Filmul nu este doar un vehicul cultural. Interviu cu Maria Tânjală – producător și co-fondator FilmChain

0
150
Timp de citire: 12 minute

„Dacă mi-ar fi spus cineva că eu o să fac o platformă de tehnologie, cea mai nouă din lume și o să-mi petrec luni de zile cu oameni de la Microsoft, care sunt data scientists și o să vorbesc același limbaj cu ei, în timp ce eu eram sociolog sau producător de film, i-aș fi zis că e imposibil.”

Fotografii de Maria Bordeanu

Maria Tânjală s-a născut în România. A studiat sociologia și actoria, iar undeva între aceste două punți a descoperit filmul. S-a întâmplat într-un moment de cotitură din viața unei colege, care fusese diagnosticată cu cancer.

Cum în Româna nu putea fi tratată, colegii s-au mobilizat, au bătut din ușă în ușă, au făcut campanii pentru a strânge suma necesară pentru deplasarea în Turcia. Maria a scris un scenariu pornind de la acel moment – scenariu în care a ajuns să joace chiar colega sa, Cristina, cea care fusese tratată în Turcia, datorită sumei pe care au reușit să o adune.

Mai departe, Maria a plecat la Londra să studieze. Deja înțelesese că prin film poate să spună povești care să ajungă la sute de oameni. Doar că acolo a observat din ce în ce mai mult câteva lacune care nu suportau amânare: o dată la nivel de mentalitate, apoi la nivel de infrastructură și transparență. Artistul, în gândirea ușor boemă și adânc înrădăcinată, este predispus să sufere ca să creeze, iar mai apoi să sufere un pic mai mult ca să câștige de pe urma a ceea ce a creat.

Maria a vrut să dezbată această gândire și a început cu ceea ce cunoștea cel mai bine: industria de film. S-a întâlnit cu Irina Albița, co-fondatoarea FilmChain, și au schițat împreună ceea ce avea să devină cea mai nouă platformă de blockchain care pune la dispoziția participanților din producția unui film transparența și eficiența veniturilor, câștigate din exploatarea conținutului pe care îl creează. Foarte repede proiectul a luat avânt. Astăzi își numără premiile: Blockchain Founder of the Year, în 2018, apoi, în 2019, Best Women-led Investment in Innovation, iar în 2020 Startup of the Year 2020.

Maria a fost de curând în România, cu ocazia Bucharest International Dance Film Festival. Am fost tare încântată să ne așezăm la masă și să povestim despre procesul prin care a trecut până a ajuns să inoveze industria filmului, dar să aflu și cum se scriu coordonatele unei povești bune din viziunea unui producător de film.

Așa că ne-am așezat la masa rotundă, Maria ne-a setat cadrul, iar ploaia de afară ne-a făcut întâlnirea parcă mult mai comodă și încăpătoare. Trebuie să știi că Maria este un suflet cald, deschis și cu un zâmbet molipsitor. Iată-i povestea:

Cred că sociologia m-a influențat foarte mult, s-a legat mult de lumea filmului.

În ce fel?

Cred că era o pasiune pentru oameni și pasiunea pentru a înțelege ce se întâmplă între oameni. Când am intrat la Sociologie, am descoperit mai mult procesul de empatie, de înțelegere, iar acesta a fost un lucru care m-a ajutat să construiesc lumile personajelor atunci când scriam scenariile de film.

Cum ai descoperit că vrei să faci film?

A fost un moment foarte concret atunci când am descoperit ce vreau să fac mai departe. O colegă de la actorie s-a îmbolnăvit de cancer, nu îi dădea nimeni nici o șansă. Noi am strâns 50.000 de euro, s-a dus în Turcia și s-a operat. Pe atunci nu exista crowfunding, vorbesc de acum 15 ani. Am făcut cum am putut. Am scris atunci primul scenariu și cu acel film am intrat la câteva festivaluri și așa am ajuns în Anglia. Și așa am ajuns să fac doar film.

A fost un moment foarte greu, cu siguranță pentru ea, dar și pentru noi. Dar asta m-a condus la scrierea acelui scenariu. Am simțit că s-a deschis o lume pentru mine și am început să văd mai mult în imagini. Apoi, în Londra, mi-am dat seama foarte rapid că trebuie să fac și bani din asta.

La momentul respectiv motivația ta de a începe a fost una puternică și plină de emoție. Cum e motivația ta astăzi pentru a produce povești? Având în vedere că rolul tău acum nu mai este doar de producător, ci și de antreprenor.

Este o întrebare pe care mi-o pun tot timpul. Care este motivația pentru care fac lucrurile pe care le fac? Și mi se pare important să nu deraiem foarte mult de la motivație.

De exemplu, cu FilmChain, acesta a fost un prilej în care eu m-am întâlnit cu Irina, co-fondatoarea proiectului și împreună ne-am dat seama că putem face ceva la nivel de industrie, la nivel macro. M-a atras foarte mult lucrul acesta.

Filmul pentru mine a fost dintotdeauna o oportunitate perfectă să poți să atingi sute de mii de oameni printr-o poveste. Și întotdeauna m-au emoționat documentarele sau scenariile bazate pe povești reale fiindcă puteai să expui niște substraturi, o profunzime a unor situații sau a unor subiecte greu de abordat; prin film puteai să le construiești o lume și apoi sute de oameni să le vadă.

Mai departe, prin FilmChain, ne-am dat seama că putem face acest lucru cu sute de proiecte, nu doar cu un singur proiect pe an. Și cred că acesta este un laitmotiv pentru mine: cum pot să îmbunătățesc niște procese care să facă o lume mai bună, pur și simplu.

Ce era de îmbunătățit în industria filmului? Ce lipsea?

Din punctul acesta de vedere, cel mai mult m-a motivat acel: „Așa s-a facut dintotdeauna, așa sunt lucrurile.” Și atunci am zis nu, așa nu se poate să se mai facă lucrurile. Mi se părea șocant cum în industria filmului a ajuns să se folosească tehnologia într-un mod fascinant. Avem 3D, avem SGI, dar când era vorba de culise, era o varză completă.

Toată lumea, în afară de câțiva, erau niște muritori de foame. Sună oribil, dar pur și simplu foarte mulți oameni încearcă să fie plătiți cât de mult se poate în producție pentru că ei consideră că nu o să-și mai vadă niciodată veniturile în urma exploatării acelui conținut. Mi se părea absurd. Dacă ne uităm puțin la statistici și vedem că veniturile din cinematografie și TV series sunt de 350 de miliarde anual, ne dăm seama că sunt foarte mulți bani la mijloc. Și totuși acești bani nu prea ajung unde trebuie.

La cine nu ajung sau cine sunt cei care sunt mai afectați de această lipsă de transparență?

Sunt foarte mulți participanți într-o producție de film și pe asta se bazează și masterclassul meu de azi (n.red. masterclass-ul pe care l-a susținut Maria, s-a desfășurat în cadrul Bucharest International Dance Film Festival, în perioada 3 – 6 septembrie). Vreau să le ofer oamenilor o privire de ansamblu a interacțiunii dintre producători, finanțatori, obligația pe care o ai față de investitori, agenții de vânzări, distribuitorii din fiecare țară și apoi cei care se cheamă exhibitors, adica cinema-urile, streamers, televiziune.

În optimismul meu, nu mi se pare că unele companii își doresc să închidă toate sumele de bani și să nu mai plătească oamenii, ci pur și simplu este o lipsă de infrastructură. Sunt niște procese manuale, o contabilitate manuală, plină de erori. Agenții de vânzări vor să vândă, dar ei au cataloage cu sute de filme. Nu mai țin minte la câți distribuitori, din câte țări au făcut vânzările, nu mai stau să verifice costurile. Apoi, multe companii nu au destui oameni care să facă aceste procese manuale, iar ele rămân tot timpul pe ultimul loc. Ceea ce e șocant, vorbim de niște bani, nu poți să lași pe ultimul loc acest lucru.

Da, dar există și această preconcepție potrivit căreia artistul se hrănește din ceea ce creează și mai puțin contează aspectul financiar.

Exact. Există și această preconcepție că un producător de succes găsește un scenariu bun și totul este despre lumea festivalurilor și ce contează sunt premiile și covorul roșu, mai puțin să întrunească toate aspectele de transparență, documentare, rapoarte. Astea par lucrurile acelea plictisitoare. Și atunci am zis hai să facem noi lucrurile acestea plictisitoare mai accesibile, mai ușor de înțeles, pentru toate vârstele, pentru toate background-urile tehnice.

Mi se pare absurd ca, de exemplu, Netflix să aibă acces la toate informațiile posibile despre ce vrea audiența, până la ce minut se uită audiența și la ce tip de conținut. De ce nu ar avea toată lumea acces la aceste informații?

Pentru că poate Netflix își dorește să și câștige din ceea ce face.

Exact. Într-un mod interesant, Netflix nu a pornit ca un vehicul cultural, ci ca un vehicul de făcut bani, ca un start-up. Ei se axează foarte mult pe conținut de calitate, dar și pe procesele de automatizare, de machine learning, de inteligență artificială, asta pentru a înțelege publicul și pentru că ei trebuie să facă bani din asta.

Mult prea mult timp, mai ales în industria independentă, mulți au considerat că filmul este doar un vehicul cultural, că banii vin de la finanțarea de stat și că nu mai trebuie să îi dai niciodată înapoi, că au câștigat câteva premii și pur și simplu se mută pe următorul proiect.

Este asta o gândire care limitează?

Da, e o problemă, Daniela. Asta face din această industrie să fie una pentru cei privilegiați, cei care deja au bani. De exemplu, în Marea Britanie, anul trecut, au existat câteva sondaje care au arătat cum niște foarte mari de producători, nominalizați de Bafta, nu făceau mai mult de 15.000 lire pe an. Ca să pui în comparație, pentru un vânzător din orice magazin minimul său ar fi undeva pe la 18.500 de lire pe an. Deci ca un producător de film nominalizat la Bafta să facă atât de puțin, asta arată nu e o industrie sustenabilă și că doar cei privilegiați își permit să lucreze în această industrie. Ceea ce limitează și mai mult. Pentru că aceia nu sunt neapărat cei mai talentați sau cei mai muncitori. Sunt cei care își permit să investească timp în această pasiune. Ori asta nu poate fi o pasiune pentru că ea de fapt este o industrie.

Așa că aceste limite trebuie depășite. Noi le spunem constant și producătorilor, dar și regizorilor că puterea e la ei, că trebuie să înțeleagă lucrurile astea, să democratizeze această industrie, ca noi să le oferim infrastructura necesară. Dacă ei nu folosesc infrastructura pe care noi o punem la dispoziție, dacă ei nu cer informații, nu putem să o facem în numele lor. Trebuie să duc și această muncă de…empowerement.

Corect, poți să ai acces la un instrument, dar să nu vezi neapărat și calitățile sale.

Cât a durat procesul din momentul în care ai știut că vrei să faci asta și până s-a concretizat platforma și procesele?

E greu de spus pentru că s-au suprapus câteva perioade. Noi am făcut foarte multă documentare pe tehnologie, pe ce anume poate să facă tehnologia blockchain. Voiam să validăm și necesitatea în industrie a ceea ce cream. Adică dacă industria este gata să adopte, să absoarbă această soluție.

Mai întâi au fost luni de zile de cercetare, după care am aplicat pentru o finanțare, apoi am avut o colaborare cu Imperial College London, exact cu departamentul de computer science și blockchain. Cred că aceste două lucruri au venit din start ca o super validare. Nu era din partea industriei, dar venea de pe partea de inovație în tehnologie.

Atunci ne-am dat seama că mergem în direcția potrivită, că facem ceva corect. De acolo a mers foarte ușor pentru că ne-au preluat imediat cei de la Berlinale, ne-au pus într-o selecție de European Film Market Startups, ne-au introdus multor companii și a fost excelent. Toată industria s-a arătat impresionată, de unde am înțeles că suntem pregătiți și că facem bine ce facem.

Știu că FilmChain reduce și timpul de plată al participanților la producerea unui film, nu doar că oferă transparență.

De ce dura atât de mult plata și cum rezolvă platforma această problemă?

Noi lăsăm producția să se desfășoare așa cum este ea, acolo lucrurile merg mai rapid și mai eficient. Momentul în care noi intrăm în scenă, ca să zic așa, este momentul în care finanțatorii vor să stabilească când își iau banii și în ce mod și atunci când încep să se stabilească deal-uri de distribuție.

Aici dura foarte mult. Pe platoul de filmare, un sunetist nu-ți va veni a doua săptămână dacă tu nu îl plătești pentru prima săptămână. Eficiența de cum circulă banii în producție este foarte diferită de cum circulă banii din exploatarea acelui conținut. Din momentul în care un film se vinde pe o platformă digitală, de exemplu, și în cinematografe, putea trece și un an și jumătate până să-ți primești banii. Nu puteam să înțelegem cum nimeni nu făcea plățile în tot acel timp.

Și atunci am zis așa, noi colectăm banii, pe care îi împărțim automat către toți participanții, în loc să meargă, așa cum se obișnuia, într-o cascadă, de la unul la altul. Adică cineva își lua banii, se mai gândea, abia apoi îi trimitea mai departe și tot așa. Cu FilmChain totul se întâmplă automat către toți cei implicați. Plus că nu mai trebuie să aștepți o sumă mare. Poți retrage dintr-un cont creat chiar și zece euro. Adică poți îți plătești fără probleme o masă în oraș, dacă vrei. Acei bani sunt ai tăi și poți să îi retragi.

Ai avut vreun feedback legat de această inovație care să te fi bucurat într-un anume fel?

Da, da. Am avut niște momente revelatoare în care niște oameni pe care eu i-am apreciat foarte mult din această industrie, care au facut niște filme care mi-au marcat viața, ne-au oferit niște testimoniale din suflet, au vrut să investească sau să fie ambasadorii proiectului sau ne-au dat scrisori de recomandare. Ne-au încurajat foarte mult și am înțeles mai bine că asta trebuie să facem.

Trecem puțin de latura aceasta tehnică și aș vrea să știu ce înseamnă pentru tine o poveste bună sau cum alegi tu o poveste bună, ca producător sau ca spectator?

Ca producator mă pun foarte mult în locul spectatorului. E important ca povestea să aibă o personalitate și să nu fie un melanj de alte povești pe care regizorul sau regizoarea le-a văzut în trecut, să nu fie doar un pachet drăguț. E foarte important să existe o legătură emoțională între scriitor-regizor-conținut.

Ce cuprinde această legătură emoțională?

Cred că trebuie să înțeleg de ce respectivul sau respectiva scriitoare a scris acel scenariu, de unde a venit acel scenariu și care este raportul între poveste și persoana care a scris-o. Apoi să-mi dau seama dacă vine dintr-un loc cu onestitate și din care poate ieși ceva autentic. Cred că urmăresc acest aspect destul de mult.

Apoi foarte important mi se pare dialogul. Mă uit la dialog și sunt foarte critică cu partea aceasta. Mi se pare că mulți scriitori și regizori scriu mult, dar uită să taie. Ajunge totul să fie doar explicativ, în loc să adauge poveștii niște straturi de profunzime. Acolo sunt un pic leneși, foarte mulți dintre ei. Ca de exemplu, n-am înțeles care este povestea dintre mamă și fiică, atunci o să le pun un dialog în care fiica o să spună ce s-a întâmplat acum șase ani, și așa dau cărțile pe față pentru public. Mi se pare o mare greșeală. Tot dialogul trebuie să fie îndeajuns de inteligent scris ca să dezvăluie treptat povestea, iar acțiunile să fie relevante pentru ce s-a întâmplat în poveștile din spatele personajelor, nu să se afle totul dintr-un dialog.

Și apropo de poveste, care e cea mai recentă poveste care ți-a plăcut?

Mi-a plăcut foarte mult „Proxima” – e un SF produs de o femeie și este exact ceea ce caut într-un film. Prezintă o relație bogată între mamă și fiica sa, în care mama este cosmonaut și se pregătește să zboare pe International Space Station, ea fiind în ultimile săptămâni de pregătiri, în Rusia, înainte de zbor.

Pentru mine este combinația perfectă pentru că am văzut relația dintre cele două personaje, am avut și elementul de noutate, nu am mai văzut niciodată cum se pregătesc cosmonauții să zboare. Apoi, am avut o diversitate de personaje și etnii, combinate într-un mod firesc, fără să fie nimic exagerat. A mai existat și presiunea enormă pentru decizia unei femei, a unei mame de a zbura în spațiu și a-și lăsa fetița un an cu tatăl său. Da, suntem în anul 2020, la nivel teoretic este absolut normal. Dar intrinsec nu poți face pace cu această decizie, știind că este posibil să nu te mai întorci.

Maria, știu că tu vorbești mult și despre educarea pentru viitor. Cum crezi că ne putem poziționa mai bine față de ceea ce ni se întâmplă? Raportat la evoluția tehnologică, la inovații, la scepticismul, teama poate față de nou, față de necunoscut?

Limitarea vine la nivel psihologic, aici trebuie lucrat cel mai mult. Mi se pare că oamenii trebuie să-și înfrângă propriile limite, în care ori consideră că sunt niște impostori, acel sindrom al impostorului în care simți că nu ești îndeajuns de bun sau că nu meriți să fii în locul în care ești, ori consideră că ceea ce se întâmplă e ceva peste puterile lor de înțelegere; ceea ce nu este adevărat, absolut deloc.

Dacă mi-ar fi spus cineva că eu o să fac o platformă de tehnologie, cea mai nouă din lume și o să-mi petrec luni de zile cu oameni de la Microsoft, care sunt data scientists și o să vorbesc același limbaj cu ei, în timp ce eu eram sociolog sau producător de film, i-aș fi zis că e imposibil.

Dar în momentul în care am început să îmi imaginez acest lucru, să îmi doresc să fiu acolo, să îmi doresc să am aceste discuții, să nu mă mai simt ca un impostor, să consider că deși nu am avut un background tehnic, pot să-mi depășesc aceste limite, atunci s-a schimbat totul. Totul este o percepție și o limitare pe care ne-o impunem noi.

Nu-mi doresc decât ca din ce în ce mai mulți oameni și tineri să înțeleagă acest lucru și să aibă curiozitatea de a da o șansă tehnologiei și să aibă încredere în ei, că sunt niște copii care învață, că pot prinde orice informație și atunci o să se întample. Asta încerc să spun tuturor oamenilor, de orice vârstă, din orice domeniu: noi trebuie să ne demontăm barierele psihologice, atât! Să pui tot timpul întrebări, să nu rămâi în propriile limite doar pentru că îți este frică!

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here