De multe ori, când ne izbește ideea unui vis, o lăsăm să crească. Aceasta se înmulțește, începe să ardă din ce în ce mai mult, până când ne cuprinde cu totul. Dar tot de atât de multe ori, sufocăm acel vis cu îndoieli și întrebări de genul: „Cum o să mă descurc?”, „Dar oare chiar are sens?”, „Ce o să-mi iasă din asta?”. E un drum pe care dacă nu pășești cu încredere și determinare, posibil să nu se materializeze.
Povestea pe care urmează să o citești s-a spus în miez de vară, după o perioadă de ploi intense și după câteva amânări. Maria Elena a răspuns de fiecare dată cu aceeași voință. Așadar ne-am așezat confortabil la o limonadă, într-o seară obișnuită din timpul săptămânii. Aveam să povestim câteva ore bune, până spre miez de noapte.
Aminteam de visurile care au menirea de a schimba vieți fiindcă acestea au adus-o și pe Maria în punctul în care este astăzi: cu aproape 20 de ani de România, crescând două fetițe superbe, cu un job care a provocat-o, uneori, din prea multe puncte de vedere și o pasiune pe care o numește al treilea copil: make-up-ul.
Această poveste o pune în reflector pe Maria Elena Ballestero, o femeie vrednică, verticală, așa cum sunt femeile puternice, cu suflet aprig și har de povestitor. S-a născut în Venezuela, în Maracaibo, într-o familie cu 5 frați. Provine dintr-o țară în care există un singur anotimp: vara. Cu toate că a întâlnit zăpada pe vârf de munte, în România a văzut și a simțit pentru prima dată ce înseamnă să ningă. Și tot aici s-a mutat în martie 2002, după ce s-a căsătorit cu un român pe care îl întâlnise în Statele Unite.
„Eu am încercat să îl conving să ne stabilim în Venezuela, pentru că, la acel moment, șansele ca el să aibă un serviciu mai bun erau mai mari acolo. Dar Dumnezeu știe de ce lucrurile se întâmplă într-un fel, pe care tu nu îl înțelegi atunci. În 2009, când am plecat în Venezuela cu a doua mea fetiță, pentru a o cunoaște familia mea, a fost prima dată când am pronunțat acele cuvinte: Mulțumesc, Dumnezeule, că sunt în România!”
Acel moment a avut puterea să răstoarne felul în care Maria se uita la viața sa și să arunce asupra României o lumină favorabilă. Ceea ce găsise Maria în Venezuela în 2009 nu mai semăna cu ceea ce lăsase acolo în 2002. Un moment care s-a clădit pe alte momente și care a generat o schimbare imensă. Povestea începe așa.
Partea 1 – Venezuela și un vis măreț
Fiind mezinul familiei, această poziție vine și cu o serie de beneficii la pachet. Printre acestea se numără și faptul că părintele capătă experiență cu frații mai mari și înțelege ce se permite și ce nu. În cazul de față, Maria Elena s-a bucurat de libertate. A învățat într-o școală catolică de fete, într-un cadru sănătos, cu un anturaj bun, ceea ce i-a oferit curaj mamei să își lase fiica să-și ducă la capăt unele dintre cele mai mari visuri:
„Am o mare binecuvântare în sensul că mama mea m-a sprijinit mereu. Când i-am spus că m-am îndrăgostit, că mă căsătoresc și că plec în România, nu a îndrăznit să-mi spună nu pleca sau nu mă lăsa singură. Niciodată. Am avut libertate. Abia după ce m-am stabilit aici și a venit în vizită, mi-a mărturisit că plângea până se usca.”
Doar că înainte de această mare schimbare din viața sa, Maria a mai făcut un pariu. Un master la Barcelona. Cu toate că la bază era jurnalistă, cu o specializare în jurnalism audio-vizual, spre sfârșitul studiilor, un alt domeniu a încântat-o: corporate communication.
„La sfârșitul anilor ’90 era o mare noutate în Venezuela, doar cele mai mari corporații începeau să lucreze cu acest concept și să angajeze oameni în acest domeniu. M-am simțit total atrasă de acel lucru, am avut și mare noroc ca cel mai mare specialist în comunicare din Venezuela să-mi fie mentor la lucrarea din facultate. Am învățat enorm și m-am îndrăgostit iremediabil de acest domeniu.
Drept pentru care, în ’98, când a câștigat Chavez, eu am plecat în Spania, în Barcelona. Acolo am făcut masteratul, iar apoi, din Spania am plecat în Oklahoma. Eu voiam să mă întorc în Venezuela, dar ai mei mi-au spus că ar fi mai bine să optez pentru o firmă bună, internațională. Dar pentru asta trebuia să ai măcar engleza. M-am dus în State și am făcut un curs intensiv, unde l-am și cunoscut pe tatăl fetelor mele.
Bine, eu nu voiam să plec din Spania. Mi-aș fi dorit să rămân acolo.”
De ce?
O parte interesantă din această poveste este că îmi făcusem planuri să plec în Spania pentru că aplicasem la un program de burse a reginei Sofia. Eram convinsă că voi câștiga bursa, că voi învăța acolo. Din 5.000 de studenți care au aplicat în ’98, am rămas 150. Ni s-a spus după aceea, că pentru ultimii 50, printre care și eu, trebuia să mai existe o a doua selecție pentru ceea ce se cerea la momentul acela în Venezuela. Din păcate, comunicarea a picat, nu era inclusă pe listă. Când mi s-a dat răspunsul, eu deja aveam locul meu confirmat la facultate. Dar nu aveam bursa. Am zis sorry, dar eu mă văd dansând flamenco, e visul meu! Cum adică gata, nu mai am vis?
Și ce ai făcut?
Am vândut tot. Și când spun tot, spun și hainele și pantofii. Aveam o mașină, am vândut-o. Era un pariu. Făceam pariu cu întreaga mea viață, dar era visul meu.
Cum a reacționat familia ta, văzându-te atât de doritoare să pleci, să faci orice doar să ajungi acolo?
Nimeni nu mi-a pus nicio piedică. M-a ajutat și faptul că vin dintr-o familie numeroasă, fiind ultimul copil din cei cinci frați. Când ești părinte, cu primul copil ești mai strict, mai exigent. Dar cu al doilea, al treilea, ești mai îngăduitor. Poți să îți dai seama că eu eram al cincilea copil. Am avut o libertate mare. Același lucru încerc să-l spun și fetelor mele. Când părinții îți dau libertate să poți să pleci cu prietenii, aceasta este o mare responsabilitate. Pentru că, de exemplu, eu trebuia să vin cu răsplata la încrederea pe care mi-au oferit-o, nu puteam să fac o măgărie pentru că primisem încredințarea părinților. Mi s-a permis să-mi îndeplinesc dorințele fără ca aceasta să se numească libertinaj.
Ce s-a întâmplat până la urmă cu Spania?
Masteratul trebuia să dureze doi ani, dar ni s-a spus că putem lua două cursuri simultan. Și atunci am făcut într-un an, un masterat de doi ani. A fost anul cel mai bogat din toate punctele de vedere pentru mine: academic, normal, dar cred că elementul-condiment au fost colegii mei de clasă. Jumătate din clasa mea era compusă din studenți din America Latină: Mexic, Chile, Columbia, Venezuela, eram cei mai gălăgioși. Am învățat atât de multe lucruri din fiecare țară. A fost idilic.
Morala pe care o spun tuturor, în special fetelor mele, este că eu am făcut pariu cu tot ce am avut pentru un vis. Când m-am întors din Spania nu aveam nimic în buzunar, cheltuisem totul acolo pentru a trăi, pentru a atinge acel vis. Dar persoana care s-a întors din Spania a fost de un milion de ori mai bogată.
După șase luni eu deja eram angajată într-o companie internațională, în jobul viselor mele, cu foarte multe posibilități de a mă dezvolta nelimitat, lucrând nu doar pentru țara mea, ci și pentru alte țări. În termeni de nu mai mult de un an de zile, am ajuns să am, material vorbind, toate lucrurile pe care le-am avut înainte să plec în Spania, când am vândut tot. Mergeam la sală, plăteam facturile, aveam grijă de mama. De aceea spun că visul meu a fost priceless. Lucrurile materiale se pot cumpăra la fel de ușor precum se pot pierde.
Ce s-a întâmplat după ce s-a încheiat anul tău cel idilic?
A fost greu să mă despart de perioada aceea. M-am întors în Venezuela, deja foarte îndrăgostită, fiindcă îl cunoscusem pe tatăl fetelor mele. Am găsit într-adevăr serviciu într-o firmă, în domeniul petrolier, se căuta un loc pentru director de comunicare. A fost cea mai frumoasă întamplare pe care Dumnezeu a putut să mi-o facă. Veneam cu poftă de a implementa tot ce am învățat și am găsit o firmă care inaugura acel post cu mine. Fiindcă erau mari așteptări în acel domeniu și bugetul era pe măsură, am putut să fac tot ce mi-am propus. Au fost niște ani superbi, am lucrat cu oameni tineri, deștepți, profesioniști, a fost un deliciu.
Aveai vreun plan pe atunci, în acel boom profesional, să schimbi țara pentru România?
M-am văzut mereu rămânând în Venezuela, într-o companie internațională, care să-mi permită să călătoresc prin lume. Când m-am angajat, șeful de la angajare avea o relație foarte bună cu un renumit astrolog din Maracaibo. El credea foarte mult în astrologie. Un detaliu interesant și haios a fost că la angajare, ne trimiteau la astrolog să avem cartea astrala făcută.
Râdem.
Și acel astrolog mi-a confirmat atunci că aveam foarte multe planete în casa străinătății. Mi-a spus: „Orice va avea legătură cu depășirea granițelor, va fi parte din viața ta.” Și așa s-a cam dovedit.
Probabil că de-a lungul timpului ți-ai amintit de multe ori momentul acela.
Da, da. Și în România cunosc câteva persoane care mi-au confirmat același lucru. Nu știu care e casa străinătății, dar am multe planete acolo. Pe mine oricum mă fascinează să cunosc oameni din alte culturi, să nu am impresia că doar într-un singur fel se fac lucrurile, că doar adevărul meu este singurul care există.
Și totuși, România nu era o opțiune, nu?
Întotdeauna America a fost a doua opțiune. Dar după o vizită de-a lui în România, m-a sunat și mi-a spus că se întoarce în țară. A fost irevocabil. A vândut ce mai avea prin State și s-a întors. Pentru mine a fost un șoc. Am menținut relația la distanță timp de doi ani, vremuri în care nu exista messenger, Skype. Doar email. Plăteam niște facturi la telefon cumplite. Zilele de duminică erau zilele de telefon.
Dar pentru mine, România nu a fost o variantă, nu a fost o opțiune, nici măcar o secundă. Am venit prima dată în vizită, în anul 2000. Am văzut atunci și pentru prima dată cum ninge. Nu mai văzusem până atunci. Următoarea vizită a fost în 2001, când m-a cerut în căsătorie. Așadar m-am întors în Venezuela și m-am apucat de pregătit nunta, de la cap la coadă. Ne-am căsătorit acolo, cu gândul că și în România vom mai face o petrecere pentru cei de aici.
După nuntă, am mai rămas o lună în Venezuela pentru a încheia actele cu serviciul, cu mașina. Acesta a fost cel de-al doilea pariu cu viața mea. Mă iubește, îl iubesc, următorul pas era să construim o familie. Eu am încercat să îl conving să ne stabilim în Venezuela, pentru că, la acel moment, șansele ca el să aibă un serviciu mai bun erau mai mari acolo. Dar Dumnezeu știe de ce lucrurile se întâmplă într-un fel, pe care tu nu îl înțelegi atunci. În 2009, când am plecat în Venezuela cu a doua mea fetiță, pentru a o cunoaște familia mea, a fost prima dată când am pronunțat acele cuvinte: Mulțumesc, Dumnezeule, că sunt în România! Deja Venezuela era distrusă. Lucrurile pe care le-am văzut m-au îngrijorat, m-au surprins, m-au întristat într-un mod îngrozitor.
A schimbat acel moment perspectiva deciziei și a mutării tale?
Da, total. Era vorba de siguranță. Îmi amintesc că atunci am aranjat o reîntâlnire cu câteva colege de liceu, după multă vreme. Eu am mers cu fetița mea. Am început în timpul zilei, iar la ora 6 a dispărut toată lumea. Nu înțelegeam. Am înțeles apoi că de îndată ce apune soarele, e o mare problemă pentru siguranța ta. Eram într-un loc din centru, din Maracaibo, care devenise foarte periculos. Mi-am dat seama că nu puteam să-mi cresc fetele acolo. Ceea ce trăiam în România era vis. Să le spui că poți să mergi pe stradă vorbind la telefon? Să ai bijuterii la tine? Nici vorbă. Acolo ai telefonul pe silent și băgat sub haină.
Ceea ce nu se întâmpla când tu încă locuiai în Venezuela.
Nu, nu la acel nivel. Până în ultimul moment eu am putut să am viață socială. Nu îmi era teamă pentru viața mea. Ceea ce în câțiva ani s-a schimbat complet. Atunci am înțeles de ce a fost să fie așa. Plecarea mea din Venezuela a fost începutul apogeului de degradare a țării. Mama a fost ultima care a plecat de acolo. Am vândut casa în 2013 și s-a mutat definitiv. De atunci nu am mai mers în Venezuela.
***
Am zăbovit preț de câteva povestiri și asupra subiectului Venezuela. Cu toate că nu îndrăznește să își mai viziteze țara, nu are cum să o uite sau cum să nu o intereseze ce se mai întâmplă acolo. Familia toată îi este mutată în Statele Unite, iar dintre prieteni, foarte puțini încă mai trăiesc în Venezuela:
„Subiectul Venezuela este destul de trist, frustrant, dramatic, plin de neputință. Din anul ’98 când a câștigat Chavez prima dată, a început declinul. El a câștigat prin promisiunea de a fi un fel Robin Hood. Să ia de la bogați, care exploatau poporul și să-l împrăștie la săraci. Mai ales că industria petrolieră era în dezvoltare și cu niște rezultate extraordinare.
Primul lucru pe care l-a schimbat a fost numele țării. Era Republica Venezuela, el a schimbat-o în Republica Bolivariană Venezuela. (Explicație: Simon Bolivar s-a născut în Caracas și a fost cel care a eliberat cinci țări din America Latină, moneda noastra națională fiind și bolivarul). El a zis că și țara trebuie să se numească așa, ca să fie clar că el a fost de aici.
A schimbat steagul. Noi aveam șapte stele, el a pus încă una, să fie opt.
A schimbat stema țării. De ce? Pentru că în partea de jos era calul alb al lui Simon Bolivar, care se uita spre dreapta. El a schimbat calul, care se uita la stânga. El fiind un comunist.”
Cum s-au simțit schimbările acestea printre cetățeni?
Nu, nu, că nu s-a oprit aici. Următorul lucru pe care l-a schimbat a fost fusul orar. El a zis: de ce trebuie să avem un fus orar ca toată lumea? Punem cu jumătate de oră diferență. Și am avut un fus orar unic în lume.
Dar cel mai oribil lucru pe care l-a făcut a fost că a schimbat Constituția. La noi nu era permis să fii reales. El a pus să fie reales for ever. Mandatul prezidențial era de cinci ani, el a pus șase. Și de la bun început a zis că avea să fie președinte până în 2021. De când a ajuns el la putere, Venezuela a căzut constant, cu viteza luminii. O involuție și o prăpastie din toate punctele de vedere: social, economic, moral. Delincvența a crescut enorm. În Venezuela te poate omorî oricine pentru orice. Doar lucruri negre s-au întâmplat acolo, în sensuri pe care nu le credeai posibile. Cuba guverna în Venezuela…prin Chavez.
Și totuși oamenii cum au reacționat? Mă gândesc că în situațiile acestea se umple paharul și intervine o răscoală, un protest.
Da, a fost, de un million de ori. Hai, să mergem pe stradă, ne spuneam. Cu oalele pe balcon, un cacerolazo (n.red forma de protest prin care se protestează folosind tot felul de obiecte, în principal oale, tigăi, linguri, pentru a face gălăgie). Orice, orice!
Ca să îți și mărturisesc, familia mea a fost în mod direct afectată pentru că o mare parte din membrii din familia mea lucrau în industria petrolieră. În anul 2002, tocmai când m-am mutat eu în România, Chavez a delegat un ex-militar să fie președintele PDVSA (Petróleos de Venezuela), adică o persoană fără habar să conducă cea mai mare și puternică industrie din întreaga țară. Angajații au fost foarte revoltați. Atunci au convocat o grevă generală, astfel că industria petrolieră s-a oprit total. Chavez ce a spus? V-ați oprit?
El a fost dintotdeauna un dictator. Avea un fix și cu mass media. Într-o altă viață probabil visa să fie o persoană omniprezentă în mass-media. El a fost cel care a instaurat acele cadenas nacionales, adică televiziunea și radio-ul transmiteau la unison mesajul lui. Și stătea în direct ore, ore, ore… Putea să fie și transmisiunea jocurilor olimpice, se întrerupea tot și intra Chavez în direct.
Îmi sună puțin cunoscut.
Da, da. Când foștii mei socri l-au văzut pe Chavez și felul în care gesticula, fără să înțeleagă limba, au zis că e un dictator, cunoșteau de departe cum arată unul.
Ce s-a întamplat cu greva organizată? Spuneai că a intrat Chavez în direct.
A intrat Chavez în direct, a luat un fluer și a început să citească cu nume și prenume lista miilor de angajați concediați. Asta a făcut ore în șir până când a dat afară peste 15.000 de angajați, fără nici un drept, fără concedii. Nimic. Nu i-au lăsat să intre la birou, să-și ia ce mai aveau pe birou.
Oamenii au trebuit să plece prin lume. Chiar și în România a fost un boom de venezueleni. Este oribil. Eu dacă m-aș duce acolo în ziua de azi, n-aș găsi nici jumătate din cunoscuți. Mor de dor, dar cred că pentru sufletul meu, mai bine nici să nu calc pe acolo. Rădăcinile vor rămâne mereu de acolo, dar legăturile au disparut. Plus deteriorarea…Totul s-a dolarizat, dar în schimb un salariu lunar este în jur de…8 dolari! Ceva de neconceput. Există un contrast uriaș între oameni care mănâncă din gunoi și oameni care își permit să cumpere din bodegones – un fel de magazine, buticuri de lux, cu prosciutto din Italia, vinuri din Franta, la care au acces niște oameni. Eu chiar îi urmăresc pe rețele (n. red social media) și mă întreb, cum fac? Din ce trăiesc acești oameni?
***
Ce îți lipsește cel mai mult?
Mi-e dor de mare, de marea din Caraibe. Nu se compară cu nimic. Și de mâncare.
De ce aroma mai exact? Poate vreun fel special, tradițional.
Chiar și de fast-food-ul nostru, vorbesc despre arepas – niște pâinici rotunde făcute din făină de porumb, umplute cu orice, carne, pește, șunca, combini cum vrei tu. Mai există cachapas, turtițe din porumb dulce. Se iau bobițele, se dau prin tocător și iese o pastă. Eu mai adaug un ou, dacă nu e foarte dulce mai pun ceva zahăr și se fac niste turtițe, care se mănâncă cu unt și brânză, dar brânzeturi speciale. Mai sunt tequeños, gătite pentru orice petrecere. Dacă nu ai tequeños, atunci nu e petrecere. Mai sunt și multe legume care aici nu există. De exemplu, platano – leguma de la banană. Fiert, prăjit, la cuptor. Se fac și deserturi. Se mănâncă mult această legumă, este o garnitură la orice masă principală.
Partea a II-a – A învăța româna, a trăi românește
Cum a fost schimbarea, de la tot ce aveai acolo, la ce ai găsit în România? Cum au fost primele zile aici?
Îngrozitor. Îngrozitor. A fost un schimb drastic. Am iubit serviciul meu și tot ce făceam acolo. Până în ultima zi am vrut să merg la birou. Nu-mi venea să cred că aia nu mai avea să fie viața mea. A fost unul dintre cele mai grele lucruri: să las serviciul meu. Apoi, despărțirea de mama a fost cruntă.
Primele 9 luni am locuit într-o garsonieră în care stătuseră bunicii lui, în Drumul Taberei, într-un bloc vechi. A fost un șoc enorm. Mi-a fost îngrozitor de greu. Apoi era și limba. Auzeam cum vorbesc oamenii și îmi spuneam că în viața mea nu o să fiu capabilă să înțeleg ce spun oamenii ăștia. Nici nu mă gândeam că eram capabilă să vorbesc limba română. Era science fiction! Eu știam să spun doar „Mulțumesc” și „Te iubesc”. Și „Bună dimineața”, „Bună ziua”. Le povesteam fetelor mele că într-o zi au venit socrii să mănânce la noi, seara, și m-am dus să deschid ușa, să îi întâmpin, și le-am spus: „Noapte bună!”
Râdem.
Iar ei mi-au răspuns: „Bună seara, Maria! Noi o să intrăm.”
Râdem.
Am foarte multe întâmplări legate de încurcăturile mele cu limba, încă învăț. Fetele mele mă corectează. Eu le spun că sunt deja caz pierdut. Nu mai evoluez. Imi era și frică să vorbesc, dar apoi a venit un moment în care am spus, gata, nu mai poate să îmi fie frică, altfel nu mai deschid gura să spun ceva.
Am găsit atunci că Institutul Cervantes avea un curs pentru spanioli care doreau să învețe limba română. M-am înscris. Am făcut primele două nivele acolo cu o profesoară … un om deosebit. Și în ziua de azi dacă aș găsi-o oriunde, mă înclin în fața ei. Nu am cunoscut în viața mea un om mai devotat predării. M-am îndrăgostit atât de mult de pedagogia ei, încât am vrut meditații private. Ea venea la mine acasă. În mod normal, o meditație durează o oră, o oră și jumătate. Ea stătea uneori cu mine și cinci ore, de dragul de a mă învăța. Și fiindcă eu vorbesc și foarte mult, cred că i-a fost ușor să mă facă să încep să vorbesc, să-mi dezvolt vocabularul.
Pe atunci se lăsa în scara blocului broșuri de la magazine, cu oferte. Și cu acest lucru am învățat eu cum se spune și ce înseamna un litru, o cană, mililitri, o ciorchine de struguri, numerele. Îmi amintesc că învățam cu ea dintr-o carte-revistă de rețete, care încă se mai tipărește. Și mă punea să citesc. Atunci am învățat cuvântul „a căli” și ce înseamnă să călești ceapa. Așa am învățat cuvântul acela.
După șase luni, învățând intens, am găsit primul meu job – ceea ce fost iluminarea vieții pentru că a fost un job într-o firmă americană, în care nu aveam nevoie să vorbesc în limba română. Aveam biroul în România, dar lucram pentru 40 de țări din regiunea EMEA. Și asta a fost partea bună. Am călătorit mult cu acel job, eram în permanență în legături cu oameni din afară, de toate națiile. Acolo a și stagnat învățarea mea. Mi-am tot spus că nu pot să fac un copil până când nu vorbesc limba. Mi se părea că avea să fie absurd să am un copil și să întreb pe altul ce zice copilul meu.
Râdem.
Așa-i, câte detalii încap într-o schimbare ca aceasta, încât nici nu știu dacă apuci să te gândești la ele, doar dacă le traversezi. Spuneai ca aceea a fost gura ta de oxigen, jobul. De ce?
Eu am fost la un pas să îmi fac bagajele, să plec. Înainte de a mă angaja, am fost la o agenție de turism și mi-am luat un bilet doar dus. Nu mai puteam. Mă depășea. Ce le spun eu tuturor, și tie, și fetelor mele, și lumii întregi, este că eu am făcut pariu nu cu un lucru, ci cu viața mea, iar viața mea era cu totul.
Nu mi-am schimbat doar starea civilă. Mi-am schimbat întreaga viață: țara, familia, casa, jobul, anturajul, limba, mâncarea, cultura, muzica, clima, mentalitatea. Când am ajuns aici, România era mult în urmă comparată cu Venezuela. Când am plecat de acolo, deja exista Internet Banking și aici nici măcar nu existau carduri. Era un singur mall, Vitan.
Te-ai mutat și în capitală, căci în alte orase, mai mici, acestea au apărut mult mai târziu.
Exact. Nici nu vreau să îmi închipui. Era în 2002 și s-a inaugurat primul Carrefour din România. Când spuneam că mergem la cumpărături la Carrefour, ne aranjam, era o plimbare. Apoi străzile. Clădirile. Eu veneam dintr-un oraș plin de culoare. Vibrante. Foarte colorat. Așa era viața mea. Când am ajuns aici, cuvântul de ordine era gri. Iluminatul era sărăcăcios. Multe lucruri mă făceau să mă simt înapoiată. Dintr-o viață profesională activa, am ajuns ca timp de șase luni să nu fac altceva decât să gătesc sau să merg la supermarket. Mă și îngrășasem. Mesele pentru mine erau un chin. Dacă mergeam la un botez, mă simțeam ca într-un meci de tenis: mă uitam de la dreapta, la stânga. Nu înțelegeam ce spun. Treceau orele atât de încet.
Dar m-am adaptat. Și pe multe le-am și adoptat. De exemplu, la noi nu există ciorbe, ci doar supă. Când am ajuns în România și îți povesteam că am răcit, corpul îmi cerea o supă. Nu avea nimeni supe, doar ciorbe. Ce? Ce e aia? Wacatela! Nu-mi plăcea deloc. Între timp, a ajuns să-mi placă atât de mult încât și în ziua de azi, eu mereu îmi comand o ciorbă. Îmi plac și sarmalele, îmi plac și micii.
***
Închid înregistrarea, dar mai povestim. Despre pasiunea sa pentru culori, pentru frumos, pentru a scoate din oameni latura lor cea mai frumoasă. Despre rolul său de mamă, despre a fi un exemplu și implicarea în viața fiicelor sale. Despre stres. Despre călătorii. Despre dorințe. Despre cusut. Despre toate pe care le-a învățat pentru a se descurca, dar nu doar acum, ci dintotdeauna: de la mecanică, la reparat prin casă, la gătit. Îi place să fie autodidact și să știe că se poate baza pe sine oricând.
Sufletul îi este venezolano, dar România îi este a doua casă.
„Aici se naște copilul, aici se crește copilul, iar locul meu este unde e copilul meu. Mulți m-au întrebat de ce n-am plecat după divorț. Dar aici sunt fetele mele. Aici e locul meu. Când ele vor crește și vor decide ce vor să facă cu viața lor, probabil mă voi mai gândi.
Eu cred că România are foarte multe avantaje. Încă simt că românii sunt un popor ospitalier, că sunt oameni, în adevăratul sens al cuvântului. Am avut mare noroc să întâlnesc aici Oameni. Am cunoscut aici un alt sens al prieteniei. Am zis de o mie de ori că de fiecare dacă când am avut ocazia să întâlnesc oameni simpli, aceia au creat pentru mine experiențele cele mai deosebite. Să simți omenia pură! Iubesc acest lucru! Și natura. Mă doare când văd că se defrișează păduri. Dar iubesc muntele de aici. Apoi, când vine toamna cu peisajele care nu au fost parte din viața mea, mi se pare un anotimp superb. Mă identific foarte mult cu aceste lucruri și mă împlinesc mult.”
