de ce ați ales să rămâneți în România.

Mircea: Eu nici nu m-am gândit să plec. Oportunitățile pe care le avem noi, în țară, mi se par mai bune decât ce mi-ar oferi mie o țară străină.

Ella: Eu am încercat, dar m-a luat dorul de casă. Am testat, am vrut să văd cum mă integrez. Din multe puncte de vedere jos pălăria, apropo de ce ai spus tu legat de sistem de sănătate, de educație, de organizare, dar mie mi-e foarte bine aici.

Răzvan: Gândește-te că toate sistemele astea mai bune de care se vorbește trebuie adaptate la societăți. Noi luăm niște modele scandinave sau rezultatele lor și vrem să le aplicăm. Dar noi nu vom fi în viața noastră nici scandinavi, nici nemți, nici spanioli. Hai să facem studii relaționate cu societatea noastră, cu ce avem noi nevoie. Undeva greșim și noi în aprecieri. Dacă vrei să schimbi mai mult, intră în sistem și de acolo poți să faci mai mult. Dar îți trebui curaj, dedicare, timp, sacrificiu.

Ștefan: Și eu am fost plecat, în Viena. Profesional mi-a plăcut, am căpătat experiență, idei. Lumea muzicii era foarte frumoasă acolo. Dar, într-adevăr, când vorbeam cu prietenii sau părinții de acasă, era un dor. Oamenii nu erau la fel, chiar nu erau la fel. După ce m-am întors, mi s-a părut că e mult mai frumos și că aici sunt fericit, de ce să-mi complic existența când pot să le am pe toate chiar în locul în care m-am născut?

Ella: Dar tu dacă ar fi să pleci, unde ai emigra?

Eu? Într-o țară nordică, mă identific cumva cu acele locuri sau culturi, îmi place și frigul mult. Dar cred că tot nu aș fi fericită 100% fiindcă nu ar fi locul meu.

În acest ton închidem conversația noastră.

Punem pe masă gânduri referitoare la plecări, însă mă lămuresc încă o dată că trebuie să fii bine cu tine însuți și atunci poți începe să fii fericit oriunde. Și mai mult: poți începe să faci diferența în locul în care ți-e bine. Pentru PlaCello e România. Iar aici ne putem bucura și noi de munca și pasiunea lor. Chiar din martie!

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here