„Întâlnirea cu mama era întâlnirea cu povestea.” Interviu cu Bianca Mereuță.

0
530
Timp de citire: 12 minute

Bună!

Salut!

Mă auzi?

Da, da!

Se aude bine?

Foarte bine!

Ce faci? Cum ești?

– Bine, cum să fiu? M-am trezit azi de la 6 și am citit cu Alex. Ieri i-am promis că mă joc cu el. Este un copil căruia îi place foarte mult să se joace, să învețe prin joacă. Ieri cum am stat mult în online și am scris, nu m-am ținut de cuvânt. Și acum sunt obosită, așa că i-am zis să nu se supere fiindcă nu pot să mă joc cu el, dar dacă vrea, putem citi. Și de la 6 jumătate și până adineauri (ora 10) am terminat o carte.

Ce i-ai citit?

I-am citit biografia lui Walt Disney. Am citit, apoi l-am lăsat să se joace, am făcut și eu o baie liniștită. Din cauză că am stat foarte mult pe scaun zilele acestea și am făcut foarte multe fotografii pentru cărțile de la Zilele Bucuriei, am niște dureri de genunchi care nu știu cum o să se termine.

***

Înainte de a te lăsa să parcurgi povestea Biancăi și a celor peste 100.000 de oameni pe care i-a strâns în jurul cărții și a grupului online „Ce le citim copiilor”, îți mărturisesc că după ce am închis apelul video cu Bianca, dar și după ce am transcris conversația noastră, mi-am amintit de o vorbă a mamei.

În copilărie, obișnuia să îmi spună cu ardoare și cu patimă mereu: „Învață, învață, învață.” Iar când nu o spunea, tot o spunea: tăcând sau prin gesturi. Mă bucură mult să îți fac cunoștință cu Bianca Mereuță chiar într-o zi în care sărbătorim copilul. Cu atât mai mult cu cât tot ceea ce face se învârte și în jurul acestui: „Învață, învață, învață.” Aplicat mai ales adulților, și apoi copiilor.

***

Bianca Mereuță este omul care a reușit să creeze o comunitate în jurul cărților pentru copii, care a strâns în cinci ani peste 100.000 de părinți, bunici, educatori și bibliotecari. Nu a fost ușor. Și-a dorit să plece din România fiindcă munca sa părea să nu fie răsplătită. Avea nevoie de încă un venit în casă. Așa că l-a luat de mână pe Cosmin, soțul său, și au petrecut 3 săptămâni în Anglia. Voiau să găsească o variantă mai bună pentru familia lor. Alex, băiețelul lor, avea nevoie de o educație și de un plan. Doar că, într-o noapte, la 3 dimineața, pe canapeaua din sufrageria cumnatului său, în mintea Biancăi răsărise o speranță: „Locul meu este acasă și o să fac tot ce îmi stă în putință să transform și să contribui la un bine în țară.”

Am pus pe fundal, în camera mea, un mix de jazz, ca să îndulcim distanța. Bianca s-a așezat lângă biblioteca sa, ca într-un tablou care o caracterizează perfect. Începem discuția.

Bianca, aș vrea să facem acest interviu, după cum ți-am spus deja, sub umbrela lui: puterea de a crede că încă se mai poate. Și am ales această abordare fiindcă oamenii sunt foarte ușor cuprinși de deznădejde, de lehamite, de dezamăgire – uneori foarte îndreptățiți să fie așa, doar că starea de lehamite se transformă foarte ușor în obicei. Dar aș vrea să facem din discuția aceasta o poveste, asemenea poveștilor frumoase pe care le țese Editura Signatura, dar și toate celelalte pe care le promovezi și în care crezi. Adică să parcurgem un drum al eroului. Începem cu: „A fost odată ca niciodată…”

A fost odată un copil care a crescut la țară, în Maramureș, cu niște modele puternice.

Am crescut alături de bunicul meu și de străbunica mea. Ei erau cei care roiau în jurul meu, în copilărie. Bunicul muncea cu animalele, acasă, străbunica muncea la câmp. Bunica și mama mergeau la serviciu. Am crescut la țară. Mi-am coordonat copilăria în jurul unor valori foarte simple, într-o naturalețe extraordinară și într-o comunine strânsă cu natura, cu animăluțele, cu copacii (bunicului îi plăceau foarte mult copacii).

În curtea de la țară avem foarte mulți nuci pe care i-am plantat când eram mică, cu bunicul. Acum sunt imenși. Aveam livadă, mergeam și culegeam prunele, merele, văruiam trunchiurile copacilor. Acestea sunt amintirile care îmi vin în minte din copilărie, foarte frecvent. Plus, ultima cameră a casei, unde mă retrăgeam cu mama când venea de la serviciu și citeam împreună.

Aveam cărți de povești și un dicționar de limba franceză, pe care îl răsfoiam adesea. Învățam de acolo cuvinte. Apoi, camera aceea a rămas pentru mine ca un loc aparte, în care mă retrăgeam de fiecare dată când voiam să fiu eu cu mine. Îmi plăcea și să tricotez. Citeam, tricotam. Citeam, tricotam. Și uneori luam toate covoarele și le scoteam afară ca să se aerisească. Aveam și o roletă pe care o deschideam și intra lumina. Era raiul meu acolo. Era camera poveștii mele.

Îți amintești prima întâlnire cu cartea?

Da, eu sunt născută în Cluj. Părinții meu au divorțat când eram mică și mama m-a dus la țară, după care a venit și ea. Întâlnirea cu mama era întâlnirea cu povestea. Am stat mult și am analizat cum am ajuns eu să fac toată treaba asta cu poveștile. Cred că de acolo pornește.

Am suferit din cauza despărțirii părinților mei, dar fiindcă am petrecut mult timp cu mama citind, când am fost mică, am obținut astfel un confort, o stare de bine, o siguranță. Îmi amintesc atât de bine momentele acelea în care stăteam cu mama în pat, acolo, în ultima cameră, și citeam: Ana Blandiana, Motoșel și Botoșel, Întâmplări din Grădina Mea. Îmi citea mult și Muzicanții din Bremen, Heidi – fetița munților. Am multe cărți pe care le-am descoperit împreună cu mama. Mai și coseam împreună. Coseam sau tricotam, asta ne plăcea foarte tare. Cărțile au tot rămas în viața mea. Am fost un copil mai aparte.

Ce înseamnă asta?

Stăteam mult în casă și aveam câțiva colegi cu care ne întâlneam în fața blocului. Îmi plăcea foarte mult să lucrez la matematică, iar cu ei comparam exercițiile pe care le făceam. Nu ne jucam cum se jucau ceilalți.

Apoi, prin liceu mergeam cu bicicleta. Baia Mare fiind un oraș înconjurat de dealuri, mergeam mult pe dealuri. Dar cumva însoțiti de carte. Doar că după ce am terminat facultatea, mi-am creat o firmă de comunicare și de marketing și am pierdut contactul cu cartea. Eram pe atunci mai mult un om al drumurilor, al întâlnirilor, al statului în birou, în discuții cu tot felul de oameni, al proiectelor și al dorinței de a înfăptui lucruri foarte bune. În acei opt ani ani am citit foarte puțin.

Dar în momentul în care am rămas însărcinată, am revenit la nevoia de studiu, la ce e bun pentru copilul meu și la carte.

Am realizat că de fapt, până în momentul în care am început firma, și pe toată durata facultății, și practic în toată viața mea, am fost însoțită de carte. Inclusiv în facultate, stăteam în chirie în Cluj și mă mai duceam la mama. Luam cu mine cărți, le căram după mine și întotdeauna erau mai multe decât hainele. Realizezi niște lucruri abia când ajungi în mijlocul lor.

În povești, eroul se întâlnește tot timpul cu Marea Provocare. Adică acel eveniment sub forma unui obstacol care îl pune pe erou în dificultate. Dar care și trezește în acesta puteri de care nu se credea în stare. Când am întrebat-o pe Bianca care ar fi Marea Provocare din drumul său de până acum, ea mi-a răspuns că a fost nașterea lui Alex. Abia după acel moment, viața ei s-a schimbat într-un fel în care nu credea că e posibil: prin cartea pentru copii.

Ce s-a întâmplat mai apoi?

Mie îmi plac foarte mult oamenii. Nu m-am gândit nici măcar o clipă că din momentul în care voi fi mamă, mă voi întoarce la ce făcusem până atunci. Era imposibil. Eram foarte implicată în proiecte și știam ce înseamnă să lucrez în crearea unui brand, cât studiu și discuții și analize. Am fost conștientă în momentul în care am decis să fiu mamă că nu voi putea continua ritmul. Voiam să îmi cresc copilul ca pe un om fain.

Și atunci am reînceput să citesc. Din secunda în care am aflat că sunt însărcinată, am început să citesc carte pentru copii. Cumva și pentru mine pentru că eram obosită, iar cartea pentru copii a venit ca un pansament, ca un balsam. În 9 luni de zile studiasem foarte multe, eram la curent cu tot ce înseamna educație, homeschooling, ce se întâmpla în sistemul de stat și ce cărți îmi doream pentru el. Am petrecut nopți întregi pe site-uri, căutând ilustratori, autori. Am devenit un căutător.

Din ce îmi povestești, mie-mi pare că tu deja aveai un ADN de căutător.

Așa e, întotdeauna am fost. Niciodată nu m-am mulțumit cu ce mi se servea, tot timpul a trebuit să găsesc ceva mai mult.

Ai fost conștientă de asta dintotdeauna, ai identificat asta la tine?

Atunci când ești în mijlocul lucrurilor și când vezi că de fapt nu ai foarte mulți prieteni, ci doar câțiva și foarte buni, ești conștient într-un fel de asta. Pe de altă parte, mă gândesc că și în liceu eram cunoscută între colegi și fiind un om zâmbitor și prietenos, nu eram percepută ca fiind altfel, dar simțeam că nu puteam fi cu toți.

Inclusiv în facultate, nu eram genul care să vorbească foarte mult la seminarii, pur și simplu îmi plăcea să-mi exprim gândurile mai mult pe foaie. Și ajunsesem să am o relație bună cu profesorii fiindcă ei știau ce scriu. Îmi cream câte o relație faină și de prietenie profundă cu oamenii cu care simțeam că rezonez. Așa am fost dintotdeauna. Asta e și partea interesantă a lucrurilor. Acest grup, de peste 100.000 de oameni este imens, iar ei urmăresc ceea ce scriu și contează pentru ei ceea ce transmit. Apoi, la rândul lor pun întrebări, e o întreagă comunicare.

Alex s-a născut, iar Bianca nu a putut continua ritmul: noapte muncă, ziua copil. În tot acest timp ajunsese la burn-out. Dar mai făcea un lucru. Avea o bibliotecă de 1.000 de cărți pentru Alex. Veneau la ea câteva prietene și împreună citeau pentru copii lor. Până când una dintre acestea, i-a spus: „Dacă tu nu scrii despre cărți, dacă tu nu poți face asta, nu știu cine ar putea să o facă? Trebuie să vorbești despre ele.” Și așa a început. În trei luni grupul său strânsese 3.000 de oameni, organic, fără campanii:

„Eu spun acum despre Ce le citim copiilor că este o stradă, pe care au început să meargă mulți oameni. E un drum, drumul părinților și adulților din viața copiilor înspre carte. Iar pe drumul acesta sunt tot felul de ulițe. Ei aleg pe care uliță intră.

În repetate rânduri am observat că vorbești despre a alege cartea bună, cu conținut de calitate, pentru copii. Ce anume iei în calcul când spui asta?

Este foarte complex și aș vrea să pot să înglobez tot ce am eu în suflet despre cartea bună.

În primul rând, o carte bună pentru copil e acea carte care îl face pe el să se simtă bine. Care îl scoate dintr-o rutină, îl atrage și îl face să o ia și pe următoarea. Este cartea care îi produce un declic în așa fel încât să nu mai fie nevoie ca părintele să îi spună Citește, citește, citește”. Să fie ceva care ajunge să îl pasioneze. Dar asta nu se poate întâmpla dacă părintele nu îi cultivă o rutină. Și atunci e foarte important să aibă modelul părintelui de când e foarte mic. După aceea e foarte important ca părintele să îi aleagă o carte potrivită pentru vârsta lui, pentru gradul de dezvoltare cognitivă și așa mai departe.

Apoi, cartea bună pentru cei mici este cartea care nu le aduce kitschul. Dar cum deosebești kitschul? Pentru părinții care nu înțeleg care este diferența dintr-un produs bine creat și kitsch este nevoie să existe acele spații în care să găsească frumosul și să le explice cineva. Să înțeleagă că simplitatea, naturalețea, forma nu trebuie să aibă toate culorile stridente sau să fie sclipicios și aglomerat. Cu cât este mai simplu, cu cât este mai natural, conținutul care vine în fața copilului, ajută.

Este foarte complexă discuția. Eu, spre exemplu, pot să spun că am calitatea de a vorbi fără a-mi fi groază despre acest subiect chiar dacă nu am terminat un liceu sau o facultate de arte. Am citit mult istoria artei. Iar când am terminat Facultatea de Comunicare, pentru a-mi crea lucrarea de licență, mi-am petrecut 2 ani în Biblioteca Universitară din Cluj-Napoca studiind 8.000 de reclame, publicate pe o perioadă de 20 de ani, din punct de vedere a 34 de parametri vizuali și verbali: compoziție, formă, structură, relația actorilor umani, relația text-imagine.

Cartea bună pentru copil este o carte care aduce în ea curente din zona artistică. Cartea pentru copii ar trebui să fie o mică operă de artă, adusă dintr-o anumită zonă: cea clasică, din baroc, art-deco. Vedem deja aceste elemente la edituri. Cartea bună pentru copii este cartea adusă în față de oamenii care știu ce înseamnă o carte bună. Noi, ca părinți, de asta trebuie să fim conștienți: că expunerea în fața cărții se imprimă în ființa lui. Mai bine mai puțin și bun.

De asemenea, trăim într-o țară și nu putem uita că a face educație este greu, că veniturile sunt mici. Oamenii caută să își satisfacă nevoile de bază, nu nevoile de auto-educare, care se află în vârful piramidei. Însă, și o carte care nu are o copertă tare, dar care are un conținut bun, o lingvistică bună, care are o temă frumoasă, care îi aduce copilului niște valori, care îi oferă niște exemple de viață, niște caractere care reacționează frumos în anumite  situații și cu o ilustrație care să îi dea posibilitea să vadă diversitatea, să vadă frumosul, este bună. Diversitate. Formă. Culoare. Atenție spre artă. Competența celui care ilustrează.

Cum se vede din culisele tale abordarea părinților, există vreo schimbare pe care ai observat-o în acești 5 ani?

Grupul crește constant și este divers. Dar din feedback-ul primit, fără să fac încă un studiu sociologic, am observat că părinții spun că viața lor s-a transformat, că nu știau cum să se uite la cărți și pe care să aleagă pentru copii lor. Simt că numărul și procentul părinților care caută carte mai bună e mult peste ceea ce a fost la început.

Ideea este că se schimbă. De aceea ne dorim ca cei care sunt deja în comunitate să înceapă să învețe mai mult. Să îi lăsăm să vorbească, dar să venim și noi cu mai multă informație pentru a le arăta ce este mai bun.

Înainte de a trece la partea a treia a interviului, pentru care am pregătit un joculeț, am o curiozitate. Mereu întreb oamenii despre amintirile lor cele mai plăcute legate de drumul lor. În cazul Biancăi, își aduce aminte de cum a început să scrie despre cartea Frederik, de Leo Lionni:

„Îl iubesc pe Leo Lionni, ar fi trebuit și să călătoresc cu el, cu trenul, prin Italia, când își scria cărțile. Sunt atât de supărată că nu mai trăiește.”

Râdem.

„Are atât de multe cărți scrise și îmi pare rău că nu se vorbește mai mult despre ele. În momentul în care am început să scriu despre Leo Lionni, mi-am pus în minte că în 2 ani, dacă scriu suficient de bine, o să vină Humanitas la mine. Și la 2 ani fără o săptămână, mi-a scris PR-ul de la Humanitas ca eu să devin ambasador Frederik și să merg într-un turneu în țară, cu cartea scrisă de Leo Lionni. Plângeam în bucătărie. Parcă nu știu ce mi se întâmplase.”

Putem să ne jucăm acum, Bianca?

Hai!

Am aici două bilețele pe care am scris două întrebări. Are mai mult farmec în realitate, dar zic să încercăm totuși. Stânga sau dreapta, Bianca?

Stânga ta.

Ce întrebare drăguță: Ce ai vrea să îți amintești pentru totdeauna?

Oh. Să mă gândesc. E interesantă întrebarea.

Cred că substratul este: Ce nu ai vrea să uiți niciodată?

Aș vrea să nu uit niciodată cum a pornit Signatura. Pentru că sunt foarte curioasă unde va ajunge. Și nu vreau să uit vreodată de unde am plecat: adică de la misiunea mea de a fi alături de copii. Dar nu doar pentru ceilalți, ci și pentru copilul meu. Căci nu vreau ca munca să mă alunge din viața familiei mele și din cea a copilului meu.

Mi se pare o ancoră foarte sănătoasă.

Da, aș vrea să mă uit în permanent la fericirea copilului meu. Să nu uit de el, dar să nu uit nici de ceilalți.

Ești curioasă și de cealaltă întrebare?

Da!

Să știi că și asta îmi place, le-am ales pe cele mai frumoase: Care este cel mai bun sfat pe care l-ai primit până acum?

Oooh. Stai să mă gândesc. Să am răbdare, că lucrurile se așază. Asta îmi zice mama. Ah…Stai. Cel mai bun sfat pe care l-am primit, cel mai important, cel care mă veghează, mi l-a dat străbunica mea. Mi-a zis:

Când ceilalți dau cu pietre, tu să dai cu pâine.” Acesta este cel mai fain sfat și care pe mine mă ajută foarte mult.

Chiar dacă de multe ori primesc bolovani, eu dau înapoi cu ce sunt eu, cu bine.

Drumul Eroului continuă. Și în tot acest drum se găsește multă carte. Mulțumesc, Bianca, pentru că ai deschis ușa virtuală a casei tale și abia aștept cafeaua promisă de atâta timp! Iar pentru voi, dragi părinți, închei cu alte câteva vorbe ale Biancăi, care vă pot fi de folos atunci când se adună prea multe:

Este o perioadă aparte, dar nu știu dacă lumea se va schimba atât de tare ca să nu reintre într-un ritm agitat și alert. Eu mi-aș dori să nu fie așa. Mi-aș dori ca lumea să se gândească mai mult dacă merită să alerge pentru atât de multe, poate unele dintre ele neesențiale.

Am tot spus lucrul acesta. Dacă ești părinte, uneori ajungi acasă obosit de la serviciu, după ce ai stat în trafic, ai avut ședințe, probleme, situații. Ajungi acasă stors de toate puterile, unde te întâmpină copilul și îți spune: „Joacă-te cu mine.” Dar tu nu mai poți. Se poate să îți fie prea greu să ridici mâinile și picioarele și să ai în cap cine știe câte chestii rămase de la job. Dar copilul acela unde ajunge? Și el are nevoie de tine. În tot acel peisaj, să te uiți în jurul tău și să vezi dacă ai un fotoliu în casă, în care poți să te așezi cu o carte și să îți iei copilul lângă tine. Automat și oboseala ta dispare și ai făcut ceva pentru copilul tău. Joaca pe care ți-o cere copilul tău poate fi transformată, atunci când tu nu mai reziști, într-un moment plăcut, cald și fain, pe care copilul îl va ține minte o viață. Asta îmi doresc.

Pe Bianca o găsiți scriind despre lecturile cele mai bune pe grupul Ce le citim copiilor, iar dacă ți-e poftă de lumi în care totul este posibil, Signatura poate să îți potolească setea. Spoiler: ilustrațiile sunt de colecție!

La mulți ani, copii!

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here