Încrederea în sine este un proces care are nevoie de timp. Interviu cu ilustratoarea Cristina Frei

0
411
Timp de citire: 9 minute

„Îmi plac lucrurile liniștite, calme și care deconectează puțin.” Nu mai țin minte când am descoperit ilustrațiile Cristinei, dar știu că sentimentul a fost c-am ajuns în altă lume. Într-una în care oamenii se mișcă mai încet și au mereu de dat mai departe un gând bun. O lume exact așa cum îi place Cristinei: liniștită, calmă și care deconectează.

Cristina Frei este din Baia Mare, locuiește în Cluj și a terminat Facultatea de Arte și Design. Îi plac animalele, agendele, lumina difuză, pe timp de seară și cea puternică și naturală, pe timp de zi. Își dorește o casă mare cu multe geamuri. Îi plac mult și plantele, spune că e o pasiune moștenită de acasă, de la mama sa. Îi place muzica spaniolă. Și basketul. Mai nou îi plac momentele de liniște, de obicei când doarme Lucas, băielețul său de un an: „Îmi place să stau în liniște, fără să aud nimic, să îmi savurez cafeluța, chiar dacă sunt doar câteva minute fiindcă apoi mă ocup de treabă.”

Cu toate că nu și-a închipuit dintotdeauna că o să fie ilustratoare, căutarea sa constantă a fost să creeze. Ba chiar își dorise, la un moment dat, să devină arhitect. Dar lucrurile nu au evoluat cum își imaginase. Mai degrabă, au continuat sub un impuls de moment, atunci când a schimbat arhitectura pentru design. „Plănuiam să merg la arhitectură, de aceea am fost mirată când am ridicat mâna pentru design. În clasa a IX-a, mi-am dat seama că designul ar fi mai potrivit. Îmi imaginam că aș putea fi designer de produs. De asta am dat admiterea la Facultatea de Design, deși îmi doream să dau la grafică. Dar pentru că nu am avut încredere în mine, am crezut că nu o să am șanse la grafică.”

Încrederea în sine e un proces care are nevoie de timp. Acesta a și fost punctul de plecare în discuția cu Cristina, într-o dimineață de ianuarie, cu somnorosul Lucas alături. Voiam să aflu cum a reușit Cristina să treacă peste o critică care îi dărâmase forul interior al creației și o izbise într-un punct vulnerabil: încrederea în creativitatea sa. Cu toate că se bucura de procesul de creație, îi plăcea rezultatul, au fost câteva momente care au condus-o către decizia, temporară, de a nu mai desena. „Credeam că nu am talent. Că nu știu să desenez.”

Cum și-a refăcut traseul? Vă invit să-l descoperiți în conversația noastră:

O să-ți povestesc pe scurt. Cel mai greu moment care chiar m-a făcut să cred că nu știu să desenez și că nu sunt talentată, a fost la master, la prezentarea lucrării de final. Lucrarea mea de master a fost o carte desenată și ilustrată de mine (care mi-a plăcut foarte mult, la acel moment, și încă îmi place). Dar când am ajuns la expoziție, am primit o critică foarte urâtă de la un profesor renumit.

Pentru expoziția finală, a absolvenților, m-am gândit să folosesc spațiul mic pe care fiecare student îl avea la dispoziție pentru a-mi expune lucrarea, dar și desenele originale din carte, iar lucrarea să stea expusă pe un stativ, să o poți răsfoi. Am făcut și un mic colaj, cu animalele din carte. Aveam totul gândit și plănuit să fie frumos, plăcut. Mi-am invitat și familia, și toți prietenii.

Când am ajuns acolo, în timp ce îmi pregăteam desenele pentru a le expune, a venit acel profesor de care îți povesteam și a întrebat, râzând ostentativ, ale cui sunt lucrările. Profesorul mă știa fiindcă făcusem cu el ore suplimentare de portret, înainte de a intra la facultate. I-am spus că sunt ale mele. L-a bufnit râsul parcă mai tare și mi-a spus că dacă mă lasă să-mi expun lucrările, o să mă fac de râs. Și că e mai bine pentru mine să-mi duc lucrările acasă. Iar dacă chiar vreau și chiar insist, aș putea să-mi las doar cartea. Simplu, fără nici un stand expozițional, fără nimic.

Cum ai reacționat?

Evident că mi-a picat lumea în cap. M-a bufnit și plânsul, a fost un moment groaznic. Toată lumea încerca să mă consoleze, dar în astfel de momentele doar acele cuvintele le mai auzi. Și nu îți mai vine să crezi că tu știi să desenezi, că nu te ridici la nivelul celorlalți. Nu mai voiam să fac nimic. Am lăsat cartea pe stand și am plecat. Profesoara mea care m-a ghidat nu a spus nimic. Adică acel profesor mă trimitea acasa, dar ea, cea care m-a îndrumat pe tot parcursul lucrării, a tăcut. A fost dificil.

Ce îți spuneai ție atunci?

M-am gândit că am terminat cu artele, că trebuie să-mi găsesc alt job, că trebuie să fac altceva.

Exista vreo variantă secundară?

Nu prea aveam altceva planificat. Doar mi-am spus că trebuie să fac ceva. Și am făcut un curs de însoțitor de zbor, la Cluj. Chiar mi-a plăcut. Mă gândeam că poate trebuie să mă reprofilez. După ce l-am terminat, m-am dus la un interviu, la un Assesment Day, dar nu am ajuns până la final (.n red. un astfel de interviu se desfășoară pe parcursul unei zile întregi și are mai multe etape, toate eliminatorii). Dar mai apoi, era și relația cu Cosmin, soțul meu, și mi se părea că ar fi greu să avem o relație bună fiind plecată mult de acasă. Oricum, ar fi fost un job pe care l-aș fi făcut cu drag.

În acea perioadă, reușeai să mai și desenezi?

Nu, nu am desenat absolut deloc. Mi-am căutat un alt job. Drept urmare, am lucrat și într-o cofetărie, am făcut prăjituri, mi-a plăcut mult și acolo. Însă nu am stat mult, chiar dacă îmi plăcea, știam că nu avea cum să dureze mult.

Ce anume căutai astfel încât să dureze?

Îmi doream să fac design sau ilustrație. În octombrie am participat la un challenge, se numește inktober, trebuie să faci un desen pe zi. De acolo lucrurile s-au legat pentru mine. Mi-am luat un notebook foarte drăguț, am desenat doar în liner și am reușit să duc la capăt, în fiecare zi, un desen. Până atunci făceam de toate, îmi plăcea și să pictez, și să desenez cu creioane colorate, dar acela a fost un moment în care m-am decis asupra unei singure nișe: pe niște subiecte anume, cu linii simple.

După ce am terminat acea lună, m-am simțit super mândră de mine fiindcă am terminat provocarea și am reușit, în fiecare zi, să fac un desen, care îmi și plăcea. Ca o continuitate la acea provocare, mi-am stabilit pentru următorul an să fac un proiect personal de 365 de zile, cu un desen în fiecare zi – unul care să mă ajute să cred din nou în ceea ce–mi plăcea mie să fac, dar și care să mă ajute să fiu mai ambițioasă.

L-am dus la capăt, iar de acolo am continuat mai departe. Atunci când faci ceva în fiecare zi, chiar dacă la început e greu, la un moment dat devine o rutină frumoasă. Era ca un mini-jurnal.

Un pic terapeutic.

Da, fără să-mi dau seama. M-a ajutat să trec peste tot. Am avut foarte mare noroc cu oamenii din jur. De exemplu, mama mea m-a susținut dintotdeauna în ceea ce-mi plăcea să fac. M-a încurajat. Toți oamenii apropiați mie m-au susținut, dar nici nu m-au forțat. Mă mai întrebau din când în când, cu blândețe, „Oare de când n-ai mai desenat?”

Chiar cred că ei m-au ajutat. Dar și eu pe mine singură, fără să vreau, desenând în fiecare zi. Am început atunci să postez și pe Instagram desenele mele, primeam feedback bun și validarea din partea altor persoane. M-am și angajat, am fost decorator de vitrine la un magazin de home and deco, timp de trei ani și jumătate. Mai desenam pe vitrine, îmi plăcea foarte mult, mă ajuta să-mi explorez latura artistică și îmi imaginam că o să ies la pensie de la jobul acela.

Râdem.

Dar toate se leagă și vin de la sine, așa că am plecat de la acel job ca să mă concentrez doar pe ilustrație. Treptat lucrurile s-au legat, dar cu multă răbdare, cu multă munca și mult timp. Nu pot să spun că într-un an am desenat și apoi am devenit ilustrator, a fost un proces lung, dar frumos. Tot răul spre bine, chiar dacă sună clișeic.

Creativitatea e și un act social. Avem nevoie de socializare, avem nevoie ca oamenii să vadă ce facem.

Sunt perfect de acord, exista în orice domeniu, și când faci prajituri ai nevoie de creativitate. Trebuie doar să ai încredere că e acolo, e nevoie de antrenament.

Apropo de încredere, cum s-a construit la tine?

Întotdeauna am fost o persoană care nu a avut încredere în sine deloc. Mama mea tot timpul spunea asta: „Cristina, trebuie să ai încredere în tine, să nu-ți mai fie frică.” Auzeam de la ea constant, „Ai încredere!”.

De ce anume îți era frică?

Îmi era frică să nu cumva să nu intru la facultate, îmi era teamă că nu sunt suficient de bună pentru asta. Tot timpul am fost așa. Am început să am încredere în mine și am dobândit-o după doi, trei ani, după ce am reușit să desenez în fiecare zi. Am început să am încredere în mine după toată munca, după tot procesul. Nu am muncit neapărat cu scopul de a avea încredere în mine, dar pentru mine și visul meu. Dar asta mi-a adus și încredere.

Am început să am încredere în momentul în care am început să-mi ating scopurile, câte un pic, câte un pic. De exemplu, am făcut o expoziție personală, chiar dacă a fost una mică, la Grădina Botanică. Încet, încet, te uiți în spate și îți spui „Eu am făcut asta”. Cred că așa ajungi să ai încredere în tine, atunci când muncești și munca ta începe să dea roade.

Ce bine ai spus! Spuneai că în ultima perioada s-au îndeplinit multe dintre visurile tale. Care a fost cel mai recent vis care ți s-a îndeplinit?

Zâmbește.

Cel mai recent vis îndeplinit este Lucas. Chiar dacă nu este pe partea profesională. Și el are o mică istoară. Anul trecut înainte de revelion, am făcut un desen și scria că I just have a little wish și dorința aia era el. Iar acum mai sunt câteva zile și împlinește un an.

***

Îmi este clar că intențiile pe care le transmitem în lume au o viață a lor. Unele poate se rătăcesc în marea de alte visuri și dorințe ale tuturor oamenilor, dar acelea care au menirea să ne schimbe viața, își găsesc drum înspre noi. Sau poate invers, noi înspre ele.  

Cum ai adoptat noul rol de mamă în viața ta, în procesul de creație?

M-am obișnuit destul de ușor, în sensul că mi-am dorit forte mult și îmi place foarte tare să fiu mamă. A fost și greu, pentru mine recuperarea fizică după naștere a fost dificilă, dar când îl simțeam pe el la piept, mă topeam. Efectiv plângeam de fericire, chiar dacă eram epuizată, fiindcă nu-mi venea să cred că mi se întâmplă, că eu țin minunea la piept și e minunea mea.

A fost greu, dar mi-au dat putere și mă ajută și în creație. La început am avut o perioadă când spuneam că mi-e dor să desenez, dar îl adormeam pe Lucas și mai desenam două, trei linii. Așa îmi doresc și să-l cresc, să vadă că lucrez pentru ceea ce îmi place, pentru visul meu. Să îl încurajez și pe el să facă exact la fel. O să îl învăț să aibă multă încredere în el.

Ce îți place cel mai mult la rolul de mamă?

Îmi place tot! În afară de nopțile nedormite. M-a întrebat, la un moment dat, cineva de ce totul pare atât de ușor și de ce postez pe Instagram doar lucrurile drăguțe care se întâmplă cu Lucas.

Dar mie, sincer, nu îmi vine să scriu, nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot să postez atunci când sunt în cel mai jos moment, când plâng sau când am o zi grea și sunt cu cearcănele până la călcâie. Sunt momente care trec. Mie-mi place să împărtășesc cu oamenii lucrurile bune. Am și eu momente în care simt că nu mai pot.

Și ce faci atunci când îți este greu?

Încerc să mă duc în altă cameră, poate mă descarc și plâng, dar să nu mă vadă el că fac asta. Și gândul că starea mea se poate transmite mă ajută să trec peste. Mă gândesc că toată starea mea de neputință sau de supărare se transmite și atunci asta mă motiveaza. Mă ajută foarte tare și Cosmin, el este o fire care face multe glume si asta detensionează situațiile dificile. Chiar și când plâng, râd.

***

Lucas își dorește să se joace mai mult; pare să aibă din ce în ce mai multă energie și mai puțină răbdare pentru conversația adulților. Un contrast subtil și ușor amuzant, dat fiind că noi ne continuăm discuția povestind despre oboseală și nopțile nedormite. Ne pregătim plecarea, nu înainte de a afla de la Cristina ce își dorește pentru 2021. Iar răspunsul ei spune așa: „Un lucru pe care l-am învățat de când s-a născut Lucas, ca să reușesc să fac măcar puțin în timpul pe care-l am, a fost să nu-mi mai fac planuri fiindcă apoi mă frustrez dacă nu pot să le termin pe toate.”. Dar asta nu înseamnă că nu a pus pe listă câteva ritualuri, doar pentru ea, pentru atunci când timpul va fi mai generos: sport, cafeaua băută în liniște, joaca de amiază cu Lucas și munca.

Cât despre încrederea în sine, e un citat care îmi vine în minte atunci când închei întâlnirea digitală alături de Cristina. Și cred că-i musai să vi-l împărtășesc și vouă:

„O stimă de sine robustă la vârsta maturității se câștigă cu greu. Se naște din explorarea propriei creativități și a plăcerilor personale, din exersarea competențelor și consolidarea conexiunilor noastre, din implicarea în legături de prietenie, inimitate și ajutorare a comunității. Ea devine tot mai puternică, dacă trăim în acord cu valorile și prioritățile noastre cele mai profunde (…).

Să trăiești frumos este un efort de-o viață, care îți solicită întreaga atenție conștientă.”

(Dansul fricii, Dr. Harriet Lerner)

Pe Cristina o găsiți pe Instagram, dar și pe site-ul său, unde găsiți mai multe ilustrații liniștite, calme și care deconectează.

Pe aceeași temă, mai poți citi și:

„Noi nu credem în talent.” Interviu cu ilustratoarea Andra Badea

„Ne ferim să vorbim despre lucrurile grele ca să nu fim vulnerabili.” – un interviu cu ilustratoarea Alexia Udriște

Interviu: Mura și Ana, ilustrația naivă și omul din spatele ei

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here