Educația – obligație, drept sau privilegiu?

0
Timp de citire: 4 minute

„Este ciudat câtă putere asupra ta le acorzi celor pe care îi iubești.” T.W.

Am crescut în Piatra Neamț, aproape de Orășelul Copiilor (un spațiu verde, cu leagăne și jocuri pentru copii). Am mers de la 3 ani și-un pic la Grădinița nr. 10, pe Str. Ștefan cel Mare, într-o casă frumoasă înconjurată de o grădină cu brazi – unde mi-am spart primul dinte de lapte.

Grădinița a fost începutul meu „academic”. Mai târziu, m-am bucurat de fiecare oră în școală (mai puțin de cele de sport), de fiecare noutate, de fiecare descoperire. Mi-a plăcut școala. Am fost premiantă. Cu coroniță. Am participat la concursuri, am mers la olimpiade. Am dat tot ce-am avut mai bun pentru a ajunge la facultate (scopul meu suprem în viață).

Școala mi s-a părut un dat. Fiecare dintre copiii pe care îi cunoșteam mergeau la școală. Cu toții aveam manuale, caiete, stilouri și uniforme. Toți eram la fel. Doar notele făceau diferența. (Uneori și fundele din capul fetelor.)

Poate de aceea atunci când am început să citesc „Învățare” de Tara Westover am fost sceptică. Citisem ceea ce scrisese Daniela în „Ce se naște dintr-o izbucnire” – tot ea fiind și cea care a insistat să ajung cât mai repede la autobiografia Tarei. Aveam motive să fiu impresionată? Ce putea să fie atât de disruptiv într-o carte? Ce te poate compleși într-o lectură pentru a spune la sfârșitul ei, că te-a „marcat”?

A urmat liniștea. Și câteva nopți nu-prea-dormite pentru că eram fie prea adâncită în memoriile Tarei, fie bântuită de ipoteze și necunoscute. „Cum ar putea un părinte să-și condamne copiii nelăsându-i să fie tratați când sunt bolnavi sau nepermițându-le să meargă la școală?”

Un pariu pe viață

Sunt 450 de pagini de când mă uit la lume diferit. 

450 de pagini mai târziu îmi repet că educația este un privilegiu, nu este pusă la dispoziția oricui, oricând, în orice condiții.

Tara Westover crește în Idaho, într-o familie radical fundamentalistă, habotnică și cu o colecție (cel puțin) complexă de probleme psihologice. Tatăl ei devine din ce în ce mai hotărât să nu creadă în spitale și doctori („farmacia Domnului” este suficientă pentru a trata orice afecțiune), în guvern (care nu face decât să omoare cetățenii) și în școală (care este folosită cu premeditare pentru a spăla creierele tuturor copiilor). 

Tarei și fraților ei li se anihilează astfel, orice șansă la o altă viață (mai bună). Sunt obligați cu toții să lucreze alături de tatăl lor (cu grave tulburări psihologice) la depozitul de deșeuri, unde fiecare „colecționează” răni grave.

Tyler este primul care are curajul să plece de acasă. Și primul care pariază pe școală și o încurajează pe Tara: „Există o lume întreagă dincolo de pereții ăștia, Tara, a spus. Și o să arate cu totul altfel din clipa în care tata nu-ți va mai șopti la ureche cum o vede el.”

Am luat cu mine cartea asta peste tot pe unde-am ajuns. Voiam să citesc cât mai mult și în același timp, să mai dureze.

Construcția unei identități

Vă puteți imagina cum e să primești un certificat de naștere abia la 9 ani? Sau cum e să înveți fără să știi cum să înveți? Sau să ajungi la facultate și să nu știi ce este holocaustul? Sau să dai primul test-grilă la 16 ani, până atunci nemaicălcând niciodată într-o sală de clasă?

Eu am făcut exercițiul acesta de imaginație cu mare dificultate. De fapt, ca să fiu sinceră până la capăt, mi-a fost imposibil. Am citit Învățare cu voluptatea unui om care descoperă un continent nou. Habar n-aveam.

Evident, Tara dezvoltă incapacități. Una dintre ele este și aceea de a cere ajutor, atunci când ar putea să-i fie oferit foarte ușor. „Nu puteam să merg la psiholog. Asta ar fi însemnat să cer ajutorul cuiva, iar eu mă credeam invincibilă. Era o înșelăciune elegantă, o piruetă mintală.”

Tara face eforturi pentru a merge la școală, își ia două joburi, împrumută bani, trăiește de la o lună la alta și refuză să ceară ajutor financiar de la stat – încremenită fiind în credințele tatălui ei. Apoi, apar cuvintele Dr. -ului Kerry – unul dintre profesorii de la Cambridge ai Tarei – care îi spune: „Nu ești vreo tinichea, care lucește numai la lumină. Oricine ai deveni, în orice te-ai transforma, ai fost mereu acea persoană. A fost mereu înăuntrul tău. Nu la Cambridge. În tine. Tu ești de aur. Și dacă te întorci la BYU sau chiar la muntele de unde ai venit, n-o să fii altcineva. Poate că alții te vor privi altfel, poate chiar și tu te vei privi altfel – chiar și aurul pare mat dacă lumina nu e bună – dar abia asta e înșelăciunea. Și așa a fost întotdeauna.”

Și chiar dacă mai continuă vreo sută de pagini, povestea Tarei se articulează (în cheia lecturii mele), aici.

Dragoste

„Să recunoști nesiguranța înseamnă să recunoști slăbiciunea, neputința și să crezi în tine în ciuda amândurora.” Au rămas cuvintele astea cu mine. Și alte câteva întrebări. Dar concluzia cea mai importantă, dincolo de educație (sau care stă la baza acesteia) este dragostea. Iar Tara vorbește într-un interviu despre faptul că poți iubi pe cineva și, cu toate astea să alegi să le spui la revedere. Și că poate să-ți fie dor de cineva, dar să te bucuri în același timp că nu mai face parte din viața ta. Oricât de contradictoriu ar părea, e real. Și oricât de paradoxal ar fi, e real.

Citiți cartea asta, căci o să vă bucure. O să vă și întristeze. Dar o să vă modifice percepția a ceea ce știați până acum despre dragoste, familie, învățare. Și despre educație.

Lecturi cu folos!

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

eighteen + four =