Timp de citire: 7 minute

Exercițiul pe care ți-l propun are legătură cu cel mai drag om pe care îl ai aproape. De multe ori, dacă noi ne putem adapta sau putem suporta mai ușor anumite situații, când vine vorba de o persoană dragă, ne-am supăra să o știm în dificultate. Exercițiul pe care ți-l propun are legătură cu cel mai drag om pe care îl ai aproape fiindcă pentru acela ești dispus să faci schimbări. Sau ești dispus să contribui la a trăi (mai) frumos împreună, fie că înseamnă prietenie, familie sau comunitate.

„Nu există sănătate fără conștiință”, spune Dominique Loreau în „Arta simplității”. Și aș continua cu: nu există o viață trăită frumos în grabă, fără conștiință și rupți de prezent. Nici nu există o viață trăită frumos doar în raport cu tine sau cu societatea din care faci parte.

Scriam acum câțiva ani că este bine să ne uităm și în ograda vecinului, nu pentru a-i măsura bogăția curții, ci pentru a te verifica, a te inspira sau a te îndrepta. Poate că lentilele prin vedem lumea sau ceea ce ni se întâmplă merită actualizate din când în când. Drept urmare, am pus pe listă două obiceiuri pe care nu ni le mai însușim atât de bine, pe care le-am uitat. M-am îndreptat către alte culturi, despre care nu cred că sunt perfecte, ci că au o altă abordare, una pe care am uitat-o în timp ce ne concentram poate asupra multitaskingului, eficienței sau productivității. Cum ar spune vulpea din Micul Prinț: „…Il faut des rites” („Ne trebuie ritualuri”):

– Ce este un ritual? zise micul prinţ.

– E ceva cu totul uitat, spuse vulpea. Este ceva care face ca o zi să fie diferită de alte zile, o oră de alte ore.”

Commensalité sau Arta de a mânca împreună

„Când sociologul american David Lerner a vizitat Franța în 1954 a fost uimit de rigiditatea francezilor în ceea ce privește mâncarea. Nu înțelegea de ce mâncau toți la aceeași oră, ca la zoo.”, povestește sociologul Claude Fischler.

De partea francezilor, reacția la obiceiurile americane a fost și mai amuzantă, în 1930: „În New York, nimeni nu merge acasă la amiază: mănâncă la muncă, în birou sau în cafenele. Aceste ființe mănâncă stând în picioare, cu pălăriile pe cap, aliniați ca și cum ar sta într-un grajd. Stau cu ochii în farfurie ca să-și termine mâncarea și ca să elibereze locul pentru cei care așteaptă.”

A fost o vreme când scenariul cu numărul doi, adică cel din New York, mi se părea cel mai potrivit. Îl asociam cu oamenii de succes, cu oamenii ocupați, cu cei care fac Pământul să se învârtă: cu puterea. Și l-am asimilat. Asemenea unei lecții pe care o înveți din mers, fără să-ți fi propus să faci asta. Doar că un sandwich mâncat în fața laptopului în timp ce pregăteam câteva Excel-uri sau după ce alergasem după niște mape de prezentare nu mai era atât de cool, nici hrănitor. Trebuia să termin toate taskurile. După fix trei luni, au apărut și rezultatele: nu mă mai puteam concentra eficient pe o singură sarcină, îmi controlam mintea foarte greu și eram constant obosită.

Derulez caseta pe repede înainte, după câteva schimbări mici în obiceiurile zilnice.

O zi de luni normală, înnorată. Început de martie. Agenda e destul de încărcată, ba chiar se anunță o săptămână grea. Las documentele pe care trebuia să le livrez, mă uit la ceas: 12:00. Deja? Mă grăbesc înspre stație. Încă mai sunt multe de bifat! Mă uit la ceas încă o dată și decid să-mi schimb ruta. Scot telefonul din buzunar și sun: „Ai mâncat?”

Ceea ce ar fi fost o zi agitată nu s-a transformat dintr-o dată într-o zi relaxată, fără nimic de făcut. Dar a fost marcată la amiază de un prânz gustos, alături de un om drag. Mi-am rezervat două ore pentru o conversație plăcută și o masă completă, pe îndelete. „Mai bine rezolvam ceva între timp”, „Mai bine mergeam direct acasă”, „Mai bine scriam un email”, îmi spuneam. Dar cât de mult umple ziua un moment de pauză și cât de mult contează în „economia vieții”! Ziua s-a încheiat cu toate lucrurile organizate și rezolvate.

Dar francezii par să fi învățat lecția aceasta de multă vreme:

„Mâncarea nu este o joacă la Paris. Asta se vede, poate, cel mai bine, în școlile de stat. Copiilor li se servesc trei feluri de mâncare (…). Francezii mănâncă împreună. Acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care francezii își petrec cel mai mult timp din zi mâncând. Și, în ciuda faptului că oamenii au câte trei feluri de mâncare la masă și petrec atâta timp hrănindu-se, Franța continuă să aibă cea mai scăzută rată a obezității din Europa.”

(Mica enciclopedie Lykke – În căutarea celor mai fericiți oameni din lume, Meik Wiking)

Își rezervă un moment special pentru masă, își iau timp pentru a găti, pentru a alege cel mai bun vin pentru cină, pentru a decora masa, dar mai ales pentru a fi împreună: commensalité. Nu degeaba, spre deosebire de alte țări, unde recomandările nutriționale țin de numărul de calorii, fructe sau legume, în Franța, recomandarea oficială este să mănânci în compania altor oameni. Iar acesta poate deveni un „obicei pe care te poți bizui”: Simona Chesaraicu, psihoterapeut și antrenor de mindfulness vorbește fix despre acest obicei în Tedx-ul Floreasca de anul trecut.

A existat chiar și un studiu, condus de sociologul Claude Fischler, care a cercetat 7.000 de oameni și atitudinea lor față de hrană din Statele Unite și din 5 alte țări europene: Franța, Germania, Elveția, Italia și Marea Britanie. Rezultatul nu a fost surprinzător: SUA și Franța sunt complet opuse în ceea ce privește mâncarea.

În timp ce în America există o obsesie a dietelor personalizate și a verificării compulsive a numărului de calorii, în Franța oamenii se uită mai degrabă la calitate, prospețime, gust și construirea unui moment, un joie de vivre: „Mâncarea a devenit în Vest un motiv de decepție. Când mâncarea este consumată fără să gândim, fără să urmăm un ritual, își pierde din rost.” (Claude Fischler)

Convivialité – o calitate dispărută

Dacă locuiești într-un oraș mare și te-aș întreba ce anume îți lipsește, ce mi-ai răspunde? În timp ce te gândești, îți mărturisesc că eu duc dorul sentimentului de comunitate, de împreună, de vecini la ușa cărora poți să bați atunci când nu știi de ce s-a luat lumina, pe care îi inviți la un pahar de vin fiert, în toiul iernii sau cărora le oferi un mărțișor. Când m-am mutat în Iași, apoi Cluj și în final București, dorul de casă nu s-a instalat imediat. Dar pe măsură ce m-am obișnuit cu noul acasă, s-a simțit un dor atipic: dorul de a simți că fac parte dintr-o comunitate.

Convivialité înseamnă mai mult decât atât și e strâns legat de commensalité. E un fel de a fi, unul pe care mi-aș dori să îl însușim mai mult. E felul francezilor de a se simți bine, dar și de a-i face pe ceilalți să se simtă bine, de a fi prietenos. Cum ar spune englezul: the art of entertaining. A existat un studiu pentru a vedea dacă francezii încă se mai pricep la această artă.

Rezultatele au confirmat premisa: francezii fac dintr-o invitație la masă o oportunitate de a-și arăta abilitățile de socializare și de gazde bune. Ba chiar și în vremuri grele, de economie joasă, pentru ei acest obicei nu pare a fi unul care încurcă: „Este important să avem grijă ca oaspeții noștri să se simtă bine și când avem dificultăți economice.”

Din acest punct de vedere, Franța și Olanda se pun de acord. Chiar și Danemarca confirmă (printr-un sistemul de locuit în comun). Am spus dintotdeauna că ne-ar fi mult mai bine dacă am fi cu toții un pic mai empatici: pentru nevoia celuilalt, pentru greutățile lui, pentru libertățile pe care le împărtășim. În Olanda, de exemplu, există Sărbătoarea Vecinilor. Iar în Danemarca s-a instalat bofellesskap – un sistem de locuit în comun, care s-a răspândit ușor în toată Scandinavia.

Baza acestui sistem este munca în echipă, reprezentat de reședințe construite atât pentru intimitate, cât și pentru comunitate. Având spații comune, membrii comunității se pot ajuta reciproc: părinți care să se ocupe o dată pe săptămână de gătitul cinei (în timp ce restul se pot bucura de un timp liber alături de copii) sau părinți care să-și sincronizeze calendarele astfel încât, pe rând, unul dintre ei să fie cel care ia toți copiii de la școală.

E o atitudine în fața vieții similară cu ceea ce transmite Christian Boiron, prin: „Sănătatea este, înainte de toate, o chestiune ce ține de umanitate.” Președinte al Laboratoarelor homeopate Boiron, acesta și-a dorit dintotdeauna să contribuie la fericirea oamenilor și, de-a lungul drumului său, început cu preoția, a ajuns la înțelegerea că:

„(…) Există adevăr în homeopatie, exact ca și în alopatie, fitoterapie, acupunctură, yoga, terapie prin râs, aromaterapie, dar nu cred în perfecțiunea absolută a niciunuia dintre aceste sisteme. Cred că mecanismele sănătății sunt extrem de complexe, că au legătură cu profunzimile sufletului și ale entității psihofiziologice. Cred că iubirea joacă un rol esențial, cred că faptul de a te simți psihologic „bine în pielea ta” este vital și cred că igiena vieții contează enorm, la fel ca educația și cultura.”

(Viitorul Homeopatiei, Christian Boiron)

Umanitatea noastră este complexă și adeseori greu de înțeles. Tocmai de aceea a trăi frumos nu înseamnă doar a-ți petrece timpul gătind, dar nici a mânca un covrig în mers. La fel cum sănătatea nu înseamnă doar că ți-ai făcut analizele o dată pe an.

A trăi frumos înseamnă fiecare decizie minoră pe care o luăm în fiecare zi, fiecare exercițiu, fără ca asta să pună o presiune enormă pe noi. Înseamnă a (te) învăța. Poate nu toate mesele ne vor fi luminoase și voioase, căci există zile când lucrurile nu se leagă și pe care abia așteptăm să se sfârșească. Dar la fel de bine, dacă poți să faci măcar o seară pe săptămână să îți tihnească, atunci cu siguranță o să se mai întâmple și a doua oară. Pe testate!


Sănătatea este un mecanism complex, care se clădește pe antrenamentul și hrănirea constantă a minții, corpului și sufletului. Alături de Boiron România ne dorim să împărtășim din poveștile care contribuie și îndeamnă la o viață armonioasă – una în care omul este tratat în toată complexitatea și individualitatea sa.

Lasă un comentariu

Please enter your comment!
Please enter your name here