”Înțelege și aprofundează-ți meseria!” – Interviu cu Peter Schneider, primul președinte al studiourilor de animație Disney

0
213

Povestea pe care o vei citi azi începe în anii ’50, într-o perioadă în care America era răsfățată: începea să-i cunoască farmecul lui Audrey Hepburn, să îi ofere lui Hemingway Premiul Nobel, să-l întâlnească pe regele Elvis, să admire frumusețea lui Marilyn Monroe, să debuteze romanul „De veghe în lanul de secară”, să se deschidă The Guggenheim, să se nască primul parc Disneyland și primele povești Disney!

În acest peisaj avea să se nască și Peter Schneider, unul dintre personajele cheie din istoria Disney. Doar că până a ajunge acolo, Peter a fost cucerit de teatru. Iar atunci când a avut ocazia, a făcut cunoștință teatrului cu lumea animației și a poveștilor. Ce a rezultat din această întâlnire? Urmează să afli.

Dar mai întâi, derulăm caseta și ajungem în anii ‘90, România, zona Moldovei – un peisaj nu atât de ofertant și de bogat, poate chiar naiv pe alocuri, un peisaj în care dulceața de cireșe negre, vacanțele la țară și casetele audio făceau parte dintr-un soi de ritual cultural. Tot atunci mă nășteam și eu, într-un oraș de municipiu. Câțiva ani mai târziu aveam să cunosc bucuria poveștilor televizate. Și aveam să îi spun asta omului care a contribuit la această fericire. 

Peter, întâi de toate, trebuie să îți mărturisesc ceva. Sunt sigură că ai auzit asta destul de des, dar poveștile Disney au colorat copilăria mea, în special în zilele de weekend sau în perioadele de sărbătoare când obișnuiau să difuzeze filmele Disney la televizor. Și spun asta atât cu melancolie, cât și cu recunoștință pentru că, de exemplu, părinții mei nu au avut șansa să fie încântați de o poveste frumoasă. În perioada comunismului, peisajul era destul de gri, nu existau povești care să fascineze prin culoare, sunet, personaje uimitoare. Mă întreb, oare care au fost poveștile care te-au bucurat pe tine în copilărie?

În primul rând, aceasta este cea mai limpede expresie din câte am auzit în ceea ce privește impactul pe care le-au avut aceste filme. Știi…noi, ca artiști, lucrăm într-un soi de cameră obscură, nu știi niciodată care va fi rezultatul. Poate că nici nu îți pasă pentru că de fapt este procesul cel care te încântă. Rezultatul poate să fie bun, rău, excepțional, stupid, nu poți controla sfârșitul procesului. Ceea ce poți face este să încerci să controlezi felul în care se desfășoară acel proces, modul în care spui povestea sau ce fel de poveste vrei să oferi. Așa că atunci când te aud vorbind despre impact, nu pot fi decât recunoscător pentru confesiune.  

Cât despre întrebarea ta, nu am vorbit vreodată despre copilăria mea sau despre trecutul meu. Mama mea a fost muzician, iar tatăl meu matematician. Amintirile mele despre copilărie se rezumă la faptul că nu aveam voie să ne uităm la TV sau la filme, doar la concerte puteam merge – poți să-ți dai seama și de ce. Deci nu pot spune că am crescut înțelegând povești. De fapt ele nici măcar nu au făcut parte din copilăria mea.

Abia în clasa a 9-a am descoperit teatrul, nu știu exact de ce. Dar știu că am înțeles motivul pentru care teatrul m-a cucerit: e un mediu care acceptă pe oricine. Poți să fii negru, alb, verde, albastru, teatrul este o lume care nu te judecă. Ca tânăr poți să simți că ești diferit, că nu te încadrezi în peisaj. Dar poți să îți găsești un loc în teatru: fie construiești un decor, fie aduci cafeaua. Teatrul este mereu în căutare de Corpuri Calde – ceea ce eu numesc Principiul Corpurilor Calde.

Poți să detaliezi ce înseamnă acest principiu?

Tu ești un corp cald, drept urmare poți să ții o cană de cafea în mână. Perfect, atunci poți să faci mai multe! Ceea ce înseamnă de fapt că înveți doar prin simplul fapt că ești acolo, că ești înconjurat de oameni grozavi. De exemplu, poți începe prin a curăța podeaua. Începi să faci asta și te descurci de minune. Cineva vede că îți faci treaba foarte bine și se întreabă: „Oare poate să facă și altceva?” Două zile mai târziu ești asistentul regizorului. Te descurci și acolo, apoi avansezi până când devii persoana care le are pe toate sub control. Asta doar fiindcă ai fost prezent acolo, că ai avut o ocazie.

Exemplul meu este același, am avut o carieră norocoasă, am fost la locul și momentul potrivit. Am lucrat cu oameni extraordinari, am învățat de la ei – mai mult ce să nu fac decât ce să fac pentru că de multe ori, ca artist, doar din simpla observație, îți dai seama ce nu vrei să faci. Și apoi începi să lucrezi în stilul tău.

În momentul în care am ajuns la Disney am descoperit că lumea animației era similară cu lumea teatrului. Crescusem în teatru și atunci mi-a fost ușor să văd că în animație lipsea o structură.

Dar ce înseamnă mai exact faptul că animația se aseamănă cu teatrul?

Când am ajuns la Disney, în departamentul de animație, în 1985, tocmai se lansase „The Black Cauldron”, probabil cel mai prost film de animație făcut vreodată, după părerea mea umilă. Mi-au întrebuințat departamentul de animație fără ca eu să fi avut vreo experiență. Aveau nevoie de un Corp Cald și s-a întâmplat ca eu să fiu la locul potrivit pentru asta.

Peter face referire la „The Black Cauldron”, filmul de animație care aproape a condus Disney către faliment. Nici până atunci lucrurile nu stăteau grozav în lumea Disney, dar deciziile manageriale și investiția enormă au avut două consecințe: mulți s-au pus de acord în sensul că filmul are multe cusururi (de la poveste, până la tehnică de animație) și eșecul din punct de vedere financiar. ”The Black Cauldron” a fost cel mai scump film de animație produs vreodată: 44 de milioane de dolari.

Când am ajuns acolo nu exista nici un fel de organizare, ori nu poți face artă fără disciplină. Arta presupune colaborare. Este un sistem care caută ideea cea mai potrivită pentru un anumit moment sau situație. Dar nu poți avea asta dacă nu există o organizare internă. Singurul proces pe care eu îl știam era cel din teatru. Și apoi mi-am dat seama, animația și teatrul prezentau elemente similare: are artiști (sau actorii din teatru), layout (sau decorul din teatru), are efecte (sau lumina), culoare, am găsit toate aceste elemente care au aceleași obiective ca în teatru. Ceea ce nu se întâlnea atunci erau scriitorii! Nu aveau scriitori!

Și atunci cine se ocupa de scrierea poveștii?

Erau scrise de… story artists. Pe vremea aceea exista o rezistență mare în fața cuvântului scris, se credea că povestea era expusă prin intermediul vizualului, printr-o serie de imagini. Dar mai întâi ai nevoie de o poveste ca să poți să o transpui apoi în imagine! Astfel că am angajat scriitori și compozitori. 

Cum a reacționat această lume la schimbare?

În primul rând, nimănui nu i-a păsat pentru că nu se putea vorbi atunci de un business, iar apoi artiștii animatori s-au poziționat destul de negativ. Asta pentru că schimbarea era grea. Și mai era un lucru important de luat în calcul: acei artiști nu avuseseră succes de prea multă vreme. Știam că dacă îi ajut să gândească despre ei că pot avea success, atunci ei puteau schimba lumea.

Mindset-ul…

Da, mentalitatea este importantă, iar cu timpul asta s-a schimbat. Însă aproape imediat după ce am început să introduc aceste schimbări am dat afară o persoană. A fost șocant pentru ei să vadă că cineva cu care fuseseră colegi de multă vreme a fost concediat.

Și de ce ai făcut asta?

De ce? Pentru că era impertinent, nu colabora și nu contribuia la producția filmului într-un mod constructiv. Schimbarea începe de la conducere, dacă acolo există una sau două persoane care sunt imune la schimbare, atunci nu se întâmplă foarte multe. Atât timp cât ele vor rămâne pe aceleași poziții, mare lucru nu se poate schimba.

Apoi, al doilea lucru care s-a întâmplat aproape imediat a fost producerea filmului ”Roger Rabbit”, la care a contribuit un grup de artiști din Londra. Reacția artiștilor din America a fost șocantă: ”De ce nu ne-au ales pe noi? Suntem cei mai buni din lume”. 

Le-am spus: ”Ei bine, nu sunteți cei mai buni din lume pentru că nu ați mai fost cei mai buni din lume de 15-20 de ani. Ceilalți sunt mai buni”. Evident că a devenit o competiție pentru ei, ceea ce a contribuit la ideea ca pot face mai mult.

 Ce altceva a mai presus această schimbare?

Și micile idei. În filme există ceea ce se numește ”dailys” – un fel de evaluare zilnică, după o zi de filmare, pentru a identifica scenele bune sau problemele. Pentru că în animație vorbim despre un proces mai lent, am decis să avem ”weeklys”, adică o ședință săptămânală, de obicei luni dimineața, la ora 11, prin care verificam munca din săptămâna care trecuse. Și atunci, pentru prima dată, artiștii au putut să vadă și munca celorlalte departamente, nu doar a lor.

Iar asta pentru procesul de creație e un avantaj enorm, așa-i?

Da, este foarte important! Au văzut și ceea ce lucra grupul din Londra și au putut să compare, atunci au înțeles ”da, sunt mai buni decât noi” sau ”nu, suntem mai buni decât ei”. A fost o etapă care a îmbunătățit și a revoluționat mult. A fost o idee simplă, dar în 1984 era revoluționară. 

Tu spui că e o idee simplă, poate că așa și este, dar de multe ori schimbări mici au fost cele care au impactat un anumit domeniu. La fel cum și noi căutăm răspunsuri mari și complicate în viață, când de fapt ele sunt foarte simple.

Da, așa este. 

Mereu m-a intrigat felul în care viața are pentru aproape toată lumea răspunsuri similare, chiar dacă unul vine dintr-o lume în care se dă tonul trendurilor, iar celălalt dintr-un loc în care fostul regim încă se resimte. Continuăm să vorbim despre felul în care răspundem la întrebări, Peter îmi povestește despre felul în care au crescut artiștii și au început să facă povești memorabile. Până când ajungem să vorbim despre… fotbal.

Unii sunt mai buni decât alții. Unii oameni sunt mai buni. Asta nu înseamnă că ceilalți nu sunt valoroși. Doar că primii sunt mai buni.

Sportul este un exemplu foarte bun. În fotbal există superstaturi, adică acei 3 sau 4 jucători excelenți. Ai nevoie de un Messi, el trage toată echipa după el, aduce multă motivație în echipă. Dar asta nu înseamnă că toți trebuie să fie un Messi.

Asta e și realitatea vieții, oricât de mult te-ai strădui, întotdeauna există cineva care e mai bun decât tine orice ai face. Mereu va exista cineva care se va pricepe mai bine decât tine. Drept urmare, ceea ce trebuie să faci tu este să găsești felul acela unic în care poți să creezi: să spui o poveste, să faci un film așa cum nu a mai fost făcut până la tine. Cred că treaba fiecăruia este să încerce să spună povești într-un fel intim și personal, să vorbească despre lucrurile care îi interesează.

Cum îți explici „a-ți găsi vocea”?

E o întrebare complicată. Nu poți să te aștepți să fii recunoscut ca pictor și să câștigi bani făcând asta dacă nu ai ceva special și unic în interiorul tău. Și o să îți dau un exemplu.

Acum douăzeci de ani vizitam lumea Disney împreună cu un bun prieten compozitor și familiile noastre. A fost fabulos. La sfârșitul călătoriei, s-a întors către mine și mi-a zis: „A fost oribil!” Nu îmi venea să cred așa ceva, era Disneyland, cum să fie oribil? Răspunsul lui a fost: „Muzica a fost oribilă!”. 

Dar… care muzică? Filtrul prin care simțea el lumea era muzica. Eu o vedeam și o percepeam diferit, mai mult vizual. 

Și atunci pentru mine asta este definiția geniului: să vezi lumea printr-un filtru atât de special încât acesta trebuie să fie exprimat. Nu trebuie să le ai pe toate, nu trebuie să le faci tu pe toate. Metafora fotbalului este iarăși un exemplu bun. Ești motivat de echipă până când, într-o zi, ai un meci bun, unul mai bun decât al lui Messi. Dar asta înseamnă că stăpânești o tehnică, că ai o bază stabilă, că îți cunoști meseria! Nu mai ești un amator.

Pentru că un amator nu lucrează cu măiestrie, are zile bune, zile proaste, fluctuează în ceea ce livrează. Pe când un profesionist o să livreze tot timpul cu același nivel înalt de calitate, iar câteodată se întrece pe el însuși, livrând un produs genial. Deci trebuie să-ți înveți meseria! Eu pun accent foarte mult pe asta: înțelege și aprofundează-ți meseria!

Ne luăm un răgaz și mutăm scaunele la umbră. E mijloc de septembrie, dar soarele încă arde puternic la amiază. În timp ce îmi aduc cafeaua mai aproape, Peter povestește despre comercial – un termen care în artă și creație are sensuri negative. Cu toții ne ferim, de cele mai multe ori, să spunem că am fost la un film comercial, că am citit o carte comercială. Poate din cauză că subiectul e tratat superficial, poate că e previzibilul de vină, poate că e prea ușor… Peter spune că le poți avea pe amândouă, artă și comercial, că poți avea succes cu asta, că poți câștiga bine, iar rezultatul să fie unul bun. 

Și cum faci asta?

Am fost la Londra acum două săptămâni și s-a întâmplat să citesc câteva review-uri ale unei piese: „Visul unei nopți de vară”, de Shakespeare. Mi-am spus: „Ok, hai să vedem despre ce este vorba!”. Adevărul este că nu îmi place să merg la teatru pentru că plec dezamăgit. Întotdeauna îmi doresc să văd ceva spectaculos. Însă am fost la piesa asta și am rămas surprins. A fost senzațională. Da, a mai fost pusă în scenă de atâtea ori, dar totuși felul în care a fost transmisă a fost revoluționar. Am fost atât de uimit de spectacol încât mi-a părut rău că nu a fost produsă de mine! (Râde)

Deci a fost comercial, dar transpus într-o nouă formă. Un alt exemplu este ”Joker”, filmul care urmează să apară. L-am văzut acum câteva zile la Veneția și…

Cum ți s-a părut?

A fost preferatul meu! Este complicat, greoi, bine gândit, cu o idee foarte frumos expusă în imagini, cadre și poveste. Cum am mai spus și până acum, e un mix de Martin Scorsese, dar un rezultat care înseamnă de fapt un omagiu. Extraordinar!

Îmi este clar că îți plac poveștile, că trăiești printre ele și că le privești cu alți ochi. Dar totuși care e motivația ta interioară pentru a le produce?

Vreau să spun povești pentru că mereu mă gândesc la mine ca la un străin care se uită dincolo de o fereastră și se întreabă ce se întâmplă acolo. Dar nu am de unde să știu căci sunt aici. Dacă analizezi filmele Disney (”Mica Sirenă”, ”Regele Leu”), vei observa firul care le unește: povestea celui izgonit care vrea să se integreze.

Dar mai există ceva, mereu mă gândesc în felul următor: aduce povestea ceva nou, o informație pe care nu o știa privitorul? Dacă o să vezi Joker, o să te întrebi dacă acțiunea e realitate sau dacă se petrece doar în mintea personajului. Mai mult decât atât, ajungi să empatizezi cu personajul și să îți dorești să iei tu arma și să-ți faci dreptate. O poveste bună e o poveste care te face să simți asta.

Cu toții suntem nervoși, dar asta nu înseamnă că ne permitem să facem orice pentru a ne face dreptate. Pe când despre asta e vorba în Joker: el chiar acționează. El face ceea ce tu nu ai putea face. Și este nemaipomenit!

”Mica sirenă” sau ”Frumoasa și Bestia” sunt alte povești care dau viață unor sentimente interioare, și anume că vrem să găsim dragostea, că tânjim după acea iubire necondiționată, după un anumit romantism. Dar unde să găsim acea relație care poate să îți aducă doar împlinire? Unde să găsim acea persoană care îți aduce fericirea? Dar tocmai din acest motiv ne uităm la filme, pentru că ne dau speranță și ne satisfac aceste sentimente interioare.

Până la urmă o singură persoană nu poate fi responsabilă de toată fericirea ta, e o presiune prea mare. Ce se întâmplă dacă îți aduce doar jumătate de fericire?

Așa e, ești responsabil de fericirea ta. Pot să contribui, dar cu siguranță nu e răspunderea mea completă. Dar filmele îți permit pentru câteva minute să îți închipui că povestea poate fi reală. De ce crezi că filmele de acțiune, cu bătăi, funcționează? Pentru că noi, bărbații, vrem să fim eroi, vrem să luăm arma și să îi eliminăm pe tipii răi. 

Legat de asta, îmi amintesc de o autobiografie pe care o am acasă și pe care încă nu am terminat-o: ”Total Recall – My unbelievably true life story”, Arnold Schwarzenegger. 

Povestea lui e una încadrată de multă muncă și motivație. În capitolul despre filme, țin minte că am subliniat următorul paragraf: 

”Filmul <<Terminatorul >> devenise o senzație cât timp am fost plecat. Lansat cu doar o săptămână înainte de Halloween, 1984, a rămas timp de 6 săptămâni numărul 1 în topul filmelor din America, cu câștiguri aproape de 100 de milioane de dolari. Nu mi-am dat seama de succesul său până când nu m-am întors în Statele Unite și am fost oprit pe stradă:

  • Tocmai ce am văzut Terminatorul! Trebuie să o repeți, trebuie să o spui!
  • Ce anume?
  • Știi tu… I’ll be back!

Nimeni din producție nu și-a imaginat că fraza aceasta urma să fie pe buzele tuturor. Când produci un film nu poți să intuiești foarte bine care va fi fraza care îi va cuceri pe toți.”

Peter, aș vrea să schimbăm puțin registrul…

De ce?

Pentru că am o curiozitate. Dacă prilejul întâlnirii noastre se datorează Festivalului de Film de Dans, mă întreb, când a fost ultima dată când ai dansat?

Liniște.

Eu nu dansez.

Liniște.

Nu cred că știu cum să dansez. Mi-ai amintit de un prieten apropriat, care avea în anii ‘70 un club de dans în New York. Era unul dintre cele mai grozave cluburi din lume. N-am fost niciodată, dar țin minte că mi-a spus într-o zi că nu-i place să primească fete în club. Eram uimit. Spunea că le iubește și le apreciază, doar că fetele nu dansează, ele se plimbă în mătăsuri, dansează pentru 20 de minute și apoi..gata. Îi distrugeau toată experiența.

De atunci a rămas cu minte povestea asta și anume că dansul are ceva primitiv în el. 

Dar în afară de teatru și film, ce altceva contribuie la fericirea ta?

Îmi place să joc bridge. Îmi place să merg în turnee. Și cred că fac asta fiindcă eu niciodată nu am folosit droguri, iar experiența jocului de bridge este oarecum asemănătoare: este intensă, creeză dependență și creează schimbări la nivel mental și fizic. Prea puține lucruri pe lumea asta te pot schimba astfel încât să nu fie periculos pentru tine.

Între timp s-a mai răcorit puțin afară. Peter îmi mai povestește despre bridge, îl ascult, vorbim despre Festival, iar într-un final, ajungem la capătul interviului. Îi mulțumesc, mă ridic și pun agenda în geantă. Rămâne cu mine o frază pe care Peter a spus-o la un moment dat: unii oameni sunt mai buni, dar și unii oameni te fac mai bun

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here