Știu adevărul. Știu că ești pseudonimul lui J.K. Rowling. Dar nu de asta m-am gândit să-ți scriu.
Să fiu sinceră, nu mai știu când am scris ultima oară o scrisoare. Mă găsesc într-o postură oarecum incomodă, așa că te rog să mă tragi de mânecă, dacă mă întind prea mult într-o parte sau alta.
Azi-noapte la 3:24 am terminat Alb letal, ultima carte din seria Cormoran Strike. Mi-a plăcut. Mai aveam vreo 150 de pagini și nu m-am putut opri până n-am aflat cine și de ce. Îți mărturisesc, m-a surprins și nu prea. Dar a meritat lectura.
De fapt, a meritat să îți citesc toate cele 4 volume. L-am și visat pe Cormoran Strike; stăteam într-un bar care mirosea dezgustător și îi vorbeam despre o ipoteză descoperită de mine. O așteptam și pe Robin, dar m-am trezit între timp.
Cred că ai dreptul la puțin context. Îmi plac enorm cărțile detectivistice. Orice poveste cu un detectiv inteligent conturat de un scriitor talentat – de la Agatha Christie, până la Rodica Ojog Brașoveanu – are câștig de cauză. Iar ție chiar n-am putut să-ți refuz nici o apariție până acum. O lectură de-o răsuflare!
Dragă Robert, ai reușit!
Chemarea cucului (2013), Viermele de mătase (2014), Carieră malefică (2015), Alb letal (2018). Evident că vrei să afli care mi-a plăcut cel mai mult. Nu știu să-ți răspund. Ce știu e că încă de la primul volum, în timp ce citeam, puteam auzi clar accentul britanic și zgomotul străzilor londoneze, gălăgia pub-urilor din East End sau tastele telefonului tău. Ba chiar mă surprindeam reținând detaliile spațiului din biroului lui Robin. (Chiar așa, de ce ai ales să setezi acțiunea în Londra și nu în Edinburgh?)
Ce ți-a reușit ție în seria Cormoran Strike e un soi de lectură care șmirgheluiește realitatea acțiunii, doar pentru a te face să te simți ca în culise. Ai reușit ceea ce cred că ar trebui să facă orice carte de tipul tău – să mă distragă de la realitate și să mă scufunde într-un alt „film”. Unul în care pot „vedea” clar personajele și locurile în care ajung, gesturile și ticurile fiecăruia sau detaliile aproape cinematografice care-ți reușesc.
Ce să-ți mai spun? De Cormoran Strike recunosc, nu m-am atașat. Inițial. Adică în prima jumătate a primului volum. Dar după primele sute de pagini am început să ne împrietenim. Carieră malefică a reconfigurat puțin direcția poveștii. Am trecut împreună într-o zonă ceva mai decolorată și mai dramatică, ba chiar am și pus în pericol viața unui personaj principal.
P.S.: și dacă tot suntem la stil, știi că am citit și The Casual Vacancy. Mi-a plăcut mult. Și pe-asta ai scris-o foarte bine, deși e dintr-un cu totul alt registru decât lumile construite în Harry Potter sau în cazurile lui Strike.
Dragă Robert, să știi că mi-ai fost terapie
Am avut o perioadă mai gri, în care am cam refuzat întâlnirile cu realitatea. Nici filmele nu mi-au fost de folos, pentru că nu reușeam să-mi concentrez atenția mai mult de câteva minute de la firul acțiunii. Și am avut nevoie de un „film pe hârtie”, pe care să-l pot construi singură, pe un scenariu dat. Și am primit asta.
Mă întreb oare cum poți scrie atât de mult și de… vertical. Sigur, talentul de a crea personalități și de a le dezvolta pe parcursul a mai multor cărți – știm deja că ți-e caracteristic. Dar nu mi-e clar cu te descurci cu atât de multă cantitate de cuvinte pe metru pătrat de acțiune.
„Dar scriitorii sunt o specie ciudată domnule Strike. Dacă vrei prietenie pe viață și camaraderie altruistă, intră în armată și învață să ucizi. Dacă vrei o viață de alianțe temporare cu colegi care vor exulta la fiecare eșec al tău, scrie romane.”
Dragă Robert, cum ți-a venit ideea?
Ce drame te-au traversat ca să poți descrie emoțiile unui personaj pe orizontală, verticală și diagonală? Cum ți-ai închipuit că arată cititorul seriei? Ce-ai fi făcut diferit? Când o să termini de scris cea de-a cincea carte? Cum îți alegi cartea care te inspiră în fiecare volum? Care-s tabieturile tale? Cum te citesc ceilalți și cum te judecă? Cât e fantezie, cât e superstiție și cât e realitate?
După cum vezi, am multe întrebări. Am și o repulsie de a face confesiuni, dar în cazul de față, pseudo-scrisoarea aceasta ține locul unei mărturisiri. Mi-a servit pentru câteva zile, alături de o infuzie de mușețel, drept cataplasmă psihologică. Adjuvant. Panaceu. Mă încearcă o pudoare semantică, căci altfel probabil aș înlănțui aici întrebări și concluzii, ca un diletant.
Mă apropii de sfâșitul scrisorii noastre și nu știu dacă am înțeles scopul ei. De fapt, poate nici nu există unul; e doar o declarație care înlocuiește o opinie, dându-i o structură haioasă – eu, cititorul tău, în dialog imaginar cu tine, autorul poveștilor. Adică aritmetica de bază, dar inversată, a relației autor-cititor.
Dragă Robert, sper să ne întâlnim față în față, într-o bună zi. Și să povestim. Cu sau fără Cormoran și Robin la masă. Cu sau fără ipoteze detectivistice. Cu sau fără întrebări studiate. Poate cu niște răspunsuri.
Semnat,
Încă o cititoare.
