Timp de citire: 12 minute

 „Cred că ar trebui să ne amintim asta mai des: atâta vreme cât un trib de beduini, dintr-un deșert nesfârșit, găsesc resurse de hrană, pot să facă poezie, să cânte, să ardă un foc de tabără, să-și continue istoria de mii de ani, înseamnă că există speranță. La fel cum inuiții, într-o imensitate de gheață, pot să sculpteze o figurină, să spună o poveste și să-și crească copiii. Noi, aici, de ce n-am avea șanse să reușim?”

În interviul de azi vei descoperi, la o primă vedere, o discuție despre mediul digital, despre modelare 3D, mapare, poligoane, randare, texturare – termeni neprietenoși dacă tehnologia 3D nu-ți este cunoscută sau dacă jocurile video nu-s neapărat pasiunea ta.

În profunzime, vei răsfoi o discuție despre educație și despre cum se instalează bazele unor forme de studiu care să plaseze generația tânără într-un viitor mai luminos, adaptat și cu posibilități, în România. Este, de asemenea, o conversație despre limitările pe care, uneori, ni le montăm singuri, despre lucrurile pe care le putem schimba, începând de azi, despre evantaiul gândirii, dar și despre atitudinea față de jocurile video – mai ales dacă ești părinte.

Valentin Leonida este partenerul meu de conversație – un om cu o voce caldă, blândă și așezat în discurs, așa cum te-ai aștepta să fie un profesor. Valentin este Art Guild Lead la Amber, cel mai mare studio independent dezvoltator de jocuri video din România, cu o experiență atât în zona de gaming, cât și în publicitate și arhitectură.

Valentin Leonida a absolvit Academia de Arte Decorative și Design, a lucrat 10 ani la Ubisoft pe diverse poziții, de la UI până la level art. După mai mulți ani petrecuți în publicitate, arhitectură și jocuri video, și-a găsit locul în Amber, unde lucrează în cadrul echipei de management pe poziția de Art Guild Lead.

A emigrat în Canada, unde a locuit vreme de cinci ani, dar s-a întors. Acolo și-a dat licența în arhitectură de șantier, a lucrat în proiecte mari, a învățat, dar a observat și partea romanțată a emigrării.

„Sufletește, te descoperi diferit în străinătate. Descoperi că este importantă pentru tine cultura în care ai crescut și că ai vrea s-o construiești mai departe. Îți lipsesc relații de rudenie, de prietenie și, mai ales, realizezi că locul de unde ai plecat nu e nici pe departe o văgăună, o tenebră. Ba chiar mai mult, e un loc care îți oferă multe perspective, iar tu, prin simplul fapt că ești de acolo, ai un soi de datorie de a consolida locul, de a contribui la dezvoltarea lui.

Dincolo de asta, e și o încărcătură spirituală. Noi avem de rezolvat probleme aici. Ajungem buni profesioniști și plecăm cu toții. Și mai departe, ce facem?”, mărturisește Valentin referitor la gândurile care au precedat decizia de a se întoarce în țară. Confirmă că a fost și o nevoie sufletească.

„Nu mi-a fost greu fiindcă mă adaptez ușor, n-am resimțit dificultăți. Am învățat meserii noi. E o societate din care avem ce învăța. De exemplu, au programe de dezvoltare mult mai ample pentru tineri: dacă vrei să înveți lemnărie, mergi la un atelier de lemnărie; dacă vrei să înveți bucătărie, sunt o grămadă de ONG-uri care pun la dispoziție cursuri pentru așa ceva.

Asta încerc să fac și eu aici, să transplantez din mentalitatea de a rezolva probleme. Să nu mai spunem nu știu cum să fac sau să ascundem sub preș. Hai să ne strângem doi, trei, cinci, zece și să începem să rezolvăm problemele pe care le avem aici.

Parteneriatul dintre Amber și Facultatea de Arte Plastice din cadrul UNArte, din București, își propune fix același lucru, acesta fiind și cadrul de la care a plecat discuția noastră. Începând cu toamna lui 2021, studenții de la UNArte pot urma cursuri dedicate tehnologiei digitale 3D, susținute de o parte din specialiștii de la Amber Studio – Valentin fiind unul dintre aceștia.

Cum ți-ai asumat tu acest rol de mentor și profesor, Valentin?

În industria de jocuri, am trecut cam prin toate categoriile de lucru, de la concept art, user interface art, character art. Însă când mi-a fost propus acest rol, recunosc că m-am întrebat ce aș putea căuta eu acolo. Mi s-a părut cumva și o cauză pierdută.

După care am disecat un pic problema și am luat-o invers. Așteptările mele erau foarte mari, iar realitatea foarte diferită. Mi-am dat seama că nu trebuie să pun presiune ca toți studenții din fața mea să devină cei mai buni profesioniști.

În schimb, dacă din toți cei cărora le predau, un anumit procent, chiar și unul mic, continuă serios în acest domeniu, atunci eu sunt mulțumit.

În această industrie este foarte mult de muncă. Iar dacă noi ne punem singuri piedici, atunci e și mai greu. Mie mi s-a întâmplat la fel când eram la început.

Despre ce fel de piedici este vorba?

Lipsa de comunicare este una dintre ele. Apoi, influențează negativ și acea mentalitate din școală cum că o anumită întrebare te-ar putea face în ochii altora să pari nătâng și atunci mai bine taci, dar pari isteț din bancă. Nu. Trebuie să depășim treaba asta. Generația de acum o să fie generația puternică de peste zece ani. Dacă noi, cei de acum, nu-i ajutăm să crească, peste zece ani o să avem o societate mult mai slăbită.

Nu s-a schimbat nimic?

Ba da, e o generație și mai curajoasă, și mai deschisă. Dar mai intervine un risc mare. Azi mediul de informare este mult mai puternic, dar are și mult balast. Avem acces la foarte multă informație care nu este de folos și care consumă energia și distrage atenția. Acesta-i unul dintre lucrurile la care trebuie lucrat.

Când povestim despre artă (și nu numai) inevitabil ne gândim la talent. Am mai povestit despre acest subiect și în alte rânduri la CoverStories. Mă întreb, cum se vede acest subiect atunci când vorbim despre arta digitală.

Înseamnă cu totul altceva decât și-ar închipui oamenii pentru că trăim într-o cultură care a creat o preconcepție despre talent. Avem multe filme și informații care ne dau impresia că artiștii sunt rupți din soare și care au un statut mai special, fie că ei creează muzică, imagini, povești.

În realitate nu sunt în mod aparte unici, reprezintă un segment mai mic de oameni care au o abilitate de a povesti. Mai ales artiștilor tineri le este greu să accepte că talentul este, de fapt, o bucată foarte mică, pe când munca este foarte mare și, cel mai important, să ajungă în punctul în care să poată învăța singuri.

Arta este o muncă. Privitul de tutoriale nu te face neapărat mai deștept dacă nu deschizi softul și lucrezi. Plus că e și păcăleala asta despre care mereu țin să le reamintesc studenților când mă întreabă: „De ce să mai facem cursul dacă totul e pe net?”.

Da, totul e pe net, dar ceea ce vezi acolo în cinci minute este un montaj pe care un specialist l-a făcut foarte frumos după ce a muncit trei ore. Tu vezi acolo doar o bucățică din munca lui. Sunt seducătoare canalele media, dar distorsionează termenii de producție. În realitate, îți poate lua de trei-patru ori mai mult.

Iar la un curs poți pune întrebări, urci panta de învățare mai repede.

Da, la cursuri tocmai asta e ideea. Însă aici e o altă problemă pe care o avem și despre care deja am spus: comunicarea. Foarte mulți ani s-a continuat cu maniera asta în care elevul vine, se așază în bancă, profesorul scrie pe tablă sau povestește – e ca un televizor viu, studenții își notează, după care fiecare pleacă în altă direcție.

Comunicarea este esențială. Avem nevoie să întrebăm acolo unde nu înțelegem, acolo unde există o curiozitate ne oprim să o discutăm. Eu sunt convins că 30% din ceea ce explic rămâne neacoperit; de aceea am nevoie de interacțiune și din partea lor, am nevoie să intuiască și lucruri care nu sunt explicate, să întrebe, să depășească timiditatea, să fie un pic mai interactivi.

Cu pandemia a fost și mai greu. Digitalul ca învățământ este dezastruos. Se tot pune accentul pe digitalizare, însă ceea ce nu se înțelege este că mediul politic vede în digitalizare niște acte care pot circula ușor în diverse formate electronice, o facilitare a contactului între om și societate.

În învățământ nu merge așa – acolo lucrăm cu oameni, nu cu acte. Lucrăm cu elevi în formare care au nevoie de interacțiune îndeaproape, au nevoie să pună întrebări, iar profesorii au nevoie să le vadă chipul – observi dacă se încruntă, dacă nu înțelege. Iar asta înseamnă că poți să-l ajuți atunci.

Când ești în fața monitorului, nu vezi nimic – fie au camera închisă, fie au un avatar la profil, fie auzi „Atenție se închid ușile” – sunt în metrou. Atunci nu mai ai cum să-i ajuți, relația devine și distantă, și pasivă.

Din fericire, cei care sunt în anul întâi au elanul mai mare, sunt mai vii, au mai mult material sufletesc în ei. Cei care sunt mai avasați, la master, de exemplu, au mai multe probleme, unii au și serviciu, există și mai multă presiune socială pe ei. Îi resimt mai obosiți și mai absenți.

Amber Academy

Valentin, ce înseamnă, de fapt, tehnicile de creație 3D și ce uși pot deschide în viața profesională?

Dacă din preistorie s-a început cu schițatul în peșteri, acesta a evoluat înspre grafică, pictură, sculptură, iar în prezent a ajuns în mediile digitale oferite de tehnologie. Tehnicile 3D sunt de fapt niște unelte complexe – prelungiri a ceea ce înseamnă desenul, pictura, sculptura.

Mulți pun semnul de egal între arta digitală și jocurile video. Nu e adevărat! Jocurile sunt doar o bucată din câte poți să lucrezi. Poți să faci și animație, cinematografie, randeruri de interior și de design, interfață grafică pentru aplicații de aviație, imagerie medicală – sunt nenumărate posibilități.

De fapt, ce este mediul acesta? E vorba despre o comunicare pe care un alt om are nevoie s-o vadă. Noi spunem că este o poveste, fie că ne referim la o ilustrație sau la interfața unei aplicații. Suntem povestitori într-un mediu digital, iar asta nu înseamnă neapărat lucrători în gaming.

Spuneai de piedici adineauri, ce ai mai observat din acest punct de vedere?

Da, există câteva blocaje când începi să înveți acest mediu. De exemplu, când începi să miști în 3D, la 360 de grade, ceea ce ani la rând a fost static pentru tine (o pictură, un personaj), este tulburător pentru minte. Iar mai apoi, când intervine și a patra dimensiunea, animația, e și mai șocant – te blochezi.

Cu asta mă lupt acum, să depășim acest blocaj. De asemenea, dincolo de cursurile cu studenții, trebuie să le explicăm și profesorilor. O să avem și mini-conferințe în interiorul academiei unde va trebui să prezint acest domeniu atât profesorilor, cât și viitorilor studenți – domeniul e atât de vast și de puternic, dar și necunoscut, până la urmă.

Mai mult, sunt oameni chiar din mediul profesoral care sunt blocați în mediul profesoral. Iar asta nu e bine deloc pentru că toți acești studenți vor deveni inevitabil parte a societății. Noi nu facem facultățile doar ca să avem o diplomă nouă de pus în ramă. Oamenii aceștia trebuie să devină funcționali, trebuie să ia frâiele și să le ducă mai departe. Dacă noi nu le explicăm care este aplicabilitatea, dacă nu le indicăm înspre încotro ar putea să meargă și de ce se străduie zi de zi să învețe, atunci nu e bine. Trebuie să știi pentru ce anume depui efortul.

Un alt blocaj intervine la nivel de limbaj. Până să fi început să lucreze în mediul 3D, studenții au fost doar consumatori. Au văzut un personaj minunat, s-au îndrăgostit de el și vor să-l recreeze. În momentul în care intră în proiect, apare un mic blocaj – softul are o grămadă de comezi. Dintr-o dată îți dai seama că alfabetul tău vizual pe care îl știai dinainte, care să zicem că avea 30 de semne, s-a expandat la 300 de semne – gândește-te la diferența dintre alfabetul nostru și cel chinezesc, cu pictograme.

Atunci mintea trebuie să-și extindă forța, să înțeleagă ce face fiecare unealtă. La început, pare destul de bizar să învățăm ce face fiecare instrument. Dar acele unelte, combinate împreună, fac anumite operațiuni – folosindu-le împreună pot să imite realitatea: poate vrei ca un obiect să arate ca fiind făcut din lut sau din carton.

În același timp, toate acele instrument dau și o forță dincolo de ceea ce am putea să facem în realitate. Într-un soft 3D putem construi apa în sine, ca material: apa care să curgă, care să înghețe, să inunde o suprafață. Niciunul dintre mediile clasice nu poate să facă asta.

O altă piedică intervine la nivel de subiectivitate. Artistul pune mult suflet și se îndrăgostește de ceea ce a făcut, se uită peste obiectul construit și nu reusește să-și dea seama unde a greșit sau dacă s-a distanțat de ceea ce trebuia să facă.

E efectul Pygmalion. E o treabă de credință. Imaginile au forță de seducție – dacă noi le construim, le atașăm eului nostru. Sunt ale noastre. Dar tocmai asta înseamnă profesionalism – ca artistul să ajungă lucid, coerent cu realitatea. Atunci când compară o lucrare făcută de el, să fie obiectiv, să reușească să se uite la ea și cu ochi critici, iar asta face diferența între un junior și un senior. Se uită la ceea ce a creat și taie în carne crudă – observă unde a greșit, își notează și apoi corectează.

Cum faci când ajungi sau ești în extrema cealaltă, la perfecționism?

Și acolo e o problemă. De multe ori lucrurile trebuie făcute într-o marjă de timp. Trebuie să ai sinceritate și să-ți dai seama că tu, ca artist, oricum vezi mai multe detalii decât oricare alt om care nu are ochiul antrenat. Atunci te concentrezi să corectezi ceea ce este flagrant în acea lucrare. În rest, poate fi trecut cu vederea.

Altfel apare simptomul perfecționistului care tot timpul vede ceva de îmbunătățit și niciodată nu va fi terminat. Este și simptomul artisului clasic care spune că nu poate să creeze ceva într-un timp dat, că are nevoie de timp nedefinit. Ori în industrie nu există așa ceva. Trebuie să înțeleagă că și ei, așa cum e și arhitectul, și zidarul, trebuie să termine o construcție într-un timp dat. Nimeni nu începe să așeze cărămizile altfel fiindcă a avut o altfel de inspirație.

E o relație între energia pe care o depunem, talentul pe care îl avem, masa de cunoștințe și timp. E o ecuație care dă un factor de randament și care poate să diferențieze un artist amator, entuziast – face ceva frumos, dar în 3 luni de zile – de un profesionist care lucrează mult mai rapid. E vorba și despre o industrie, monetizată până la urmă – ce companie vreodată ar căuta oameni care să creeze lucruri într-un timp nedefinit de nimeni?

Iar tinerii trebuie să înțeleagă asta, fără a fi pusă o presiune, ca un jug care să îi stoarcă ca pe o lămâie. Termenele de livrare sunt foarte clare și justificate. Chiar și așa, trebuie să se știe că nu toți artiștii lucrează cu aceeași viteză – lucru pentru care există categorii: juniori, categorii intermediare și seniori, iar apoi experți – după 12 ani de experiență. După un astfel de timp epuizezi toate instrumentele tehnice și ce ai de făcut, plus că și orgoliul se diminuează și devii un om lucid care rezolvă probleme.

Apropo de asta, societățile la care românii privesc cu mare admirație sunt societățile care rezolvă probleme. Acolo mentalitatea lucrătorului a fost asta: eu trebuie să fac pâine azi, cum rezolv această problemă? Dar sunt societăți care parcă nu au chef să rezolve problema asta azi, așa că o lasă pe mâine. Sunt societățile care eșuează.

Vorbeam despre limitări și piedici. De partea cealaltă, dincolo de învățarea propriu-zisă, cum se mai pot dărâma ele?

Există un concept care mie mi se pare că e spus așa, într-un limbaj destul de lemnos, preluat din cancelariile europene și care de fapt nu spune nimic, dar dă bine într-un PDF, și acela e învățarea continuă.

Din momentul în care un om învață să citească, eu cred că el va citi toată viața – nu există învățare cu stopare – fie că știi sau nu asta. La fel cum un student nu se oprește din învățat după terminarea facultății.

Însă această învățare nu trebuie privită strict profesional. Îmi aduc aminte despre ce ne povestea dirigintele de liceu, profesor de greacă-latină. El ne spunea că atunci când învățăm istorie, de exemplu, să nu ne oprim la segmentul acela de timp doar din punct de vedere istoric – să încercăm și literatura din vremea respectivă, și muzica, și arta. La fel și cu artiștii, ei au nevoie să cunoască și literatură, și cinematografie, și artă, și muzică – ca să aibă evantaiul gândirii deschis frumos.

Ce bine sună acest evantai! Valentin, aminteam despre jocurile video – care azi reprezintă o componentă iubită de tineri atunci când vorbim de timp liber și distracție. Știu că asta aduce multă încruntare și griji din partea părinților. Ce gând le-ai transmite lor?

Orice le-aș spune eu, ies rău. (Râdem)

Dar, ce mi se pare cel mai important e ca părintele să se joace cu copilul. Asta până la urmă ar face ca și timpul de joc, și experiența să fie optimă: nici copilul să nu devină captiv, nici părintele să se separe de viața copilului. Ar crea o relație, ar fi o bucurie între ei. Automat ar fi și o filtrare pentru tipul de joc pe care îl alege copilul.

***

Meseriile reușesc să ne creioneze un anumit tip de gândire. Primul lucru care îmi vine în minte în timp ce scriu asta sunt comedianții profesioniști. Ceea ce nouă ni se pare, de exemplu, banal, ei reușesc să-l pătrundă și să găsească unghiul potrivit din care banalul se transformă în umor. Înspre finalul discuției noastre, am povestit cu Valentin despre cum l-a cucerit această lume, dar mai ales, în ce fel i-a sculptat gândirea și perspectiva asupra vieții.

„Cred că mi-a dezvoltat două trăsături pe care l-a început nu le aveam. La începutul carierei și eu mă simțeam nesigur, cu ezitare, teamă, acum au fost înlocuite de altele două. Una dintre ele este apetitul pentru a rezolva problema – pe care cred că am adoptat-o din mediul american. Bun, există o problemă, trebuie să o rezolvăm. E ca la jocuri până la urmă, dacă nu rezolvi puzzle-ul, nu ești satisfăcut. Până la urmă, găsești o soluție.

Iar a doua este latura aceasta de a vrea să-i ajut pe ceilalți, să le transfer din ceea ce am acumulat eu până acum, tocmai ca ei să nu se mai lovească de același lucruri. Dar nu-mi doresc să dau mai departe doar din cunoștințe, ci și dintr-un fel de a fi. Noi nu avem nevoie doar de oameni care să fie buni profesioniști, ci și de ființe pe care te poți baza – iar aici intervine caracterul, aici e important cum se formează și ce le transmitem studenților din acest unghi.

Cred că dacă putem să dăm mai departe din aceste două lucruri, începem să avem niște generații de la care să așteptăm lucruri minunate. Chiar vreau să văd un viitor bun. Vreau să văd oameni care pot face animații, arhitectură, specialiști în gaming, în ce vor simți ei că vor să meargă – dar să aibă fundament și caracter.

Și cred că ar trebui să ne amintim asta mai des: atâta vreme cât un trib de beduini, dintr-un deșert nesfârșit, găsesc resurse de hrană, pot să facă poezie, să cânte, să ardă un foc de tabără, să-și continue istoria de sute de ani, înseamnă că există speranță. La fel cum inuiții, într-o imensitate de gheață, pot să sculpteze o figurină, pot să spună o poveste și să-și crească copiii. Noi, aici, de ce n-am avea șanse să reușim?”

Mulțumesc, Valentin, pentru povești!

CITEȘTE ȘI:

Transformarea digitală a educației continuă. Interviu cu Alexandru Holicov – fondator Adservio

„Ciudații schimbă lumea”. Interviu cu Simona Baciu, fondatoarea Transylvania College

„A părăsi o țară nu este de ajuns.” – Interviu cu scriitorul Grégory Rateau

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

sixteen − 2 =